Eugeniu Coşeriu şi cartea noastră de identitate

1. Eugeniu Coşeriu revine în Basarabia după 50 de ani de exil, odată cu declararea în 1991 a Independenţei Republicii Moldova. Vor urma exact zece ani de intense vizite „la moldovenii mei” şi de asumare febrilă a dezideratelor „revoluţiei lingvistice”, precum avea să definească ilustrul om de ştiinţă mişcarea de emancipare naţională a românilor basarabeni. Eugeniu Coşeriu se implică necondiţionat şi cu pasiune creatoare în procesul de argumentare şi limpezire a falselor dileme ale istoriei şi originii populaţiei băştinaşe dintre Prut şi Nistru. În cadrul numeroaselor întruniri ştiinţifice, desfăşurate la Iaşi, Chişinău, Bucureşti, Bălţi, Suceava etc., Eugeniu Coşeriu abordează diverse aspecte ale unităţii şi varietăţii patrimoniului lingvistic românesc, examinează în plan diacronic şi sincronic evoluţia limbii române de la Est de Prut, oferă o imagine exhaustivă a cauzelor ce au condus la degradarea limbii române şi la erodarea conştiinţei naţionale a basarabenilor.

Magistralele sale articole, studii, conferinţe Latinitatea orientală, Unitate lingvistică – unitate naţională, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, Politici lingvistice, „... Moldovenismul... nu se opune românismului, ci este o formă a lui...”, Credinţă, sacrificiu şi destin ş.a., (unele publicate iniţial în „Limba Română”), aveau ca obiectiv realitățile lingvistice basarabene, sintetizau explicit caracterul negativ al politicilor lingvistice aplicate în ţinut de regimul sovietic. Profesorul de la Tübingen, acceptat şi susţinut cu înflăcărare în efortul general de instituire a dreptății românești în Basarabia, a devenit simbolul și purtătorul de cuvânt al basarabenilor, iar lucrările sale – reper binevenit în discursul științific al filologilor şi punct de plecare pentru elaborarea politicilor lingvistice chemate să schimbe starea de lucruri existentă.

O problemă mereu actuală, cu reverberaţii peste decenii, generatoare de animozităţi şi chiar de conflicte interetnice, a fost (și, regretabil, mai este!) denumirea limbii oficiale a statului Republica Moldova, atribut de însemnătate covârşitoare în reconstrucţia identității naționale. În acest context, datoria de a spune lucrurilor pe nume este, după cum accentuează Eugeniu Coşeriu, indispensabilă nu doar în pledoariile „identitare” ale filologilor, intelectualilor, cadrelor didactice etc. (aceștia, de altfel, au tot rostit adevărul timp de trei decenii), dar şi ale parlamentarilor şi guvernanţilor. Este cunoscut apelul pe care Eugeniu Coşeriu l-a adresat Parlamentului Republicii Moldova de la tribuna Congresului al V-lea al Filologilor Români, Iaşi-Chişinău, 4-9 iunie 1994, în conferinţa Latinitatea orientală, publicată inițial în „Limba Română”. (Reproducem copia textului olograf a respectivului îndemn cu indicaţia expresă a autorului „Numai pentru versiunea destinată publicării în Basarabia”.

În numele filologilor şi lingviştilor care se ocupă „cu limba română, în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc, ca atare”, magistrul consideră necesar „să arătăm (Parlamentului – n.n.) care este adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar avea urmări extrem de grave” şi că „avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei”.

Congresul Filologilor care marca, în acel moment, apogeul strădaniei basarabenilor de a aduna dovezi întru restabilirea adevărului privind „controversata” problemă a denumirii limbii noastre, avea loc în preajma sesiunii parlamentare la care deputaţii de la Chişinău urmau să aprobe Constituţia Republicii Moldova. Dar argumentele şi avertismentul oamenilor de ştiinţă nu au fost auzite şi, în consecinţă, pe parcursul a trei decenii, denumirea falsă a limbii a rămas neschimbată în actul suprem al Republicii Moldova, iar „aleşii poporului” nu au reușit să pună punct acestui dezmăț identitar, cu rădăcini în arsenalul ideologic bolşevic.

Obiectivul unei noi politici lingvistice, care, sperăm, va fi elaborată de către politicienii învingători în alegerile de la 11 iulie curent, ar urma să stăvilească degradarea limbii române dintre Prut și Nistru prin redefinirea și resetarea rolului ei ca element definitoriu al identităţii moldovenilor. Un impuls benefic, cu finalități spectaculoase în procesul complex de implementare a acesteia, vor exercita, cu certitudine, preceptele coşeriene, deoarece lucrările cu subiect basarabean, scrise din perspectiva teoreticianului limbajului, din cea a specialistului în limbile romanice şi a lingvistului născut în Basarabia, reprezintă cea mai valoroasă și mai argumentată carte de identitate a românilor basarabeni. Parafrazând afirmaţiile învăţatului dintr-o scrisoare datată din anii ’50 ai secolului trecut, vom preciza că dezavuarea politicii lingvistice rusești și sovietice, aplicată până în 1989 în Basarabia, constituie unul din „coloşii cu picioarele de lut”, pe care lingvistul basarabean l-a „răsturnat”, oferind „o viziune exactă” asupra fenomenului respectiv.

Însă pentru a deveni un bun public, opera lui Coșeriu reclamă elaborarea unor exegeze care să explice pe înțelesul tuturor cititorilor, al studenților, al elevilor și, desigur, al politicienilor, prestanţa argumentelor privind dilemele identitare, natura devastatoare a „ingerințelor rusești” asupra dezvoltării firești a limbii române din această zonă. Numai studiul și conștientizarea subtilităților legate de trecutul și prezentul limbii române din Basarabia, așa precum le analizează cu rară acribie Eugeniu Coșeriu, ar putea să anihileze și să anuleze definitiv moldovenismul ca armă de mistificare a adevărului identitar.

2. Eugeniu Coșeriu a fost membru al colegiului de redacție de la fondarea revistei „Limba Română” şi unul dintre cei mai de seamă autori ai publicației. De-a lungul anilor, revista a găzduit nu doar lucrările magistrului (alteori reluând publicarea lor pentru a sublinia impactul pe care îl comportă asupra fenomenelor lingvistice din stânga Prutului), dar și numeroase studii, articole, interviuri ce tratau din diferite puncte de vedere lingvistica integrală, influența exercitată de opera coșeriană asupra diverselor manifestări ale științei moderne universale (vezi: lista articolelor Eugeniu Coșeriu în paginile revistei „Limba Română”, publicată în numărul de faţă).

Personal, am avut prilejul, în mai multe rânduri, să mă întâlnesc şi să discut cu Profesorul Eugeniu Coșeriu la Chişinău, la Bălți sau în satul său de baştină, Mihăileni. M-au impresionat întotdeauna, în mod special, naturalețea de a comunica, discursul degajat, limbajul pitoresc, presărat cu umor, fenomenala memorie și deosebita capacitate de muncă. A fost un om care nu a știut ce-i oboseala nici la vârsta când unii caută cu febrilitate „elixirul vieții”. Am comunicat deseori şi telefonic. Eugeniu Coșeriu îmi suna de la Tübingen pentru a se informa asupra unor evenimente de ordin politic, științific şi cultural sau pentru a preciza detalii privind unii lingviști din fosta URSS. Se interesa frecvent şi de condițiile de lucru ale echipei redacționale. Am avut mai multe convorbiri telefonice, în special la începutul anului 2001, când în Republica Moldova se prefigura vizita savantului la împlinirea a 80 de ani de la naștere. Întrucât de fiecare dată, pe parcursul a zece ani, venirea în Republica Moldova îi provoca dificultăți la traversarea frontierei moldo-române (dificultăţi determinate de faptul că Eugeniu Coșeriu niciodată n-a renunțat la cetățenia uruguaiană din respect pentru statul care i-a creat condiții propice afirmării pe orbita științei universale), Profesorul m-a rugat să mediez posibilitatea de a obține un document care sa-i înlesnească venirea sau plecarea „de acasă”. Deși s-a implicat și Președinția Republicii Moldova, străduințele noastre au fost fără izbândă din cauza barierelor birocratice (în mai 2001, când urma să treacă Prutul spre Galați, după încheierea vizitei în Republica Moldova, magistrul s-a adresat Ambasadei României la Chișinău pentru o „viză flotantă” și numai după intervenția Ambasadorului Adrian Bălănescu, savantul a reușit să obțină actul necesar).

3. Ultima dată ne-am revăzut cu Eugeniu Coșeriu pe data de 23 mai 2001, la 9.00 dimineaţa. Țin minte data şi ora pentru că ne aflam la finele unui adevărat maraton aniversar, derulat în perioada 17-23 mai, când profesorul și-a vizitat baștina, unde a fost întâmpinat cu emoție și căldură. A participat, de asemenea, la câteva manifestări științifice, între care Colocviul Internațional „Filologia secolului XXI”, organizat de către Universitatea Pedagogică de Stat „A. Russo” din Bălți, Colocviul Internațional „Lecturi coșeriene”, desfășurat cu mult succes la Institutul de Lingvistică al AȘM și la Universitatea Pedagogică de Stat „I. Creangă” din Chișinău. În cadrul acestor întruniri științifice au prezentat comunicări reprezentanți ai centrelor academice din București, Iași, Cluj, Sibiu, Suceava, Chișinău, Bălți şi, desigur, au fost ascultate cu mare interes conferinţele lui Eugeniu Coșeriu.

În ziua de 21 mai Profesorul Eugeniu Coșeriu și oaspeții din țară care l-au însoțit în periplul basarabean au participat la o dublă festivitate – împlinirea a 80 de ani de la naşterea ilustrului lingvist şi a 10 ani de la fondarea revistei „Limba Română”. Evenimentul a avut loc la AŞM, în prezența unui mare număr de persoane – oameni de ştiință, scriitori, publicişti, intelectuali. Sala Mare a Academiei devenise neîncăpătoare. A fost, probabil, una dintre cele mai emoţionante și răscolitoare manifestări consacrate lui Eugeniu Coșeriu. Întemeietorul lingvisticii integrale a fost omagiat prin discursuri rostite de către reprezentanții celor două foruri academice româneşti, iar trimisul oficial de la Bucureşti a anunțat surpriza, şi anume faptul că Eugeniu Coșeriu a fost distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de „Cavaler”, recunoscându-i-se astfel, în cel mai onorabil mod şi în țara sa, meritele incontestabile de cetățean şi de mesager al ştiinței şi culturii române.

În legătură cu decernarea distincției „Steaua României” aș vrea să fac o mărturisire. Cu circa trei săptămâni înaintea festivităţii de la Chişinău, o delegație din care făceau parte Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Nicolae Dabija, Anatol Vidraşcu şi subsemnatul a avut o întâlnire cu Preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, pentru a examina posibilități de stimulare a proiectelor culturale. Evident, în timpul dialogului s-a vorbit şi despre cele două aniversări (ulterior revista noastră a primit de la Președinția României un mesaj de salut, de apreciere şi încurajare). La acea întrevedere Grigore Vieru a propus decorarea lui Eugeniu Coșeriu cu Steaua Românei. Preşedintele a reacţionat prompt şi chiar în acel moment a ordonat consilierului să fie cât mai curând pregătit decretul respectiv...

Dar să revin la ziua de 21 mai 2001, când, într-o atmosferă cum rar se întâmplă, Eugeniu Coșeriu a fost sărbătorit acasă, de către „basarabenii lui”, provocându-i bucurie şi emoţii fără de margini. Mulțumind pentru urări şi pentru afecțiunea manifestă, Eugeniu Coșeriu a prezentat discursul Credință, sacrificiu şi destin. Revista „Limba Română” la 10 ani, și a subliniat, în încheiere, testamentar:

După cum vedeţi, am descris o misiune, am încercat să arăt de ce era nevoie în acei ani, înainte de 1991, când a apărut pentru prima dată revista „Limba Română”. Am descris tocmai misiunea revistei „Limba Română”: de această revistă era nevoie atunci şi dacă atunci era nevoie de această revistă şi de tot ce a făcut cu atâta râvnă, cu atât entuziasm şi atâtea sacrificii în aceşti ani, astăzi trebuie să spunem că revista nu e numai necesară: în condiţiile politico-culturale şi de politică lingvistică la care am ajuns în ultima vreme, a devenit de-a dreptul indispensabilă.

Să nu lăsăm deci să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă şi să decadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe şi să ne ajute cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii româneşti şi la cultivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare şi această revistă, dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura naţională, ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentală a omului ca fiinţă spirituală: limbajul; dimensiune care pentru noi se prezintă sub forma limbii noastre istorice: limba română. Ceea ce înseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea Dumnezeu cumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai suntem noi înşine.

După festivitatea de la AŞM, omagierea distinsului om de știință a continuat până târziu la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Aici, într-o atmosferă degajată, au fost depănate amintiri, s-au făcut planuri de viitor, au răsunat cântece de dor şi de inimă albastră. Eugeniu Coșeriu a evocat anii exilului, a vorbit despre „despărțirea” de limba română, subliniind curajul intelectualilor basarabeni de a apăra adevărul şi valorile spirituale româneşti. În aplauzele asistenţei, Coşeriu a recitat tulburătoarele poeme Sângele nostru şi Litanie moldavă (ambele poezii au fost inițial tipărite, la dorința expresă a autorului, în revista „Limba Română”).

Atunci am convenit cu Profesorul să ne revedem, peste o zi, în fața hotelului „Codru”, situat lângă parcul „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, pentru a ne da „bunul de tipar” la discursul Credință, sacrificiu şi destin.

La 23 mai 2001 Eugeniu Coșeriu urma să meargă la Galați și în alte centre universitare, unde erau planificate noi acţiuni omagiale. M-am înfățişat la hotel cu câteva minute înainte de ora fixată şi i-am înmânat Profesorului varianta tipărită a comunicării. Parcă-i văd şi acum zâmbetul larg, blând, privirea jucăușă şi parcă-i aud vocea domoală, inconfundabilă, cu inflexiuni de grai moldovenesc: „Crunt şi nemilos redactor eşti, domnule! Să mă necăjeşti chiar cu noaptea în cap?!”. Şi, în prezența prietenilor – lingviști, scriitori, jurnaliști – care au venit să-şi ia rămas bun de la oaspetele scump, a redactat textul, fără grabă, revenind asupra frazelor, completându-l, direct pe capota maşinii... Se despărțea de basarabeni, îmbrățișându-i și, pentru a înviora atmosfera oarecum melancolică, le spunea vorbe de duh, glume. Apoi, înainte de a urca în maşină, şi-a rotit gânditor privirea, cuprinzând încă o dată cu ochii sufletului oamenii dragi de alături, strălucirea razelor solare şi tremurul matinal al arborilor de pe Aleea scriitorilor clasici... M-am întrebat atunci, mă întreb şi acum: presimțea oare învăţătorul nostru că se afla ultima dată pe pământul Basarabiei?