Cum a fost luată Basarabia de ţarul Alexandru I

Idei dintr-o conferinţă ţinută la Chişinău,în ziua de 25 octombrie 1925

Am venit cu plăcere între d-voastră fiindcă a alerga la cea dintâi chemare a românilor cari de mai puţină vreme sunt reuniţi cu temeiul naţiei lor este o datorie. Nu mă adresez deci atâta noilor basarabeni cu cari ne cunoaştem din vechiul Regat, ci băştinaşilor de aici, cari mai bine de un veac au stat cam la o parte de înaintarea culturii româneşti. Dar nu uit aici pe aceia cari nu sunt români de sânge, nici de limbă. Fac deosebire între câţi au sporit prin munca lor onestă valoarea ţerii care e şi patria lor şi între aceia cari s-au folosit numai de munca altora. Oricine are dreptul la ocrotirea legilor, prin care să li se asigure liniştea şi respectul persoanei şi avutului lor. Dar cine aduce şi o cultură originală, un suflet naţional are dreptul la respectul deplin şi al acestui suflet. Formată dintr-o isteaţă sinteză de lucruri înghiţite şi mistuite potrivit cu firea noastră însăşi, cultura noastră va mai înghiţi, căci are apetit bun şi va asimila fiindcă are şi stomah tare, şi totuşi va rămâ­nea ea însăşi.

Este un gen de conferinţe care s-ar putea numi: a mânca fân. Fălcile se mişcă, toată înfăţişarea nutririi este, dar omul se trudeşte în zadar. Ce poartă el în dinţi nu e o hrană. Tot aşa face vorbitorul care se ocupă de lucruri indiferente. Ba pot să fie în sine şi lucruri foarte interesante, dar nu e ceasul lor; cine s-ar ruga să plece pe primadona care după miezul nopţii ar cânta în urechea celui prins de somn, acasă la dânsul, aria pe care cu câteva ceasuri în urmă a aplaudat-o mai călduros?

Nu e însă indiferent a vorbi azi în Basarabia de dreptul nostru naţional, indestructibil, oricât ar fi de contestat şi, fiindcă el se contestă necontenit, trebuie să vorbim de dânsul.

Aici, în adevăr, nu mă simt pe un pământ oarecare. Nu ştiu dacă stăpânim ori ba şi teritoriu naţional care să nu fie al nostru, dar ştiu că eu nu mă simt bine decât când supt picioarele mele am ţărâna dreptei noastre moşteniri. Odată, în 1913, când veneam în Balcani ca să împiedecăm Bulgaria de a fi o nouă Turcie de heghemonie şi dominaţie, am avut, deşi românii nu veneau pentru a cuceri, ca o strângere de inimă: era pământul altuia. Care dintre noi are însă cea mai mică urmă a acestui sentiment în acest frumos ţinut?

Până mai ieri – ba pentru mulţi şi până azi, până departe în viitor pentru alţii – se credea că luarea Basarabiei de Ale­xandru I, ţar al tuturor Rusiilor, e un capitol din dezvoltarea normală a unei împărăţii, din expansiunea firească a unei rase.

Din dezvoltarea normală a unei împărăţii, căci era doar... Testamentul lui Petru cel Mare. Dar răposatul împărat rusesc, care învăţase ceva carte apuseană pe apucatele la Slobodka din Moscova, n-avea, cu scrisoarea lui stângace, cu ortografia lui dibuitoare, aplecări către orice fel de literatură şi mai ales către felul cel mai prost, care e literatura politică înlocuind acţiunea. La moartea lui pripită din nepriceperea medicilor, numai la indicaţii de acest fel nu se putea gândi. „Testamentul” e falsificatul unui scriitor francez obscur, multă vreme după moartea lui Petru.

Petru n-a venit la Prut, ca să bată turcii la Stănileşti şi să-l trimeată acasă aproape cu escortă, din propriul lui îndemn. Cel care deschisese fereastra de la Petersburg către Marea Baltică şi clădise un stat nou îndreptat către pătrunderea în Germania, nu făcea decât ce făcuseră, în vechiul Kiev, cnejii de acolo: el crease, cu slavi, o nouă formă de organizare ger­manică. La Dunăre l-a chemat avântul spre libertate al nostru, al românilor, şi al slavilor din Balcani. Dimitrie Cantemir, Toma Cantacuzino, Sava Ragusanul i-au fost îndemnători pentru o acţiune uşuratecă, rău pregătită. Învins o dată, nici o silinţă nu l-a putut face să se întoarcă în aceste părţi, care nu-1 preocupau în rândul întâi.

Când, cu generalul Münnich, german de origine, ruşii au intrat în Iaşi un sfert de veac mai târziu, îi aducea aici, după o încercare în Crimeea, care aceea era esenţială, alianţa cu Austria, care pe vremea aceea credea că de la Belgradul cucerit, din Ardealul anexat, poate să-şi adauge printr-un nou război toţi Balcanii.

Împărăteasa Ana, nepoată de frate a lui Petru, era tot aşa de „occidentală”, de „germană” ca direcţie ca şi unchiul ei.

Dar, se va zice, Ecaterina a II-a, cu „drumul la Constantinopol”, cu visurile ei bizantine, cu numele de Alexandru şi Constantin date fiilor fiului ei?

Era pe atunci o pornire de ideologie „filosofică”, într-un sens nereal şi uşuratec, de care a fost stăpânită şi această împă­răteasă, o germană de naştere a cării creştere era pur franceză. Lupta cu barbarii, triumful civilizaţiei o ispiteau, o fermecau. Voltaire o ducea de mână spre Bosfor mai mult decât umbra lui Constantin cel Mare ori a martirului Constantin Paleologul.

Şi, de altfel, nu era, nu este nevoie să aibă cineva Basarabia, gurile Dunării, Dobrogea, Bulgaria pentru ca, de pe coastele de sud, ale uriaşului conglomerat rusesc, să ajungă la Strâmtori şi prin ele la Marea liberă, cu tendinţi de tutelare care, cum se ştie, au mers până la Sicilia. De câte ori s-a încercat această cale, oștile ruseşti, sămănând cu morţii lor un drum lung şi greu, s-au oprit înainte ca soldaţii împărăteşti să vadă cupolele aurite ale cetăţii lui Constantin. Dar, îndată ce au avut o flotă, ruşii puteau să reia în voie acestălalt drum, cu mult mai uşor. Pe el au putut, în 1834, ca ajutătorii de formă ai sultanului Mahmud contra rebelului vicerege egiptean, să intre chiar în Bizanţul robit şi, în aclamaţiile grecilor setoşi de libertate, să se închine la Sfânta Sofia.

Nici de o expansiune naţională nu poate fi vorba. Nici marfa, nici scrisul rusesc n-au fost articol de export în această direcţie, – în ce priveşte pe acesta din urmă, în afară de mici împrumuturi, mai mult prin basarabeni, pe la 1830-50 – până în anii 80 ai secolului trecut, când toată generaţia mea s-a inspirat din marii povestitori, traduşi în franţuzeşte, ai Rusiei. Vechii ruşi de la Kiev erau cu siguranţă, şi în ciuda tuturor teoriilor meşteşugite, scandinavi, şi prădăciunile lor pe malurile Traciei şi până la Constantinopol sunt simple acte de piraterie normandă. Iar statul cel nou de la Moscova, al muscalilor, ieşiţi din robia de veacuri a tătarilor, i-a imitat după o lege istorică adeverită de toate naţiile şi de toate timpurile. Ca şi tătarii, au avut lăcomia pământului. A cărui pământ?

A oricăruia, după împrejurările ce se înfăţişează. Aceasta până ce, prin Petru cel Mare, germanul a înlocuit ca model pe vechiul tătar.

Nici în momentul luării Basarabiei de Alexandru I nu întâlnim politica de stat consecventă, ori expansiunea naţională irezistibilă.

Cine e omul? Şi care e momentul istoric?

Alexandru e fiul unei mame germane din Wurttenberg, având şi ea, ca şi Ecaterina, o cultură „filosofică” franceză, învăţătorul i-a fost un francez, principalul critic al timpului său, Laharpe. Direcţia spiritului său a fost ideologică, urmând ca şi cercul de care se înconjurase, între cari românii moldo­veni Alexandru Sturdza şi sora lui, contesa Ebling, scopuri de morală religioasă, de conducerea politicei după norme ieşite din spiritul vizionarilor mistici. Iar omul politic din el a avut un orizont care nu cuprindea înainte de toate nici cuceriri în sud-estul Europei în calea către cetatea marelui Constantin: a voit şi a izbutit să fie arbitrul şi regentul Europei, scoase mai ales prin armatele lui din ideologia opusă, a Revoluţiei franceze.

Iar modelul său uman a fost giganticul Napoleon, al cărui geniu l-a linguşit şi l-a invidiat, făcând desperate silinţi ca să-i ajungă mărirea şi să-l întreacă, să-i distrugă puterea.

Napoleon a creat o ordine de lucruri fantastică în Europa, oricât de normale ar fi fost liniile pe care a pornit.

De la Rin la Elba, la Niemen, s-au ordonat formaţiuni noi datorite singurei lui voinţe. Imperiul de Apus îşi alătura o monstruoasă bază contra Naţiunilor.

Rusia, care se înţelegea Imperiul de Răsărit, a vrut, fireşte, compensaţii. Şi Napoleon i le-a oferit, le-a impus.

Pentru a-1 depărta de Europa Centrală, l-a împins spre Finlanda, spre Dunărea românească.

Aici, el a apărut supt singurul pretext că turcii au călcat tratatele, schimbând fără motiv şi fără judecată pe domnii, de fapt trădători, din Iaşi şi Bucureşti. Ocupaţia provizorie a ţărilor noastre era după mărturisirea ţarului o simplă garanţie. Ea trebuia, după orice logică omenească, şi după cea diplo­matică, să înceteze în momentul când turcii s-au supus retrăgând pe domnii nou-numiţi şi reîntregând pe ceilalţi. Totuşi, oștile imperiale au rămas la noi.

Au rămas în ţări pe care le-au declarat în toată forma ane­xate de împărăţia ţarilor. Prin voia cui? Prin voia aceluia care stăpânea Europa şi care şi-a pronunţat hotărârea în discursul la Senat din 1808, impunând el turcilor armistiţiul de la Slobozia, negociat de un ofiţer francez: prin voia lui Napo­leon. Era un dar al lui, un dar interesat, în funcţiune de înseşi cuceririle lui.

Toată situaţia ruşilor la Dunăre a fost necontenit în legă­tură cu situaţia înseşi a politicei napoleoniene, schimbătoare, cum schimbătoare erau vicisitudinile acesteia. Când anexarea complectă, când numai a Moldovei, când a singurei părţi până la Şiret, când graniţa Prutului, când numai Basarabia, – până în momentul când o rezistenţă numai energică a turcilor ar fi evitat şi această cesiune, a unui teritoriu care, de altfel, nu li aparţinea.

Care Basarabie? Singura istorică: a domnilor munteni din Argeş, în secolul al XlV-lea, viitorul Bugeac al tătarilor: Chilia, Smilul nostru, devenit în turceşte Ismail, nici măcar Cetatea Albă. Nimic din centrul, din nordul Moldovei dintre Prut şi Nistru. Şi, dacă turcii rezistau spuind adversarilor lor şi după ce armata marelui vizir, încrezătoare în succes, se lăsase închisă, pradă bolilor, în insula din faţa Giurgiului, că „e ru­şinos că ruşii, cari stăpânesc un sfert al globului să se certe pentru o palmă de pământ, care nici nu li este folositoare”, nu era pentru întinsul pământ moldovenesc de la spatele cetăţilor, ci pentru aceste cetăţi, îndărătnic apăsate de sultanul Mahmud, care nu putea să uite eroica lor rezistenţă, mai ales a Ismailului, la atacurile oştilor ţarului. O dată ce au trebuit cedate cetăţile, ce-i mai interesa pe dânşii restul?

Din partea noastră nu chemasem pe ruşi şi n-am dorit rămânerea noastră.

Totul s-a petrecut, de nobis sine nobis, despre noi fără noi. Şi cum oare am fi putut dori menţinerea pe întregul sau pe o parte numai a moşiei noastre a unei stăpâniri oricât de „creştine” şi de „ortodoxe”, care se anunţa printr-o ocupaţie îngrozitoare? Să ascultăm doar mărturii străine culese de mine la 1912, protestând şi, prin fundaţia, din banii culeşi pe stradă, a căminului basarabean din Iaşi, contra solemnei comemorări, la Chişinău, a anexării, dintr-o carte, Basarabia noastră. Scrisă la 100 de ani după răpirea ei de ruşi, pe care poate că după unire basarabenii ar fi putut-o retipări: „nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii ţerii: pradă aşa de cumplit încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană sau bani în locul ei...”. Spăta­rul Iordachi Catargiu, întors din Paris, fu dus în cea mai mare grabă peste Nistru, bătrânul vistier Iordachi Roznovanul fu bătut şi târât de barbă prin Divan, pentru că nu putea da 20 000 care în zece zile, şi părtinitorii săi ameninţaţi cu „execu­ţia militară”. Boierul Conachi s-a urmărit pentru că trăsura lui călcase un ofiţer beat. Şi împotriva Mitropolitului Veniamin, adăpostit la mănăstirea Neamţului, începură cercetările.

Împotriva acelui care, blând şi supus, primise ostile pravo­slavnice cu crucea şi evanghelia în mână.

Basarabia e deci, cu Finlanda şi ea liberată azi, partea atribuită Rusiei într-o împărţire a lumii care s-a desfiinţat în clipa când uriaşul a fost fulgerat pentru monstruozitatea lăcomiei sale. Cum el nu servise Franţa, tot aşa Alexandru I n-a servit Rusia, cu atât mai puţin poporul rusesc. Dintr-o convenţie criminală încheiată în circumstanţe absolut anormale rămăsese această zdreanţă anacronică de napoleonism, păzită de ostaşii ţarului. Basarabia însăşi i-a pus capăt prin votul ei din 1918.

Dacă ar fi altfel, încă am rezista din toate puterile noastre la orice încercare de a ni se smulge din nou pământul nostru. Cu atât mai mult cu cât ceea ce avem nu jigneşte nici un interes de stat al Rusiei, nici o necesitate de viaţă a marelui popor rusesc.

(Neamul Românesc, an. XX, nr. 242, 29 oct. 1925, p. 1.)
Preluat din lucrarea N. Iorga. Neamul Românesc în Basarabia, volumul II,
ediție îngrijită, note, comentarii și bibliografie de Iordan Datcu,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 260-265.