„Crucile și bisericile noastre”

La plecarea soldaților noștri din această Basarabie, pe care o știm astăzi, aveau mai multă voie s-o apere decât, cu tancuri și avioane cu tot, ceilalți să atace, sătenii, cari-i întâmpinau în trista lor cale, se căinau că de acum înainte nu vor mai avea sprijinul și mângâierea „crucilor și bisericilor noastre”.

Soarta acestora se știe. De la Tighina și de la Hotin am privit și eu malul celălalt al tuturor fericirilor. Satul părea pustiu și monoton. Mare, se ridica obișnuita casă de adunări comunistă. Alături biserica era pocită, ca să servească la alte scopuri.

Li se făgăduiește oamenilor câte un hectar, două hectare, unde se mai poate găsi și așa cum o mai fi pământul. Se crede că printr-aceasta s-a câștigat devotamentul pentru noul stat, noua formă socială, noua hegemonie națională, tinzând, pe încetul, către unificare a ce se află în fundul gândului acestor „internaționali” naționaliști. Dar sufletul omenesc nu se hrănește cu atâta.

În viața lor, acești oameni, de atâta evlavie tradițională, vor simți nevoia atingerii cu misterul. Și nu la casa sovietică și la noii ei sfinți revoluționari vor putea-o găsi.

(Nr. 162, 27 iulie 1940)