Limba ca element al sufletului românesc

Între elementele care formează comoara sufletească a poporului românesc, nici unul nu cuprinde mai mult şi nu oglindeşte mai adevărat decât însăşi limba lui.

Cu privire la acest grai românesc, care s-a dovedit în stare, cu adăugirile cele fireşti, să îmbrace orice idei, cât de înalte, şi orice sentimente, cât de fine, fiind, supt foarte multe raporturi, şi mai ales supt acela al varietăţii şi al unei armonii de o esenţă cu desăvârşire subtilă, mai presus de limbile, asupra cărora s-a exercitat înrâurirea atâtor oameni de geniu, ale popoarelor celor mari din centrul şi din Apusul Europei, s-au ivit în cursul timpului idei şi s-au prezintat propuneri care şi până în ziua de astăzi împart spiritele şi care cer o judecată mai asămănătoare cu a oamenilor de bun simţ decât cu cea a teoreticienilor şi a polemiştilor.

Odinioară limba aceasta era deschisă pentru orice năvală de cuvinte străine.

Uşile năvălirii se deschideau însă numai asupra cămăruţei în care se găseau scriitorii şi vorbitorii solemni din Biserică şi de la Curte. Cum ceilalţi n-au scris, dar au păstrat, şi pe calea aceasta a unei păstrări neclintite se poate vedea cum au judecat generaţiile care s-au urmat marile prefaceri, amestecurile cu grămada, copleşirile nesăbuite şi prin aceasta chiar trecătoare şi numai pe deasupra, fără să aibă o adevărată înrâurire asupra felului de a vorbi al mulţimilor.

Reducându-le la adevărata lor valoare, aceste învrâstări şi întortocheri au trecut prin două faze. Cea dintâi, mai veche, este aceea în care nu se pleacă de la o „idee”, ci de la o „neputinţă” şi de la o „nepricepere”. Scriitorii nu sunt introducătorii cu voie a atâtor cuvinte slavone care ne par astăzi la cetire aşa de greoaie şi de urâte şi pe care le-a semnalat cu despreţ Şcoala Ardeleană de la începutul secolului al XIX-lea şi le-a luat în batjocură, cu destul humor popular, după 1820, poetul muntean Paris Mumuleanu. Avem a face numai cu traducători cari nu înţelegeau bine cuvintele din originalele slavone, precum au venit mai târziu alţii, cari au înţeles tot aşa de puţin cuvintele din noile originale la care s-a recurs: cele greceşti. Ei reproduc adeseori cuvintele în întregime, ba mi s-a întâmplat o dată să găsesc însuşi articolul grecesc amestecat cu cuvântul şi făcând în felul acesta o ciudată alcătuire nouă. Cum aceste împrumuturi din nevolnicie s-au păstrat în cărţi, ne închipuim prea adeseori că în adevăr, la o anumită dată, poporul românesc a întrebuinţat aceste cuvinte şi căutând pitorescul, cuvintele neobişnuite le întrebuinţăm şi astăzi, atunci când ele n-au făcut parte niciodată din ţesătura organică a graiului românesc.

Adecă, să ne înţelegem, niciodată un ţăran, un negustor, un boier, un Domn n-a vorbit către cei de sama sa cu acest vocabular străin, ci s-a păstrat din veac în veac ţesătura trainică şi strânsă a unei comori de cuvinte care sunt în stare să cuprindă tot ceea ce dă gândul şi ce inspiră inima oamenilor.

Teoreticienii au venit însă odată cu veacul trecut, trudindu-se, supt cuvânt că e nevoie să se îmbrace idei care până atunci n-ar fi pătruns la noi, a găsi o altă rostire pentru dânsele. Şi au produs greşeli care dau unei părţi din literatura noastră o înfăţişare caricaturală, aşa încât, ca să se poată gusta anumite traduceri sau chiar opere originale ale lui Eliad, este de nevoie să facem o adevărată prelucrare de tradu­cere, precum am făcut eu, pe vremuri, cu noua ediţie a călătoriilor, atât de intere­sante, ale ardeleanului de pe la 1840, Ioan Codru Drăguşanu. Se prevedea schimbarea – şi el încerca să o înlăture – de către Mumuleanu, în Caracterele sale de la 1825, când el scria cu atâta înţelepciune următoarele rânduri: „Să luăm numai acele (cuvinte) care ni vor fi de lipsă de la greci şi latini, iar cele slavoneşti vorbe şi ziceri câte sunt dulci la auzul nostru şi câte sunt prea de obşte în norod să le întrebuinţăm, iar câte sunt numai în gurile celor învăţaţi şi câte sunt aspre de fărâmă limba şi dinţii noştri să le lăsăm“.

Nu se poate în adevăr o mai bună povaţă pentru ceea ce trebuia să se facă atunci, şi nu s-a făcut de toţi cu aceeaşi bună socoteală, şi ce s-ar putea face astăzi, când, cu cele mai bune intenţii, s-a aruncat formula curăţirii limbii de cuvintele străine moderne fără folos, care acopăr pe ale noastre şi, pe de altă parte, autorităţile filolo­gice au dat răspunsuri care, trebuie s-o mărturisim, sunt supt nivelul la care de la sine se poate ridica în judecarea acestei chestiuni bunul simţ.

Eliad, care pornise aşa de româneşte, în legătură cu vieaţa aproape ţărănească din mahalaua Târgoviştii unde se născuse, şi care apoi trăise într-o lume care nu se deosebea în ce priveşte nivelul social de cea a lui Anton Pann, care, deşi străin, în ce priveşte producţia lui poetică nu s-a lăsat cucerit niciodată de dorinţa de a scrie o românească „mai înaltă!”, a ajuns de la o bucată de vreme să creadă că într-o întoar­cere la un presupus trecut, asemenea cu limba italiană, a graiului nostru s-ar putea găsi tot ceea ce trebuie, nu numai pentru a o face în stare să înveşmânteze orice produs al minţii, dar să o şi ridice pe un plan superior. Am spus la ce rezultat, în ce priveşte producţia lui poetică, a ajuns el prin această italianizare silnică şi imposibilă a unei limbi care de veacuri întregi îşi avea rosturile de la care nimeni n-ar fi trebuit să încerce a o îndepărta. Italianizantul care era acest scriitor muntean, întors, de altminteri, către sfârşitul vieţii sale la întrebuinţarea limbii cunoscute de toată lumea, avea în faţă pornirea, tot mai puternică, la ardeleni, cari în felul acesta căutau să arate coborârea din romani şi numai din romani şi credinţa pe care au păstrat-o faţă de originile noastre, o altă prefacere, tot aşa de dăunătoare pentru moment şi tot de puţin trainică pentru viitor, a acestei limbi smulse din datinile ei cele vechi.

Cuvintele latine, neprefacute, prin urmare nepotrivite chiar cu felul nostru de a rosti sunetele, au pătruns în limba noastră, înlăturând tot ce avea înfăţişarea unui împrumut din slavona care era pe dreptate oropsită, în ce priveşte însă încălcările cărturarilor, iar nu ceea ce, din această limbă, ca şi din atâtea altele, ne însuşisem de-a lungul veacurilor, prefacându-1, de multe ori, adânc, câteodată aproape desăvârşit, după nevoile de armonie şi de măsură ale limbii noastre şi făcând astfel dintr-însul, prin această potrivire, o creaţiune, o făptură organică a noastră.

De pe la 1870, printr-un şir de scriitori cari nu erau legaţi prin nici o mărturisire de credinţi teoretice, ci îşi trăgeau învăţământul de la instinctul lor de adevăraţi poeţi, s-a ajuns la părăsirea acestor rătăciri.

Precum am spus, poporul care nu cetea, sau cetea cărţi făcute pentru dânsul şi în care se ţinea samă de graiul pe care-1 păstrează el, nu fusese supus la nici una din aceste schimbări, şi el n-a slavizat, n-a grecizat, n-a latinizat şi n-a italianizat.

Cu atât mai puţin s-a supus el, supt influenţa unor saloane în care nu-i călca piciorul, la acele francizări care, într-un anume moment, pe la 1870, au omorât cu desăvârşire orice manifestare poetică a literaturii din Bucureşti.

El, poporul, temelia, şi nu mulţimea naţiunii, rămânea şi mai departe îndrep­tarul către care la orice îndoială trebuia să se îndrepte oricine.

Ceea ce a pus din nou întrebarea în ce priveşte limba bună şi curată – şi adaug numai în ce priveşte vocabularul, căci nu s-a băgat de samă îndeajuns cât de mult am pierdut mijloacele sintactice nesfârşite pe care le are limba noastră, pentru a primi gramatica, potrivită după vechea normă latină, a francezilor din secolul al XVII-lea – a fost înlocuirea, în cea mai mare parte, a cărţii prin ziare.

Ziarul a ajuns să fie cetit, dacă nu de toată lumea, cel puţin şi de multe elemente din clasele adânci. A vorbi ca la gazetă a devenit pentru foarte mulţi o regulă în ce priveşte alegerea cuvintelor, ca şi, de altfel, orânduirea lor. Babilonia contra căreia s-a ridicat, cu un spirit aşa de fin şi cu atâta solid bun simţ, domnul Pisani, expunându-se la acele critici zeflemiste, care sunt din nenorocire otrava vieţii noastre intelectuale, se datoreşte, înainte de toate, înrâuririi acestui scris la răpezeală din partea unor oameni cari, la rândul lor, cetesc gazete străine, şi anume numai gazete franceze.

Nu s-ar putea înlocui – o spunem, ca şi Paris Mumuleanu odinioară – acele cuvinte care au ajuns „de obşte” şi care „sunt dulci în auzul nostru”, precum şi câte ne îngăduie să exprimăm nuanţele pe care nu le putem exclude din mintea noastră. Dar lupta care s-a dus şi continuă a se duce astăzi ne îndeamnă pe toţi la un lucru: la o chibzuire, de câte ori este vorba de a cumpăni cuvintele vechi cu cele noi, cele dintâi având dreptul să treacă înainte.

Căci, altfel, sau rupem legăturile noastre cu un popor care nu ne înţelege, sau îl facem pe dânsul însuşi să fie necredincios tradiţiilor sale şi să rupă el cu ceea ce în curs de atâtea secole au izbutit să îndeplinească înaintaşii.

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric.
Conferinţe la radio (1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sandală Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 390-393.