Omagiu Profesorului Nicolae Iorga

1.

În primăvara anului 1912, oficialitatea rusă sărbătorea, cu mare pompă, aniversarea răpirii Basarabiei.

A apărut multă literatură oficială și neoficială, multe broșuri și articole de gazetă, în care [autorii] căutau să ascundă un adevăr istoric, căutau să dovedească, că Rusia întotdeauna a avut drepturi asupra Basarabiei, că anexarea ei a fost o binefacere pentru populația românească basarabeană.

Oficialitatea rusă se simțea fericită pe când asupra tuturor popoarelor cari trăiau în Rusia, ca și asupra românilor basarabeni, după revoluția nereușită de la 1905, se întindeau norii negri ai reacțiunii.

Eram pe atunci la Jitomir, și nu știu prin ce împrejurări ciudate poșta rusească, într-o zi posomorâtă de toamnă, mi-a adus două cărți românești: „Pribegi în țară răpită” de D.C. Moruzi și „Basarabia noastră” de N. Iorga.

Cum au trecut aceste cărți Prutul, cum au fost expediate, mie și altor prieteni (cum am aflat mai pe urmă), de către dl. I. Pelivan, atunci prigonit de către autoritățile rusești, pentru că, în zilele serbărilor aniversării, a îmbrăcat doliu, – nu știu.

Dar cartea d-lui Iorga, a cărei copertă era încadrată în linii subțiri de doliu, ni s-a părut nouă, acelor câțiva care ne interesam de chestiunile naționale, ca o lumină vie, mângâietoare, în noianul literaturii ipocrite despre Basarabia, care apăruse în acel an; ni s-a părut că noi nu suntem atât de izolați, atât de lăsați valurilor soartei, că de noi se interesează acei de peste Prut și aceasta trezea în sufletul nostru speranțe nelămurite...

Mișcarea națională în Basarabia, înainte de revoluția de la 1917, a fost foarte slabă. Împrejurările erau de așa natură, că nu era posibilă aproape de loc nici o manifestare națională și culturală. Acei câțiva naționaliști pe care puteai să-i numeri pe degete erau mai mult niște visători inofensivi decât luptători. Și totuși această mișcare a pregătit terenul pentru revoluția din 1917 și pentru unire; era însuflețită din Vechiul regat și mai cu seamă de unii dintre acei câțiva basarabeni cari au trecut peste Prut.

Dintre personalitățile din Vechiul regat dl. N. Iorga a fost poate unicul savant și om politic care a avut cele mai strânse legături sufletești cu Basarabia, care se interesa viu de soarta acestei provincii și care a avut influență covârșitoare asupra acelui mic cerc de naționaliști, cari s-au grupat pe urmă în jurul „Cuvântului Moldovenesc” și a ieșit la suprafață în timpul revoluției.

Cercul studenților români din Kiev din anii 1907-1917 avea un cult adevărat față de N. Iorga. Poate că aceasta se datorea, la început, în mare parte, celor câțiva studenți români din Vechiul Regat, cari studiau la Kiev, în frunte cu inimosul Șt. Berechet. Prin el au pătruns la Kiev operele d-lui N. Iorga și în special admirabilele lui impresii de călătorie prin Basarabia din cartea „Neamul Românesc în Basarabia”. Aceasta carte era citită cu nesațiu de toți acei care știau să citească românește și era adorată de către răposații Gh. [Sim. Gh.?] Murafa și A. Mateevici.

Felul cum este scrisă această carte, cum o mulțime de notițe istorice, aruncate parcă în treacăt, dar care, adunate la un loc, ar alcătui o istorie frumoasă a Basarabiei, – felul cum se leagă trecutul frumos al acestei țări cu prezentul ei trist, și încântătoarea formă literară, cu câteva chipuri caracteristice ale Basarabiei, explică admirația studenților basarabeni față de această frumoasă carte.

Din când în când, dl. Berechet primea câte un număr din „Neamul Românesc” și uneori petele negre ale cenzurii de pe coloanele acestui ziar ne dădeau indicii că în acest ziar a fost ceva despre Basarabia.

Generația naționaliștilor, înainte de noi, era și mai aproape de N. Iorga. Cercul studențesc de la Dorpat, în frunte cu dl. Pelivan, avea același cult față de dl. Iorga și legase chiar relațiuni personale cu el. În vara anului 1907 sau 1908, un grup de tineri a ascultat cursurile de la Vălenii de Munte. Între acești tineri, în cap cu dl. I. Pelivan, au fost dl. Vasile Oatul, profesorii E. Alistar și Baidan și dl. Loghinescu, institutor.

Cu ocazia aniversării răpirii Basarabiei, când oficialitățile române tăceau, iar mulți din oamenii politici ai României vechi priveau chestiunea Basarabiei ca o utopie, ca o chestiune periculoasă, dl. N. Iorga, în ciuda împrejurărilor, organizează o expoziție basarabeană la București, cu scopul de a arăta că în Basarabia încă n-a murit spiritul românesc, obiceiurile și datinile românești, că cultura românească încă n-a fost înăbușită de cea străină. La această expoziție au fost trimise din Basarabia, de către dl. I. Pelivan, câteva lăzi cu diferite obiecte de artă națională – covoare, țesături, costume și un număr de manuscrise vechi moldovenești, care, mai pe urmă, au fost publicate de către dl. N. Iorga¹.

Ca să atragă mai mulți tineri basarabeni la universitățile din țară, dl. N. Iorga, tot în anul acela, adună, prin subscripție, mijloace, cu scopul, cum spune în „Neamul Românesc pentru popor”, „de a alcătui la Iași o casă, în care să stea și să afle hrană feciorii de români din Basarabia”². Casa a fost cumpărată în Iași, pe strada Sărăriei 119, unde au găsit adăpost mai mulți studenți basarabeni, înainte de unire. Iar la 1918, după unire, această casă a fost donată Directorului de Instrucție Publică din Basarabia [însuși Șt. Ciobanu?] și servește și astăzi drept cămin pentru studenții basarabeni³.

Ideile d-lui N. Iorga despre Basarabia erau foarte precise și clare. Om cu cele mai largi vederi, cu o cultură rară, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, cu cunoștințe care trec peste puterile omenești, cu o capacitate de sinteză caracteristică numai oamenilor geniali, de o cinste fără asemănare, dl. N. Iorga a avut întotdeauna ferma convingere că Basarabia trebuie să fie a României, că legile istorice nu permit nici o nedreptate și că Nemesis, mai devreme sau mai târziu, se va răzbuna asupra acelor ce au încălcat dreptatea. Aceasta convingere se transformă la dl. N. Iorga în credință nestrămutată, că Basarabia va fi a României, că dreptatea istorica va fi restabilită.

Și nu scapă nici o ocazie să spuie tare aceste lucruri, să-și manifeste sentimentele lui față de Basarabia, cu toate că împrejurările nu erau totdeauna prielnice.

În articolele sale din „Sămănătorul”, din „Neamul Românesc”, în conferințele sale⁴, el propovăduiește aceste idei, periculoase pe atunci chiar pentru acei care trăiau în România.

În articolul său „Basarabenii în războiul Rusiei”, dl. N. Iorga, în cele mai calde și mai mișcătoare cuvinte, vorbește despre „Jertfele fără folos” ale basarabenilor, ale „fiilor acestei țări de robie”, „îngenuncheate”, „pentru cinstea acestui steag străin”, în războiul ruso-japonez.

Și dacă în acest război, după părerea d-lui N. Iorga, vor cădea mulți flăcăi români, el cu amărăciune găsește mângâiere în faptul că atunci „când vom afla peste câteva săptămâni, că într-o încăierare uriașă au căzut mai mulți ruși decât japonezi și că biruința a rămas astfel a acestora din urmă, noi ne vom gândi cu oarecare mulțumire în cuget că dreptatea are și ea zilele ei”⁵.

N-a fost eveniment național și cultural în Basarabia care să nu fi fost urmărit de către dl. N. Iorga, care să nu fi fost încurajat și susținut de el.

El salută apariția primului ziar românesc „Basarabia”, urmărește rând cu rând paginile lui, îi dă sfaturi, chiar polemizează în mod frățesc cu el; el dă aprecierile asupra ziarelor: „Moldovanul” și „Viața Basarabiei” asupra revistei „Luminatorul”, el îi încurajează pe acei de la „Cuvântul Moldovenesc”; el scoate în evidență însemnătatea deschiderii tipografiei moldovenești la Chișinău; se oprește asupra cărților despre Basarabia, care apăruseră în vremurile acelea, asupra lucrărilor lui D. Moruzi, G. Weigand și [a] fostului guvernator al Basarabiei, [a] principelui [S.] Urusov; ba chiar notează numărul studenților scutiți de taxă de la Universitatea din Iași.

Pe la 1903, dl. N. Iorga, nu fără oarecare risc, întreprinde o călătorie prin Basarabia, vizitând cele mai importante județe, începând de la nordul ei și până la Dunăre, culegând impresii, pe care le-a adunat, cum am notat mai sus, în admirabila sa carte „Neamul Românesc în Basarabia”, cea mai frumoasă descriere de călătorii prin Basarabia.

Dl. N. Iorga avea și legături personale cu mai mulți basarabeni, în special cu dl. I. Pelivan și dl. P. Halippa, care, cum vedem din unele extrase din scrisori publicate în cartea lui „Pagini despre Basarabia de astăzi”, îl puneau în curent cu cele ce se petreceau în Basarabia.

Se apropia centenarul anexării Basarabiei. Rușii făceau pregătiri zgomotoase pentru acest centenar.

Ca răspuns la aceste serbări, ca protest, dl. N. Iorga, cum am vorbit mai sus, organizează ostentativ o expoziție basarabeană la București, adună fonduri pentru căminul studenților basarabeni, tipărește cea mai frumoasă, cea mai documentată istorie a Basarabiei, „Basarabia noastră”, pe care o trimite în Basarabia, ține conferințe, scrie articole despre Basarabia.

Încă la 29 noiembrie 1909 el ține o conferință la Huși, dovedind în ea nedreptatea ce s-a făcut românilor prin răpirea Basarabiei, arătând caracterul ei românesc⁶, iar ceva mai târziu, într-un articol în „Neamul Românesc”, spune că românii din toate colțurile, la serbarea rușilor, trebuiau să răspundă „printr-o afirmație de conștiință și printr-o făgăduială solemnă... Și făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credință și muncă, noi înșine și urmașii noștri, pentru ca vechea nedreptate să se șteargă și viața națională liberă să domnească și peste acele plaiuri ale întunericului și robiei, unde dreptul nostru veșnic ne cheamă”⁷.

În conferința sa de la Academie, la 12 mai 1912, „Însemnătatea ținuturilor de peste Prut pentru istoria românilor”⁸, precum și în cuvântarea comemorativă [de] la 16 mai⁹, ținută în București, dl. N. Iorga, cu aceeași persistență, cheamă la muncă pentru redeșteptarea, pentru dezrobirea Basarabiei. „Nu vom cruța nici o silință, spune el mulțimii bucureștene, ca să ajungem acolo. Și atunci, când, de la un capăt al teritoriului național până la celălalt, va fi în milioane de oameni același simț, aceeași conștiință, aceeași mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moștenirea noastră¹⁰”.

A fost ceva profetic, în toată lupta dusă de dl. N. Iorga pentru Basarabia, în credința neștirbită că Basarabia va fi a României. În iubirea lui față de această țară oropsită. Și când, la 1917, s-a început lupta basarabenilor, a acelei generații care a fost pregătită de [către] dl. N. Iorga, pentru dezrobirea Basarabiei, toți găseau îndemnuri, sfaturi la dl. N. Iorga, în cămăruța lui de pe str. Lăpușneanu, la Iași, unde era redacția „Neamului Românesc”, iar după Unire, până în zilele de astăzi, dl. N. Iorga continuă să se intereseze tot atât de viu de mersul lucrurilor în Basarabia¹¹, ca și în trecut.

Dar dl. N. Iorga, pe lângă influența lui personală, pe lângă munca neobosita pe cale culturală și de publicistică, a scos la iveală și o serie de lucrări științifice de o importanță covârșitoare, care se referă la trecutul Basarabiei.

În afară de istoria Basarabiei, sub titlul de „Basarabia noastră”, care, cum am văzut mai sus, a apărut la 1912, dl. N. Iorga, încă la 1900 [1899?], publică monumentala lui lucrare „Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe”, în care autorul, folosindu-se de cele mai variate izvoare românești și străine, dă o istorie politică și economică asupra acestor orașe basarabene, în legăturile lor cu viața economică a țărilor românești și cu viața altor orașe românești și străine. Este una dintre cele mai interesante și mai serioase lucrări în domeniul istoric, în România. Spiritul critic care este caracteristic d-lui N. Iorga, bogăția materialului întrebuințat, precum și forma expunerii, fac ca această lucrare și astăzi, după douăzeci și ceva de ani de la apariție, să nu piardă nimic din valoarea ei.

În „Analele Academiei Române”, dl. N. Iorga tipărește un număr mare de studii, de notițe și de documente cu privire la Basarabia.

Așa, în vol. [tom.] XXXIII, în lucrarea „Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea, după izvoare apusene: Luarea Basarabiei și Moruzeștii”, dl. N. Iorga citează mai multe documente străine, care se referă la felul cum au decurs negocierile Păcii de la București în 1812¹². În conferința sa „Din ținuturile pierdute. Boierii și răzășii în Bucovina și Basarabia, în cele dintâi decenii după anexare”¹³ dl. N. Iorga reproduce și interpretează o serie de documente variate cu privire la viața românilor din Basarabia, iar în volumul următor al [Analelor] Academiei publică nouă documente vechi cu privire la o familie boierească basarabeană¹⁴, documente care, cum am notat mai sus, au figurat la expoziția din anul 1912, la București.

În sfârșit, dl. N. Iorga, vizitând Basarabia după Unire, a descoperit o mulțime de documente noi, care zăceau în arhivele Chișinăului și pe care le-a publicat sub titlul „Lucruri noi găsite în Basarabia”¹⁵, iar la 1918, în valoroasa sa broșură „Continuitatea spiritului românesc în Basarabia”¹⁶, dovedește caracterul românesc al acestei provincii, sub dominația rusească, legăturile culturale pe care le-a păstrat ea cu țara veche, contribuția Basarabiei la viața culturală a românismului în genere.

E foarte greu de înfățișat, într-un articol, ceea ce a făcut acest suflet mare, această inimă nobilă pentru Basarabia. Ca istoric, ca om de cultură și de politică, el a ținut să înțeleagă rostul vremurilor, însemnătatea momentelor prin care trece neamul nostru. Și a căutat să-și puie toate puterile sale uriașe în serviciul cauzei mari a neamului și în special el a fost acela care nu ne-a uitat pe noi atunci când toți ne considerau pierduți, atunci când toți puseseră piatra mormântală asupra Basarabiei, și numai glasul lui, în Vechiul Regat, striga tare: că noi suntem vii, că noi nu suntem pierduți.

Și nu va trece multă vreme și neamul românesc din Basarabia, trezit la viață nouă, îl va pune pe dl. N. Iorga în fruntea acelor cari au contribuit la unirea lui cu întreg neamul românesc, punând în umbră pe salvatorii lui falși și [pe] speculatorii unirii.

Dar Basarabia încă are nevoie de puterile uriașe ale D-lui N. Iorga.

(Lui Nicolae Iorga. Omagiu. 1871-5/18 iunie 1921, Craiova, Editura „RAMURI“, s.a. [1921], p. 71-78)

2.

„De o sută de ani, poporul moldovenesc de acolo stă sub bici, și lumina învățăturii celei adevărate în limba strămoșească, înțeleasă de oricine, n-o vede. De o sută de ani, biserica, unde bâiguie slovenește popa cel bătrân ori înstrăinat, e mută pentru sufletul basarabeanului... De o sută de ani, peste trupul prins în lanțuri de fier stă vulturul cel negru cu două capete lacome, și două pliscuri ascuțite rup din carnea noastră.

Să se bucure! De mii de ani, pe lumea lui Dumnezeu se bucură dușmanii lui și ai dreptății pentru fapta cea rea. Dar veac după veac, clipă după clipă, pietrele clădirilor durate cu blestem se desfac și cad în adâncuri și pe mormintele făcătorilor de nedreptate cresc buruieni otrăvite și se târăsc șerpii cei cu venin. Și cu acești despuietori ai noștri, cari se bucură astăzi pentru că suntem sfâșiați, nenorociți și slabi, așa să fie, Doamne!

Și așa va fi!”¹⁷

Așa scria Nicolae Iorga în anul 1912, când Rusia sărbătorea centenarul anexării Basarabiei.

A fost o întrezărire profetică a vremurilor cari se apropiau, a fost un blestem biblic al unui suflet sfâșiat de durere, nu însă în deznădejdea morții, ci în speranța unei răzbunări a dreptății imanente. Și cuvintele de o zguduitoare revoltă ale acestui om s-au îndeplinit: n-au trecut nici cinci ani de la data când Rusia, în pace, sărbătorea un act de nedreptate, și blestemul unei conștiințe care acumulează durerile de veacuri ale unui neam întreg își face efectul: „pietrele” clădirii uriașe se dărâmă și Basarabia, care fusese luată de către ruși la 1812, „ca o fărâmă din zdrențele turcești”, se alipește la trupul cel mare al românismului!

Anii de prefaceri, de închegare și de frământări politice de după Unire, au acoperit cu vălul uitării opera legendară de animator al sufletelor pentru chestiunea Basarabiei a lui Nicolae Iorga. Basarabia de astăzi cunoaște pe mulți meseriași ai Unirii, pe mulți cavaleri ai industriei politice, pe mulți profi[tă?]tori ai situațiilor turburi, și nu cunoaște pe Nicolae Iorga. Basarabenii au auzit, doar în formă vag că există un istoric Iorga, un savant care ține conferințe, scrie cărți, vorbește în parlament, și care a jignit nu știu a[le] cui sentimente față de chipul sfintei Olga din catedrala Chișinăului...

Dar dacă cineva ar răsfoi opera titanică a acestui om fără exemplu [egal!?], numărul amețitor de mare de articole de ziar și de revistă, scrise de el, dacă ar cerceta cărțile lui, ar găsi în ele că sufletul lui Nicolae Iorga întotdeauna a vibrat pentru provincia noastră, că, de la începutul carierei lui de publicist și om de știință, el ține mereu încordată atenția opiniei românești asupra cauzei basarabene.

„Ideea unității naționale m-a preocupat toată viața, pe un timp când ea era socotită, de oportuniștii cari triumfă astăzi, ca o nebunie”¹⁸.

Sensul acestor cuvinte se poate referi în special la Basarabia, la care nimeni din Vechiul Regat nu se gândea, înainte de Unire. Era o „nebunie” să creadă cineva că Basarabia poate fi ruptă din ghiarele „vulturului negru”; era o „nebunie” să ai o credință arzătoare că dreptatea, în cele din urmă, va triumfa; era o „nebunie” să pledezi cu toată pasiunea și cu tot talentul dat de Dumnezeu pentru o cauză care era socotită pierdută; era o „nebunie” să te revolți, când pe malul Prutului se auzea fluierătura hoțească a santinelelor rusești și zângănitul armelor lacome de cotropire.

Nicolae Iorga a avut viziunea supraomenească că poporul românesc din Basarabia nu va muri. El a înțeles zbuciumul unui neam, de asupra căruia plutea un blestem al destinului istoric; el a fost tălmăcitorul năzuințelor lui de veacuri, atunci când Basarabia era mută.

În conferințele pe care le ține, în opera lui publicistică și științifică, el mereu amintește că există o Basarabie românească, care nu trebuiește uitată. El se interesează de lucrurile și oamenii ei, împletind amintirile istorice cu realitatea Basarabiei de atunci. Acțiunea lui pentru Basarabia, pornită cu o voință încordată și cu un entuziasm al oamenilor de [bună]credință, formează, în Vechiul Regat, o întreagă generație de tineri cu înțelegere a problemei Basarabiei. Și dacă, în ultimele două decenii, înainte de Unire, în presa din dreapta Prutului se discută și chestiunea provinciei noastre, dacă un rând de scriitori tineri abordează în operele lor situațiile din Basarabia, aceasta se datorește [și?] lui Nicolae Iorga. Pentru el și pentru tineretul românesc din jurul lui Unirea Basarabiei n-a fost o surpriză; a fost un act așteptat, dorit. Iar în preajma Unirii și imediat după ea tineretul român, încălzit de religia lui Nicolae Iorga, toți acești învățători, profesori, ofițeri cutreieră satele basarabene, semănând credința marelui lor îndrumător.

La 5/18 iunie profesorul Nicolae Iorga împlinește șaizeci de ani. Poporul românesc astăzi întregit îl va sărbători. Poate românii basarabeni vor sta în coada [la capătul?] mesei acestei mari sărbători. Poate nu cunosc încă rolul pe care l-a jucat Nicolae Iorga în pregătirea marelui act al Unirii, nu vor ști să aprecieze îndeajuns sentimentele lui față de ei. Aceasta însă nu este un semn de nerecunoștință. Nu numai basarabenii sunt aici de vină.

În zilele de sărbătoare, să fie măcar aceste câteva rânduri o amintire că Basarabia trebuie să-l cunoască pe profesorul Nicolae Iorga.

(„Arhivele Basarabiei”. Omagiu profesorului N. Iorga [la 60 de ani], an. III, nr. 1, ianuarie-martie 1931, Chișinău, p. 5-6.)