Eugeniu Coşeriu – omul care a învins Istoria

Ca să scrii la modul relevant despre dimensiunea și substanța operei lui Eugeniu Coșeriu, trebuie, cred, să fii cel puțin un lingvist de altitudine, un coșerolog înveterat. Pe urmă, odată cu recenta apariţie la Editura Știința a volumului Eugeniu Coseriu: vocația universalității, ediție de Gheorghe Popa, parcă sunt și mai puține de spus despre „lingvistul secolului al XXI-lea”. Nefiind nici lingvist de talie, nici coșerolog, nu-ți rămâne decât să redactezi un text de mică întindere în formatul unei apologii, pentru că te marchează într-un fel anume permanenta forță de gravitație, de seducție a acestui om de aleasă cultură, a muntelui de știință care este Eugeniu Coşeriu. Dar mai ales pentru că este unul dintre puținii români care au reușit să învingă Istoria.

Intelectualii români revendică o relație specială cu istoria acestui pământ, istorie pe care o califică, de cele mai multe ori, în semantică negativă: sumbră, ingrată, nefericită pentru destinul românilor. Ne amintim numaidecât de spusa cronicarului: „neam așezat în calea tuturor răutăților”, de „mi-e rușine că sunt român” a lui Emil Cioran, de „teroarea istoriei” a lui Mircea Eliade etc.

La rândul său, țăranul român a avut și el un registru de atitudini aparte față de istorie: când veneau peste el valurile tulburi (războaie, ocupații, năvăliri, incursiuni, domnii nefericite etc.), se dădea la fund (fugea în codri sau în munți), ca apoi să revină și să reia cursul existenței. În perioada postbelica a secolului trecut însă, a venit peste el o istorie deosebit de agresivă, cea a comuniștilor, care nu mai cruța pe nimeni, agresând pe fiecare în parte, idee topită artistic, de exemplu, în volumul II al Moromeţilor, unde asistăm la înfrângerea până și a mult înzestratului protagonist Ilie Moromete.

Eugeniu Coșeriu nu a vrut să rămână, oarecum în linia tradiției locului, un pacient al istoriei, ci să devină un actor important al ei. El a demonstrat că, uneori, marginea/periferia bate centrul și că a reuşit să ajungă o somitate mondială în domeniul lingvisticii.

Povestea acestui personaj originar din Mihăilenii Vechi, plasa Râșcani, județul Bălti, este demnă de un scenariu de Hollywood. Nu vorbim de pigmentele aventuroase ale biografiei, ci de urcușul spectaculos spre culmi universale. Ar fi de identificat în această singulară devenire și expresia setei de carte a înaintașilor, o latență seculară, precum o întâlnim în Testamentul lui Arghezi: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară/ Bătrânii au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani”.

Coșeriu a valorificat (ca puțini alții) șansele pe care i le-a oferit destinul. El și-a dorit de la bun început să devină arhitectul propriei vieţi, a unei cariere științifice de vis și s-a mișcat spre aceste obiective cu multă tenacitate, dezvoltându-și înzestrările native, trăind convingerea că „poate deveni cineva prin propriile forțe” și că se poate ridica pe culmi, pentru ca „...să spună lumii că vine din Mihăileni”.

Un prim pas în această direcție au fost studiile la Liceul „Ion Creangă” de la Bălți, unde a avut noroc de profesori foarte buni, care i-au modelat harul său literar. Publicând poezie, eseu și proză în această perioadă, va deveni premiant pe țară la concursuri de literatură română și geografie. Anume la Liceul din Bălți Coșeriu a decis că se va ocupa de studierea în profunzime a limbii, culturii și istoriei. Apoi va pleca la Iaşi, la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Al. I. Cuza”, unde a avut profesori de calibrul lui Iorgu Iordan și George Călinescu și unde a reuşit sa se facă remarcat prin neostoita sete de știință. A acceptat (providențial) o bursă la Universitatea „Sapienza” de la Roma. În perioada aflării la studii în Italia (1941-1951) și-a aprofundat mult cunoștintele în domeniu și a luat două doctorate: unul în litere, la Roma și altul în filosofie, la Milano. Va accepta să traverseze Atlanticul și să se stabilească în exoticul Uruguay, la Montevideo, pentru a deveni directorul Institutului de Lingvistică. Nu credem că e întâmplător acest joc al destinului, or trebuie să ai puterea să-ți asumi părăsirea (i)luminatului Occident pentru îndepărtatul continent latinoamerican, fie și atras, ca să ficționăm, de rezonanțele vechilor civilizații incă, maya, aztecă. Subliniem, Coșeriu s-a încumetat să plece la mii de kilometri distanță de centrele universitare europene cu faimă, determinat de conștiința/voința de a fundamenta, construi, de a se afirma, a se impune.

În perioada aflării la Montevideo publică volumul Introducere în lingvistică, ediție care conţine idei neobișnuite ce atrag atenția corifeilor lingvisticii mondiale. În consecință, în 1957, când participa la Primul Congres Mondial de Lingvistică de la Oslo, i-a fost făcută prima invitație de a veni la Universitatea din Tübingen, pentru că, așa cum spunea prof. Harri Meier, „...noi avem nevoie de dumneavoastră”. Până la urmă, declinând mai multe oferte de acceptat, Coșeriu a ales să se stabilească în 1963 la Universitatea din Tübingen, împlinindu-și astfel marele său vis: „să-i învețe carte pe nemți”. De aici și până la sfârșitul vieții se va afla într-o continuă ascensiune, expunându-și teoriile ştiinţifice, profesând, publicând ediție după ediție. S-a bucurat și de numeroși discipoli, așezați într-o geografie largă: Germania, Spania, Portugalia, Italia, Japonia, România și, firește, America de Sud. Deosebita-i prestație științifică va fi prețuită de mai multe instituții de învățământ de pe mapamond, Eugeniu Coșeriu devenind doctor honoris causa a peste 40 de universități.

Și în toți acești ani nu a uitat nici o clipă de luturile natale, de Mihăilenii copilăriei, sat pe care-l considera cel mai frumos din Basarabia.

E adevărat, această fulminantă carieră nu s-ar fi împlinit dacă Eugeniu Coșeriu nu ar fi plecat din Romania comunistă. Genialul lingvist se gândea cu groază la ce i s-ar fi putut întâmpla: „Dacă aș fi rămas, nu se știe pe unde mi-ar fi oasele. Probabil că dincolo de Nistru pe undeva sau chiar la Vorkuta. (...) Așa că (...) am avut norocul de a nu trebui să mă prostituez, pe când cei care au rămas aici au fost puși în situația asta și acest spălat al creierilor a fost așa de tare, că unii s-au lăsat convinși”.

Are perfectă dreptate Maestrul, or dacă nu pleca din ţară, ar fi putut ajunge undeva la Gherla, Aiud, Pitești, Sighet, Râmnicu Sărat, Craiova, în lagărele de muncă de la Canal sau, în cel mai fericit caz, poate un simplu bibliotecar, precum marele Blaga. Mai înțelegem că, rămas în RSS Moldovenească, ar fi fost impus să demonstreze existența a două limbi: română și moldovenească, și nu teoria lingvisticii integrale.

În acest sens, practic toți oamenii de cultură români, care au devenit nume de rezonanță în secolele XX-XXI, au avut norocul de a pleca din România înainte ca ea să devină stalinistă/comunistă: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Vintila Horia, Eugeniu Coșeriu etc. Fiind în afara României, aceștia au putut schimba raportul/relația cu istoria, vindecându-se de complexul inferiorităţii al unei culturi ce se alimenta din combustia modelelor occidentale. Eliade vorbea cu o anumită supărare despre extraordinara capacitate a oamenilor de cultură/intelectualilor români de a asimila, valorifica modelele străine și de a construi opere care să le semene, dar care nu au forţa de a produce, la rândul lor, mode/modele revelatorii, destinate uzului european. Nu știu dacă nu simplificăm prea tare lucrurile, dar credem că tocmai cei listați mai sus au produs mișcarea inversă. Eugeniu Coseriu i-a învăţat pe nemți (și nu numai) ce este lingvistica integrală. Eugen Ionescu (împreuna cu Samuel Beckett și Arthur Adamov) i-a învățat pe francezi ce este teatrul absurdului. Brâncuși le-a arătat francezilor și americanilor ce înseamnă sculptura modernă. Eliade le-a explicat nu doar europenilor cum este istoria religiilor mondiale. Cioran le-a sugerat cum e natura scepticului.

Eugeniu Coșeriu a știut să răspundă mai multor provocări majore, să depășească destule obstacole și dificultăți, care pe alții i-ar fi desființat, tocmai pentru că a vrut să învingă Istoria. Și a făcut-o.