„Latina este matricea italienei, românei, francezei și spaniolei”

Eugeniu Coșeriu a dovedit, pe fondul unor controverse, în urmă cu decenii bune, că au existat învățați care au inclus româna între limbile romanice încă din secolul al XVI-lea.

Gilbert Genebrard, cu numele latinizat Genebrardus sau Genibrardus (cca. 1537-1597), învățat benedictin din Auvergne, profesor la College Royal din Paris, mare erudit, în cartea sa Cosmographia, dedicată originii și diversității limbilor (publicată în 1580), constată: „Ebraica este limba originară a omenirii”, iar „latina <este matricea> italienei, românei, francezei și spaniolei” (Latina Italicae, Valachicae, Gallicae & Hispanicae)¹. El trebuie să fi deținut informațiile despre limba română din lucrările unor umaniști italieni și din cosmografiile de epocă; chiar și așa, Genebrand conferă un nou sens, prin enumerarea pe care o face, informațiilor respective².

Andrés de Poza sau, în grafia epocii sale, Poça (cca. 1530-1595), avocat din Bilbao, profesor de navigație la San Sebastian, în lucrarea sa Despre antica limbă, populațiile și diviziunile teritoriale ale Spaniilor... (De la antigua lengua, poblaciones, y comarcas de las Españas …), Bilbao, 1587, scrie: „Din limba latină au rezultat limbile naționale care acum se folosesc în Italia, Spania, Franța și Țara Românească” (De la lengua latina han resultado las generales che agora se usan en Italia, España, Francia y Vvalachia)³. După textul spaniol, în lucrarea lui Poza urmează un fel de rezumat în latină, unde se spune că romanii și-au impus limba lor în întreg cuprinsul Imperiului, cu excepția Greciei și a Cantabriei: „Astfel valahii, ziși așa de la comandantul militar Flaccus, avându-i acum la miazănoapte pe ruteni și Dunărea la miazăzi, păstrează până acum evidente mărturii ale limbii latine, deși așa de schimbată încât cu dificultate un italic l-ar înțelege pe un valah” (Sic Vvalacchi a Flacco Romani exercit[us] duce sic dicti nunc Rutheniam habent[es] a Septentrione et Danubium a Meridie, Latinae adhuc linguae vestigia habent manifesta etsi tam immutata ut cum difficultate Italus Vvalacchum intelligat”)⁴.

La ambii autori de mai sus, româna apare ca limbă romanică de sine stătătoare, alături de italiană, spaniolă și franceză și nu doar ca o formă a romanicei care să poată fi explicată prin alta. Sunt primele texte cunoscute în care i se recunoaște românei această poziție. Româna este plasată de Poza între „limbile naționale” sau principale (lengua general), și nu între cele derivate (locale). Originea latină a românei, ca și asemănarea cu italiana, erau demult cunoscute autorilor italieni, umaniștilor din Peninsulă, dar, tot datorită lor, româna apărea și ca o formă aberantă a italienei⁵.

Elvețianul Conrad Gesner (1516-1565), în lucrarea sa „Mithridates. Despre diferențele dintre limbi ...” (Mithridates. De differentiis linguarum…), afirmă că doar trei limbi romanice sunt de sine stătătoare, anume Italica, Hispanica și Gallica (adică italiana, spaniola și franceza). Despre română spune că „este tot grai romanic (după cum atestă Enea Silvio Piccolomini, papa Pius al II-lea), dar în mare parte schimbat și greu inteligibil pentru un om italic” (Valachis etiam Romanus est sermo (ut Aen. Pius refert), sed magna ex parte mutatus et homini Italico vix intelligibis)⁶. Prin urmare, la Gesner, româna este o limbă romanică, dar derivată din italiană, și nu o limbă de sine stătătoare.

Abia francezul Claude Duret (1570-1611), în lucrarea apărută postum Tezaurul istoriei limbilor... (Tresor de l’Histoire des Langues...), traduce în franceză pasajul citat din Genebrard, plasând astfel și româna alături de italiană, spaniolă și franceză⁷.

Tot alături de italiană, spaniolă și franceză apare româna în poezia Zlatna, a germanului Martin Opitz (1597-1639), profesor, pentru un timp, la Alba Iulia: „Și totuși, limba voastră până-astăzi s-a păstrat/ Întreagă și curată, ce-i lucru de mirat!/ Italia e astfel departe de tulpină,/ Precum sunt și Hispania și Gallia vecină;/ Pe cât de vag acestea cu Roma se unesc,/ Pe-atât de mult unit e poporul românesc” (Doch ewre (der Römer) Sprache bleibt noch hier auff diesen Tag,/ Darob man sich gewiss gar billich wurdern mag./ Italien hat selbst nicht viel von seinem alten/ Ingleichen Spanien und Gallia behalten:/ Wie wenig diese nun den Römern ehnlich sein,/ So nahe sind verwandt Walachisch und Latein)⁸. După cum se vede, Opitz spune în aceste versuri că româna este mai apropiată de latină decât italiana, franceza și spaniola.

La rândul său, la 1671, englezul Stephen Skinner (1623-1667), în Etimologiile limbii engleze (Etymologicon Linguae Anglicanae), arăta că, din „mama latină” (matrix Latina), derivau „italiana, spaniola, franceza și româna” (Italica, Hispanica, Gallica et Vallachica)⁹. Aceste patru limbi sunt numite, în „Prefața către cititor” (Prefatio ad Lectorem), „fiice” (filiae), „vițe”/ „ramuri” (traduces) sau „derivate” (derivatae) ale „mamei latine”¹⁰.

Tot la 1671, suedezul Georg Stiernhielm (1598-1672), în prefața, intitulată „Despre originea limbilor” (De linguarum origine), a ediției și traducerii sale din Ulfilas (episcopul got), enumeră și româna printre limbile romanice. El cunoaște „șapte limbi noi” (septem linguae novae) care își au originea în latină și care sunt: „italiana, spaniola, franceza, retoromana, catalana, sarda și româna” (Italica, Hispanica, Gallica, Rhaetica, Sardica, Sardica vulgaris et Walachica)¹¹. Pentru fiecare, autorul dă câte un Tatăl nostru ca mostră de limbă. După Stiernhielm se conduce și Georgius-Caspar Kirchmajer 1635-1700), care enumeră, în studiul „Despre limba cea mai veche a Europei, celtica și gotica” (De lingua vetustissima Europae Celtica et Gothica), Wittenberg, 1686, aceleași limbi romanice¹², dar menționează sarda doar o dată (la predecesorul său, catalana apărea cu numele de sardă, iar sarda propriu-zisă cu numele de sardă populară)¹³.

Germanul Andreas Müller (1630-1694), în culegerea sa de variante ale Tatălui nostru (Oratio orationum … = Cuvântarea cuvântărilor...), publicată sub numele de Thomas Lüdeken, la 1680, include și româna între „mlădițele” sau „fiicele” (propagines) latinei¹⁴. Textul Tatălui nostru românesc se află, la acest autor, printre versiunile latino-romanice, împreună cu cele în latină, franceză, italiană, friulană, retoromană, spaniolă, catalană sau „sarda vorbită ca în orașe” (Sardica ut in oppidis loquuntur), sardă sau „sarda ca la sate” (Sardica ut in pagis) și portugheză, și anume pe ultimul loc în această serie, după versio Berriensis (o formă a provensalei) care lipsește. Andreas Müller este printre puținii autori vest-europeni care recunosc și afirmă latinitatea românei în secolul al XVII-lea. El o face nu doar tacit, ci și direct. În clasificarea limbilor europene (fără să facă vreo deosebire între limbile naționale și dialecte), el distinge o grupă romanică („Latina și mlădițele sau fiicele descendente din ea” = Latina ejusque propagines aut filiae descendentes): „latina, franceza, italiana, friulana, retoromana, spaniola, catalana¹⁵, sarda¹⁶, portugheza, basca, provensala și româna” (Latina, Gallica, Italica, Forojuliana, Rhaetica, Hispanica, Sardica ut in oppidis, Sardica ut in pagis, Lusitanica, Bascajna, Berriensis și Valachica)¹⁷. Basca e pusă aici greșit, probabil din rațiuni geografice¹⁸. De altminteri, Müller mai face o eroare, perpetuată, în anumite medii până azi: are două versiuni românești de Tatăl nostru (unul preluat dintr-o sursă, iar altul din alta), iar pe al doilea îl numește velș (din Wales). Este clar că autorul nu cunoștea nici româna și nici velșa și că va fi notat pentru al doilea text prescurtarea Wal., care provenea de la Wallica (adică versiunea velșă) și nu de la Wallachica (după cum a arătat, încă în 1980, Eugen Coșeriu). În ciuda acestei clarificări, mai sunt și azi autori care încearcă să ne convingă, în mod aberant, că velșii vorbeau/ vorbesc … românește.

Prin astfel de contribuții fundamentale, Eugen Coșeriu este și un istoric al limbii române. El a reușit să spulbere cu dovezi zdrobitoare aserțiunea privind latinizarea sau relatinizarea limbii române în Epoca Modernă, mai ales secolul al XVIII-lea, în urma acțiunii Școlii Ardelene. De asemenea, prin mărturiile privitoare la plasarea limbii române între limbile romanice de către lumea savantă europeană, încă din secolul al XVI-lea, devin caduce toate încercările de catalogare a limbii române ca „limbă balcanică”, începute încă din perioada mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania. Savantul Eugen Coșeriu a jucat un rol decisiv și în semnalarea vechilor variante ale rugăciunii Tatăl nostru în românește, unele dintre ele scrise, încă din secolele modernității timpurii, cu litere latine. Cu astfel de contribuții, basarabeanul și europeanul Eugen Coșeriu se înscrie în rândul celor mai mari lingviști români din toate timpurile. 

Note și referințe bibliografice:

¹ E. Coșeriu, Limba română în fața Occidentului, de la Genebrardus la Hervás. Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa Occidentală, în românește de Andrei A. Avram, Cluj-Napoca, 1994, p. 11-12.

² Ibidem, p. 17.

³ Andrés de Poça, De la antigua lengua, poblaciones, y comarcas de las Españas, en que de paso se tocan algunas cosas de la Cantabria, Bilbao, 1587, fol. 13, apud A. Armbruster, op. cit., p. 137, nota 173. E. Coșeriu, op. cit., p. 12 sqq.

⁴ Vasile Bogrea, Mențiuni umaniste despre noi, în „Anuarul Institutului de istorie națională”, I, 1921-1922, p. 363. A. Armbruster, op. cit., p. 137. E. Coșeriu, op. cit., p. 13.

⁵ E. Coșeriu, op. cit., p. 14.

⁶ Conrad Gesner, Mithridates. De differentiis linguarum tum veterum que hodie apud diversas nationes in toto orbe terrarum in usu sunt, Zürich, 1555, p. 57, v. E. Coseriu, op. cit., p. 14. A. Armbruster, op. cit., p.106, nota 79.

⁷ Claude Duret, Tresor de l’Histoire des Langues de cest Univers…, Cologny, 1613, p. 269. E. Coșeriu, op. cit., p. 15.

⁸ Martin Opitz, Zlatna, oder von Ruhe des Gemüths, Leignitz, 1623. M. Opitz, Teutsche Poemata, ediție de G. Witkowski, Halle a. S., 1902, p. V, XLIII.

⁹ Stephen Skinner, Etymologicon Linguae Anglicanae, Londra, 1671. Giuliano Bonfante, Studi romeni, Roma, 1973, p 300.

¹⁰ E. Coșeriu, op. cit., p. 15.

¹¹ Georg Stiernhielm, D. N. Jesu Christi SS. Evangelia ab Ulfila Gothorum in Moesia Episcopo… ex Graeco Gothicè translata…, Stockholm, 1671. E. Coșeriu, op. cit., p. 15, p. 26, notele 28 și 29.

¹² Giuliano Bonfante, Studi romeni, Roma, 1973, p. 299.

¹³ E. Coșeriu, op. cit., p. 15-16.

¹⁴ Thomas Lüdeken, Oratio orationum, SS. Orationis Dominicae Versiones praeter Authenticam ferè Centum, Berlin, 1680, p. 3.

¹⁵ „Sarda ca la orașe”.

¹⁶ „Sarda ca la sate”.

¹⁷ E. Coșeriu, op. cit., p. 16, 26-27, notele 31-32.

¹⁸ La p. 38 a lucrării sale, Müller alias Lüdeken reproduce un Tatăl nostru românesc numit în mod corect „valah” (Valachica versio), pentru a prelua însă și textul românesc al aceleiași rugăciuni de la Stiernhielm, numit, în mod inexplicabil, „velș” (Wallica versio). Vezi E. Coșeriu, op. cit., p. 16. Totuși, o anumită explicație s-ar putea încerca: Andreas Müller – destul de superficial în unele demersuri ale sale – a confundat forma Wallica („Velșă”) cu Wallachica („Valahă”), uitând că, în aceeași lucrare, un „Tatăl nostru” românesc era deja inclus. Mulți autori au perpetuat eroarea aceasta până astăzi, deși Lorenzo Hervás a îndreptat-o la 1797 (E. Coșeriu, op. cit., p. 27, nota 32). Încă, în România, pornind de la această eroare, se mai scrie că româna este identică ori foarte asemănătoare cu limba velșă!