Noi hotare*

Nu-mi place să plâng înaintea tuturora, şi cu atât mai puţin pentru păcate, faţă de hotarele noastre cele mari, pe care noi nu le-am făcut.

Pentru păcate pe care le-a făcut vremea şi pe care vremea rămâne să le ia cu dânsa, fără a trebui să le ispăşim noi.

De aceea, cu aceeaşi linişte cu care am vorbit, altădată de aici, fără nici un fel de trufie, care e o piază rea pentru un popor, de izbânzile noastre, voi vorbi astăzi, sprijinit pe tot ce mă învaţă trecutul, despre graniţa, nestropită cu sânge de noi, neplătită cu sânge de alţii, care se taie astăzi supt auspiciile unei puteri în afară de noi, cari pierdem, şi în afară de cei cari câştigă.

Graniţa care înaintează bucură pe cei uşurateci, cari nu cercetează nici motivul, nici temeiul. Ea cheamă la gândire pe cine-şi dă samă de acea dezvoltare, plină de multe desfaceri şi refaceri, care e vieaţa unui popor, cuprinsă şi ea în mişcarea generală a lumii.

Sunt graniţi pe care, fără o putere care să fie a lui, le trage cel mai tare în carnea celui mai slab. Nici ea nu e veşnică, pentru că e de-ajuns un ceas fără noroc, o condu­cere insuficientă, greşeala, care nu se mai poate repara niciodată, a unui general, succesul unei arme de azi, care mâni va fi întrecută, ajunge o stare demoralizată, care poate fi numai trecătoare, pentru ca totul să se schimbe, întoarcerea la vechile graniţi producându-se imediat, dar sunt graniţi pe care, fără a fi luptat pentru ele, le trece, fără nici un drept deplin, cel mai slab, a cărui ambiţie a fost împinsă înainte de alţii.

Graniţa de astăzi nu e între noi şi poporul care ne înlocuieşte, ca stat – căci, cum voi arăta, numai de stat e vorba – ci vine de la Mari Puteri de astăzi ale lumii, care ele însele nu pot să aibă un interes permanent la păstrarea ei. Mai curând sau mai târziu deci trebuie să se producă din nou cântărirea între puterile înseşi şi singure ale acelora pe cari noua graniţă îi desparte. Sunt lucruri care, oricât am declara şi am făgădui, trebuie să se întâmple, întocmai precum se întoarce la locul ei craca vie pe care ori a îndoit-o vântul ori s-a plecat trecător supt puterea mânii noastre.

Dar nu poate fi mai mare greşeală decât aceea ca un popor despoiat să aştepte o întorsătură a norocului care să-l repună în drepturile sale. Aceasta ar avea, fără o sforţare şi o jertfă a lui, tot atâta valoare cât şi ceea ce a ajuns el a suferi.

El are a-şi păstra puterile proprii neatinse, care dacă, la o cercetare amănunţită, se încredinţează că ele n-au fost îndestulătoare, să le ridice aşa de mult, încât, la ceasul hotărât de istorie, misiunea sa firească să poată fi îndeplinită.

Ar fi bine să isprăvim odată cu sprijinirea, sinceră sau nesinceră, pe alţii. Alţii pot să aibă chiar gândurile cele mai bune faţă de noi, ca între popoare care samănă în ce priveşte civilizaţia şi chiar legate prin raporturi de rasă care nu se poate desfiinţa, dar, fără să aibă nimeni dreptul de a se supăra, ele ascultă de nevoile lor înseşi, care întrec şi trebuie să întreacă orice lucru. Nu prin continue schimburi de alianţe, fiecare cu iluziile ei, se pot servi scopurile cele mai înalte ale unui popor, ci ajutorul din afară urmează mecanic conştiinţa pe care o au ajutătorii despre puterea celui ajutat sau, altfel, ceea ce se lămureşte nu e decât o pomană care, fără să asigure nimic, înjoseşte pe cine a primit-o.

Dar graniţa trasă pe pământ nu corespunde totdeauna celei care se trage, nevăzută, între putinţa unora şi putinţa altora.

Aceasta e singura adevărată.

Şi într-însa se amestecă mai multe însuşiri, care se cer osebite pentru a ne da samă de ce poate însemna ceea ce astăzi, ca popor, nu primim şi nu suferim în resemnare, ci lăsăm să treacă tot aşa ca o revărsare de ape, care preface, mulţămită ploilor mari din anume momente, într-o revărsare năprasnică aceea ce, altfel, e o paşnică apă de la care nu se poate aştepta să mănânce deodată atâta pământ.

Ne-am obişnuit prea multă vreme cu o graniţă de state, care a rămas multă vreme neschimbată. Aceasta s-a datorit unei politici de înţelegere între aşa-numitele Mari Puteri, care se găseau supt o hegemonie trecută de la Napoleon al III-lea la Bismarck şi la Wilhelm al II-lea. Un oarecare echilibru se stabilise, şi minţi cum­pănite, care n-au a face cu cele de astăzi, se temeau să-i aducă o atingere, căutându-se a se stânge îndată orice foc se aprindea de vreun stat mai mic, imprudent. Acum, în orice moment, după un capriciu individual pe care nu mai sunt aşezăminte tradiţionale sau stări de spirit libere capabile de a-1 înfrâna sau mărgeni, orice formă politică se poate schimba în hotarele ei.

Dar, în măsura în care statul ajunge a fi ceva nesigur şi trecător, raportul între el şi naţiune se schimbă, în folosul acesteia.

Ştiu că împotriva naţiei se pot lua, şi se iau, măsurile cele mai necruţătoare, de care a ajuns lumea să nu se mai indigneze, nici chiar să se mire. Cu sau fără voia lui, un grup naţional poate fi ridicat din aşezarea unde e înrădăcinat de secole şi din gospodăria care reprezintă agonisita a zeci de generaţii, pentru a fi aruncat în altă climă şi în alte condiţii, care-1 pot duce chiar şi la peire. Se pot vedea, în acest apus de civilizaţie, mii de oameni trimeşi într-un exil pe care-1 explică numai faptul că ,nu convin noilor stăpânitori ai pământului pe care aceia l-au avut. De mult am ajuns să avem români şi până în Caucaz şi chiar pe ţărmurile manciuriene ale râului Amur. Şi ceea ce era, pe vremea surghiunirilor, o excepţie, e astăzi o procedare de toate zilele. Naţiile ar fi o pleavă care se poate spulbera în vânt – cumplită părăsire şi a principiului care părea mai sigur şi mai sfânt.

Dar nici una din aceste măsuri nu ajunge la întreg rezultatul pe care-1 urmăresc.

E o putere mistică de rezistenţă în fiinţa omenească însufleţită de tradiţie şi sigură de dreptul ei. Răbdările martiriului ei sunt cu adevărat fără sfârşit. Rase care se cred distruse reapar la lumină din fragmentele lor, cu atât mai dârze, cu cât sunt tăiate mai scurt.

Şi ele, fără îndoială, în hotarele pe care şi le fac, atârnă de energia fiecărei gene­raţii, afară de popoarele în care, prin huzurul unei vieţi clădite pe petreceri, orice vlagă sufletească s-a stâns, afară de’ cartagenile putrede de mult bielşug, un rând de oameni ajungând a trage, printr-o eclipsă de conştiinţă, după ei şi rândul care vine.

Aceasta chiar atunci când n-a mai rămas nici o ultimă oază de independenţă de unde să vie speranţele pe care, în această zi de încercare, le întindem fraţilor înstrăinaţi o clipă, cari nu trebuie să creadă că, atâta cât suntem vii în hotarele ce ne-au rămas, putem uita, nu numai de dânşii, dar şi de datoria pe care o avem faţă de cei ce nu mai sunt acum lângă noi. Cu atât mai mult când e viu şi veghetor în orice clipă statul, care fusese şi mai mic înainte de actele de dreptate pe care el le-a plătit prea scump pentru ca socotelile teritoriale să fie pentru totdeauna încheiate în forma de acum.

Comunicaţiile între noi vor fi grele. Cunoaştem oamenii, şi ne aşteptăm la aceasta. Ziare, cărţi vor fi împiedecate de a pătrunde. Călătoriile de la o parte la alta vor fi oprite. Dar, din fericire, ştiinţa dă astăzi celor momentan pierduţi mijloace minunate de a putea, dacă nu a coresponda cu noi, măcar de a primi de aici ştiri, mângâieri şi îndemnuri.

Ani întregi au pornit pe calea undelor aeriene către această ţară batjocuri şi provocări. Spaţiul ceresc însuşi părea înveninat de dânsele. Împreună cu insultele pentru România şi poporul românesc se auzeau îndemnuri la nesupunere şi la revoltă. Ele luau un caracter oficial, dat fiind punctul de unde plecau. Cu prea puţină grijă de mândria noastră, le-am lăsat să treacă.

Noi nu vom face aşa în trimiterea spre spaţiile largi a veştilor despre vieaţa noastră liberă, cu ce muncim şi putem îndeplini, pregătind astfel, în chipul cel mai firesc, restaurările de libertate. Niciodată n-am întrebuinţat ca mijloace nici insulta, nici conspiraţia, nici corupţia prin bani. E în noi o nobleţă, moştenită de la cei mai depărtaţi şi cei mari strămoşi, care ne opreşte de la aceasta.

Dar veţi afla voi, cari rămâneţi şi acum o parte scumpă a neamului nostru, tot ce ne îndeamnă şi tot ce ne zbuciumă. Durerile ni le ştim; de acestea nu se cuvine să vorbim: prea ni s-ar bucura duşmanii, cărora le place să ştie că ne doare.

În ce mă priveşte, paznic de morminte, dar şi vestitor de vremuri, mă veţi mai auzi poate. Nu o dată, supt cuvinte veţi prinde înţelesurile care numai aşa se pot transmite. Şi fără a vă vedea, pe căile tainice care ne leagă, de la voi înşivă mă voi inspira.

Notă:

^* Conferinţă la radio a lui N. Iorga cu un destin straniu. Precizăm că nu este menţionată în Bibliografie Radiofonică Românească. N. Iorga publică în numărul din 11 octombrie1940 o scrisoare către directorul „Neamului Românesc”, N. Georgescu, în care arată că cei care au susţinut ziarul „sunt la capătul mijloacelor lor” şi că în acelaşi timp se întreabă „de ce l-ar păstra în această formă când nu sunt în măsură să-şi exprime părerea lor întreagă”. Aceasta a fost ultima apariţie a publicaţiei lui N. Iorga „Neamul Românesc”.

Textul conferinţei a apărut în noua formulă şi anume „Cuget Clar” („Noul Sămănător”) şi „Neamul Românesc”, anul V, nr. 18, 10 noiembrie 1940, p. 286-288. Titlul era Noi hotare... şi în notă la titlu se preciza: „Conferinţă care nu s-a ţinut (septembrie 1940)”. Deasupra titlului Noi hotare... în chenar pe cuprinsul întregii pagini se afla scris „Neamul Românesc”, tocmai pentru a sublinia continuitatea publicării conferinţelor în ziarul pe care l-a condus.

Aşa cum ne încredinţează un istoric avizat al Radiodifuziunii Române, Iulius Ţundrea în volumul Fonoteca de aur, Editura Eminescu, 1982, p. 243, cu această conferinţă s-a întâmplat, aşa cum spuneam, un fapt straniu: deşi a fost rostită din studioul Radiodifuziunii Române, nu a fost transmisă. Un deceniu de prezenţă radiofonică a lui N. Iorga se încheia printr-un act samavolnic al conducerii Societăţii.

Demn de reţinut este faptul că de data aceasta N. Iorga s-a conformat cerinţei de a avea un text scris. Este cert că după ce a fost citită de cei în drept s-a hotărât nedifuzarea conferinţei.

Textul conferinţei a fost republicat după periodicul amintit în volumul N. Iorga, Ultimele, ediţie şi comentariu introductiv de Stelian Neagoe, Craiova, Scrisul Românesc, 1978, p. 204-210.

Conferinţa nedifuzată a lui N. Iorga reprezintă un adevărat text testamentar al gândirii savantului. Conferinţa constituie un model de elevaţie stilistică, apărând ca una din marile pagini în care darurile gânditorului şi artistului N. Iorga se sublimează într-o formulă de o emoţionantă elocvenţă.

În acelaşi timp N. Iorga e în acord cu structura gândirii sale de până atunci în ceea ce priveşte raporturile dintre statele mari şi cele mici, idee susţinută – după cum am văzut – în câteva din conferinţele ţinute la Radio mai ales după acordul de la Munchen. Astfel se vădeşte încă o dată organicitatea concepţiei lui N. Iorga şi faptul că aceste conferinţe reprezintă un capitol care se integrează gândirii sale şi contribuie esenţial la definirea ei.

Text şi notă preluate din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric.
Conferinţe la radio (1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sandală Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 681-683 şi 736-737.