Relaţia vocativ / nominativ la numele de persoană
Pentru tiparLista numelor de persoană din arealul maramureşean atestă numeroase dublete la forma de nominativ. Până la ora actuală, din câte ştim, a fost discutată doar situaţia dubletului masculin Petru / Petre, foarte frecvent în Maramureş.
Forma a doua a acestui prenume, Petre, este explicată de Al. Graur prin vocativ, caz mult mai utilizat la numele de persoană decât la celelalte substantive. Din acest motiv, formele de vocativ au adus modificări celei de nominativ. De pildă Petru, nume calendaristic, corespunzător latinescului Petrus, din grecescul Petros, traducere a ebraicului kifa „piatră”, are un vocativ normal, Petre. Dar, după cum vocativului Ilie, Gheorghe, Vasile etc. îi corespunde un nominativ Ilie, Gheorghe, Vasile (mai exact aceste forme se folosesc şi pentru vocativ) şi Petre a putut fi luat drept nominativ1, idee împărtăşită şi de Jacques Byck2, aşa încât, la ora actuală, se folosesc, în egală măsură, la nominativ formele Petru şi Petre.
În privinţa prenumelor feminine, terminaţia -a3 este cea care predomină şi se consolidează prin comparaţia cu forma articulată hotărât a substantivelor comune4. Dar, alături de aceasta, în antroponimia maramureşeană, sunt înregistrate şi forme cu -ă sau cu -e la aceleaşi prenume: Ana / Ană, Anuţa / Anuţă, Călina / Călină, Doca / Docă, Frasânuca / Frăsânucă, Ioana / Ioană, Măriuca / Măriucă, Năstaca / Năstacă, Terezuca / Terezucă etc., Floarea / Floare, Gafia / Gafie, Maria / Marie etc. Faţă de această nouă formă, Domniţa Tomescu, în Gramatica numelor proprii în limba română, face doar afirmaţia că „în seria feminină, această terminaţie (-ă) apare numai la variantele nearticulate refăcute (s. – N.F.) ale unor prenume terminate în -a (tipul formal: Cătălină)5, fără să precizeze mecanismul care a dus la apariţia menţionată. Dar, alături de forma aceasta, în -a, am înregistrat, pe alocuri, şi o a doua, în -e: Floare, Gafie, Marie, şi acestea create după modelul numelor comune din limba vorbită6.
Pe baza acestor fapte, considerăm că punctul de plecare este, în toate aceste cazuri, vocativul.
Pornind de la o bogată bibliografie de specialitate referitoare la formele de vocativ7, I. Faiciuc, în articolul Vocativul termenilor de înrudire şi al prenumelor în graiul maramureşean, stabileşte nu mai puţin de opt tipuri de vocativ, unele cu subdiviziuni, la numele de rudenie şi la prenume:
I. Forme scurte, reduse prin apocopă: A. fără deplasarea accentului originar: cocoá, cumná, mătú, năná, nepoá, nevá, unché. B. cu deplasarea accentului originar: 1. finú, fratiú, moşú, nănaşú, socrú, uncheşú, vărú, vâjú, 2. şogó.
II. Vocative ale termenilor de înrudire terminaţi la nominativ în -ă, -e, cu accentul deplasat pe desinenţă: 1. babắ, finắ, mamắ, mătuşắ, nănaşắ, soacrắ, tatắ. 2. badé, lelé, cuscré.
III. Forme neapocopate ale termenilor masculini cu accentul deplasat pe penultima silabă (cf. I. B.): 1. omúle, vărúle, vâjúle; 2. şogóre.
IV. Vocative în -le ale cuvintelor terminate la nominativ în -ă, cu accentul deplasat pe penultima silabă: mamăle, tatăle.
V. Vocative în -o: véreo, mámo, bábo.
VI. Vocative ale termenilor masculini, identice cu formele de nominativ: măi moş.
VII. Îmbinări de cuvinte cu valoare de vocativ: A. termen de înrudire (sau prenume) +adjectiv posesiv: 1. cumnatî-mea, femei-mea, frati-meu, nepotî-meu, noru-mea; 2. Văsălia nost, Ionu nost, Măria noastă. B. Termen de înrudire (sau prenume) + prenume: 1. uncheşu Ion, mătu Ilea, unche Ioa. 2. Vasile a-i Floare.
VIII. Alte forme, identice cu cele din limba literară: 1. masculine în -e: bărbate, ginere ş.a.; 2. masculine în -(ul)e: cuscrule, nănaşule ş.a.; masculine şi feminine în -ă, -e, egale cu nominativul: noră, soră, frate, lele ş. a., cu specificarea că, în cazul prenumelor, cel mai frecvent este tipul I. A, apoi I. B. şi II (1 Ionắ)8.
Întrucât din bibliografia existentă, ca şi din Hărţile Atlasului lingvistic pe regiuni – Maramureş, nu reieşea cu destulă claritate situaţia tuturor formelor de vocativ ale prenumelor9, autorul menţionat a extins cercetarea, în Dragomireşti, numai la situaţia prenumelor, şi a constatat că, la femei, în formele de adresare, cu sau fără pronumele tu sau a interjecţiilor hăi10, hei, repartiţia arată astfel:
1. forme în -ă: (hăi, hei, tu) Adriiană, Ană, Angelă, Anişcă, Aurelă, Danelă, Docă, Doină, Domniţă, Florică, Georgetă, Ilişcă, Ioană, Marcelă, Monică, Niţă, Parască (II), Porsiră (Porfiră) (II), Rodovică, Savetă, Sofică, Stelă, Tereză, Todoră, Vasâlucă, Viorică, Virgină (Virginia).
2. forme cu apocopă: (tu, hăi) Adriá, Anisí, Aní, Anú, Axắ (< Axenia), Calí (< Calina), Frosî, Ga (< Gafia), Ilea, Ioa (pân’ Ieud), Ieri (< Irina), Mari, Maricu (< Maricuţa), Năsta, Pala (< Pălagă), Para (< Parasca) (I, III, IV), Porsi (Porfiră) (II), Róză (III), Save (IV), Sílvă, Titiia, Todo (< Todora), Todosî, Vasî (< Vasâlea), Victo (< Victoria).
3. forme în -e: Aurel’e, Deliie, Livie, Lucie, Rozal’e (I, II), Silvie, Victore (Victoria).
4. forme identice cu nominativul: Floare, Lucia.
Din exemplele prezentate se observă că unele prenume au forme de vocativ duble: Anişcă / Ani, Aurelă / Aurel’e, Ioană / Ioa, Parască / Para, Porsiră / Porsi, Savetă / Save, Silvă / Silvie, Lucie / Lucia. Cele mai frecvente sunt vocativele în -ă şi cele cu apocopă. Nu lipsesc nici formele în -e ori cele identice cu nominativul. Diferenţele se datorează localităţilor, căci nu peste tot în Maramureş sunt aceleaşi particularităţi lingvistice, sau informatorilor, unii preferând o formă şi alţii alta. În partea estică sunt mai numeroase formele apocopate, iar în cea vestică cele cu accent deplasat, ba chiar mai multe tipuri de vocativ coexistă în graiul aceleiaşi localităţi şi chiar al aceluiaşi vorbitor, diferenţiate însă semantic şi, mai ales, stilistic: vocativul scurt se utilizează pentru a chema pe cineva din apropiere (hăi ma), cu excepţia vocativului care-şi păstrează forma redusă indiferent de distanţă, iar cel cu accentul schimbat (hăi mamắ, hăi uncheşứ) pentru a striga persoane aflate la distanţă mai mare11.
Pornind de la varietatea de forme existente şi având conştiinţa identităţii formale a nominativului cu vocativul12 la anumite prenume, vorbitorii extind analogia şi la altele, având drept rezultat prezenţa formelor duble de nominativ, menţionate la începutul articolului.
Nu am avut în vedere în acest text situaţia prenumelor masculine terminate în -a (-ia, -ea), de tipul Cozma, Toma, Horia, Costea etc. sau a celor în -ă, Gavrilă, Samuilă şi a multor hipocoristice, Ioniţă, Ghiţă, Luţă etc. Facem totuşi remarca inexistenţei unei a doua forme de nominativ la aceste nume, dar o analogie întâlnim totuşi la derivate precum Ionica / Ionică, Vasilica / Vasilică. De toate acestea ne vom ocupa atunci când vom avea inventarul complet de prenume din arealul maramureşean.
Note
1 Al. Graur, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 139.
2 Jacques Byck, Influenţa pluralului asupra singularului, în Studii şi articole, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 50: „nominativul Petre, în locul lui Petru, nu poate fi explicat decât plecând de la vocativul Petre”.
3 Domniţa Tomescu, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 39.
4 Al. Graur, op. cit., p. 110: „femininele sunt aproape fără excepţie articulate”.
5 D. Tomescu, op. cit., p. 38.
6 Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, Editura Atos, Bucureşti, [f. a. ], p. 25.
7 Th. Capidan, Vocativul în -le, în DR, I, 1920-1921, p. 185-209; T. Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925; Al. Graur, Despre vocativul românesc, în „Grai şi suflet”, V, 1931; Idem, Strigătele în româneşte, în „Viaţa românească”, XXII, 1930; Gh. Vornicu, Maramureşul, în „Cele trei Crişuri”, XV, 1934; Sextil Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, 1940, ed. II, 1976; Al. Procopovici, Articol şi vocativ, în DR, X, 1941, p. 8-25; G. N. Dragomirescu, Contribution à une analyse sémantique du vocatif en roumain, în „Langue et littérature”, II, Bucureşti, 1943; R. Todoran, Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne, în LR, V, 1956, nr. 1; Idem, Noi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne, în CL, VI, 1961, nr. 1; V. Rusu, Formule de adresare în limba română (măi, mă), în LR, VIII, 1959, nr. 1, p. 52 ş. u.; M. Zdrenghea, Un vocativ regional, în Omagiu lui Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958, p. 939-940; Şt. Giosu, Subdialectul maramureşean, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Filologie, Iaşi, XIII, 1963, fasc. 1; I. Pătruţ, Consideraţii în legătură cu vocativul românesc în -o, în „Romanoslavica”, VII, 1963, p. 87-94; Idem, Tot despre vocativul românesc în –o, în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 193-194; Ilie Dan, Un vocativ regional, în LR, XII, 1963, nr. 5, p. 527-531; Idem, Discuţii asupra vocativului românesc, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi”, X, 1964, fasc. 1; I. Bujor, Vocativul tu, în CL, XIII, 1968, nr. 1, p. 117 ş. u.; Gh. Radu, Observaţii asupra vocativului în subdialectul maramureşean, în „Buletin ştiinţific”, Seria A, Baia Mare, I, 1969, nr. 1, p. 93-96; Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română, în SG, I, 1956.
8 I. Faiciuc, op. cit., p. 65-66.
9 I. Faiciuc, op. cit., p. 65.
10 Interjecţiile hăi (hei), măi şi pronumele cu valoare interjecţională tu, care precedă, de obicei, vocativul prenumelor şi al numelor de rudenie din Mararmureş, sunt utilizate după un anumit regim şi cu o anumită finalitate: echilibrează ritmul strigării prin lungirea corpului fonetic al cuvântului, indică distanţa la care se află persoana strigată, respectul datorat acesteia, precum şi sexul ei; prenumele bărbăteşti sunt precedate de măi, iar cele femeieşti de hăi, tu; hăi precedă prenumele persoanelor respectate (masculine sau feminine): „măi nănaşule nu se poate zice că-i hâd a zice măi ori tu, dar hăi nu-i aşa un cuvânt de greu, nu-i o vorbă aşa jecnoasă”. Acestea marchează şi depărtarea: „cu hăi poţi mai tare striga, tu e mai închis, nu poţi răcni aşa tare”, cf. Faiciuc, op. cit., p. 70-71.
11 I. Faiciuc, op. cit., p. 68.
12 Vezi exemplele date, dar şi faptul că „vocativul prenumelor diminutivate este, aproape întotdeauna, identic cu nominativul”, cf. I. Faiciuc, Derivate cu sufixul diminutival –uc în Maramureş, în CL, XVII, 1972, nr. 1, p. 105.
Bibliografie
1. Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, (f. a.).
2. Jaques Byck, Studii şi articole, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
3. Ilie Dan, Un vocativ regional, în „Limba română”, XII, 1963, nr. 5, p. 527-531.
4. Ilie Dan, Discuţii asupra vocativului românesc, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi”, X, fasc.1, 1964, p. 11 ş. u.
5. I. Faiciuc, Vocativul termenilor de înrudire şi al prenumelor în graiul maramureşean, în „Cercetări de lingvistică”, anul XVIII, nr. 1, p. 63-74, Cluj, 1973.
6. Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
7. Sextil Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, 1976.
8. Gh. Radu, Observaţii asupra vocativului în subdialectul maramureşean, în „Buletin ştiinţific”, Seria A, Baia Mare, I, 1969, nr. 1, p. 93-96.
9. Domniţa Tomescu, Gramatica numelor proprii în limba română, Bucureşti, Editura All, 1998.
10. Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română, în „Studii de gramatică”, I, Bucureşti, 1956.