Dincolo de structuralism. Scrisori către Eugeniu Coşeriu şi istoria lingvisticii în secolul al XX-lea (V)

1) Introducere

În cadrul proiectului de la Universitatea din Zürich Dincolo de structuralism. Scrisori pentru Eugeniu Coșeriu https://coseriu100.info/ro/project-uzh-ro/ ne ocupăm și de relaționarea conținutului scrisorilor cu cel al cursurilor lui Coșeriu înregistrate audio sau video, pe care am început să le transcriem. De aceea, ne propunem în continuare să redăm conținutul primului curs despre limba română dintr-o serie de cursuri ținute de Eugeniu Coșeriu despre principalele probleme ale limbilor romanice, la Universitatea din Tübingen (Germania), în semestrul de toamnă 1990-1991. Credem că acest curs poate contribui la întregirea celui mai important text despre limba română al lui Eugeniu Coșeriu, ediția îngrijită de Nicolae Saramandu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu, care a apărut la Editura Academiei, în anul 2005. Din introducere aflăm că acest lingvist a fost numit de Eugeniu Coșeriu pentru a se ocupa de editarea manuscriselor referitoare la limba română în timp ce beneficia de o bursă „Alexander von Humboldt” la Universitatea din Tübingen, în anul 2000:

„În 1998 s-a constituit la Tübingen un colectiv care urma să se ocupe de publicarea manuscriselor coșeriene. Făcând parte din acest colectiv, mie mi-a revenit editarea textelor referitoare la limba română. Cu sprijinul Fundației «Alexander von Humboldt», în vara anului 2000 m-am deplasat pentru scurt timp în Germania, la locuința lui Eugeniu Coșeriu din Kirchentellinsfurt, pentru a prelua, în fotocopie, manuscrisele în cauză, în vederea publicării” (Saramandu 2005: 6).

După intrarea în contact cu manuscrisele, Saramandu a fost nevoit să îl contacteze pe Eugeniu Coșeriu pentru că de multe ori în manuscrise apăreau doar unele însemnări sau exemple:

 „Deoarece, în cazul multor manuscrise, era vorba de simple însemnări, de semnalarea unor cuvinte, construcții, forme gramaticale etc., adesea neinterpretate, i-am solicitat lui Eugeniu Coșeriu să le comenteze. Explicațiile autorului, în germană, le-am înregistrat pe bază de magnetofon (șase ore de text vorbit) și apoi le-am transcris, traducându-le simultan în română” (Saramandu 2005: 6).

Dacă în cazul cărții editate de Saramandu Coșeriu a putut contribui cu modificări, în cazul cursului pe care îl edităm noi, din păcate, autorul nu mai trăiește. Totuși credem că aceste cursuri merită să vadă lumina tiparului. De aceea, în continuare, publicăm conținutul primului curs.

2) Cursul I (22.10.1990)

Eugeniu Coșeriu

Trecem la limba română și vorbim despre problemele principale ale acestei limbi. În alt curs spusesem că un savant german, slavist, Valentin Kiparsky, spunea despre limba română că este [limba] cea mai interesantă din Europa; fără îndoială este din punct de vedere istoric – cel puțin –, chiar dacă nu e extraordinară din punctul de vedere al structurii. Acest lingvist se gândea și la structura limbii române și, mai ales, la felul în care aceasta a asimilat elementele slave; însă toate aceste aspecte, deși sunt, desigur, interesante și reprezintă în același timp o particularitate și o dificultate a limbii române, nu sunt suficiente pentru a o caracteriza precum cea mai interesantă [limbă] din Europa. Din punct de vedere istoric însă, cum spuneam și în celălalt curs, într-adevăr limba română este dacă nu cea mai interesantă, cea mai problematică. Deși e o limbă – dintre limbile romanice – destul de bine studiată, este totuși plină încă de enigme, de probleme nerezolvate.

Să vedem care sunt aceste probleme sau aspecte caracteristice pentru limba română. Mai întâi de toate româna este o limbă romanică, deci aparține spațiului romanic. Și în spațiul romanic – știm deja – aparține secției orientale împreună cu italiana centrală și meridională și cu limba care a dispărut, adică cea dalmatică. Totuși româna este – chiar și în raport cu italiana – o limbă romanică mai curând izolată; de aceea, s-a pus de multe ori problema relației ei efective cu celelalte limbi romanice. Marele romanist Hugo Schuchardt a ajuns să spună, undeva, că încă nu s-a adus dovada romanității limbii române. Fără îndoială era mai mult o butadă a acestui lingvist; probabil înțelegea că nu e nevoie să aducă această dovadă. Însă alți romaniști – l-am amintit deja altădată pe romanistul italian Leo Olschki – au luat această butadă a lui Schuchardt în serios din punct de vedere cultural, spunând că e greu să recunoști ca limbă romanică o limbă care nu are latină târzie, care nu l-a cunoscut pe Sfântul Augustin nici pe ceilalți părinți ai Bisericii Occidentale ș. a. m. d. Adică se gândea nu atât la limbă cât mai curând la cultura și la confesiunea poporului român sau a unei mari părți a poporului român. Din acest punct de vedere, identificând limba și cultura, i se părea că este greu să recunoști romanitatea, nu atât a limbii, cât a unui popor, căruia îi lipseau aceste coordonate.

Fără îndoială, nu se poate pune problema în acești termeni, însă un sâmbure, un grăunte de adevăr este și în aceste moduri eronate de a pune problema: de pildă, faptul că limba română este mai mult sau mai puțin izolată. În Romania, în teritoriul romanic, tocmai aceasta s-a dezvoltat fără influența constantă a limbii latine clasice, iar poporul român a avut alte limbi literare sau limbi de cultură (slava veche, apoi greaca modernă – când Occidentul avea ca limbă literară sau ca limbă științifică, limbă de predare universitară, limba latină). Și în România au existat un fel de universități, un fel de școli domnești, școli superioare, însă la aceste școli limba latină era obiect de predare, nu limba în care se preda, iar Școala domnească de la Iași, un fel de universitate, avea ca limbă de predare greaca. Și toate manualele erau manuale grecești, unele chiar scrise în România, în Moldova de către greci și pe baza unor texte grecești, bizantine. După al doilea război mondial au început să se publice câteva din aceste manuale, mai ales manualele de filosofie, de logică, care sunt foarte interesante, însă țin de altă lume, nu de aceeași lume pe care o cunoaștem în tradiția universitară occidentală.

E bine să ne aducem aminte că Raynouard, ca să susțină teza limbii provensale ca limbă de bază sau intermediară, între limba latină și limbile romanice occidentale, s-a văzut nevoit să separe limba română de toate celelalte limbi, care – după el – reprezenta o dezvoltare directă a limbii latine populare. Deci ideea lui Raynouard în realitate era apropiată – deși poate formulată mai bine – de ideea lui Olschki. Și dacă vă aduceți aminte sau dacă ați văzut volumașul foarte important și foarte interesant al lui Meyer-Lübke, Rümanisch und Romanisch, caracterizarea românei pe care o întreprinde acest lingvist este, în fond, bazată pe o idee de același tip, o idee înrudită: limba română reprezintă dezvoltarea naturală, neinfluențată de limba cultă, dezvoltarea naturală a limbii latine în forma ei vulgară orientală, adică, deși, cu alte argumente și cu o bază mult mai solidă și mult mai rafinată, totuși aceeași idee. Aceeași idee a lui Raynouard a fost susținută și în România de un reprezentant al Școlii Ardelene, poate cel mai mare dintre savanții acestei școli, Petru Maior, cu o formulare cu totul absurdă, care, în fond, dacă este reinterpretată, înseamnă același lucru, anume: nu limba latină este mama limbii române, ci româna este mama limbii latine. Anume – zice el – limba română este dezvoltarea naturală a latinei vulgare. Deci această latină vulgară populară a existat totdeauna și înainte de limba clasică, această latină vulgară astăzi este limba română și din această limbă vulgară s-a despărțit în epoca clasică limba latină clasică. Dat fiind că mama trăiește sub forma limbii române, fiica este limba latină clasică care s-a despărțit din latina vulgară. Adică mereu, într-un fel sau în altul aceleași idei, a unei dezvoltări, cum se spune, naturale. Nu se poate accepta în general ideea unei dezvoltări așa-zise naturale, fiindcă limbile nu sunt obiecte naturale, ci sunt obiecte culturale, sunt tradiții. Sâmburele de adevăr pe care-l conține această teză în diferitele ei forme este că limba română s-a dezvoltat fără influența permanentă, constantă a latinei clasice. Se spune și s-a spus, din punct de vedere istoric și cultural, că și celelalte limbi romanice și limbile neromanice tot astfel s-au dezvoltat: fără o influență prea mare din partea latinei clasice, din partea latinei universitare ș. a. m. d., fiindcă stratul, în cult, și în Italia și în Occident, a fost totdeauna extrem de subțire timp de secole; majoritatea poporului a fost peste tot analfabetă, deci nu citea nici pe Cicero, nici alți autori. Regi și împărați din Occident au fost analfabeți cum s-a întâmplat și între domnii din România uneori; Constantin Cantemir, tatăl celebrului savant Dimitrie Cantemir, spune Neculce, nu știa carte, era deci analfabet, numai iscălitura știa să o facă, însă nu știa să citească etc. Citea fiul său în mai multe limbi. Și în Occident, cel care a făcut marea reformă culturală, prima mare reformă culturală, după reforma isidoreană, Carol cel Mare, nici el nu știa carte, deși avea probabil simțul culturii, însă cultura era meseria altora, nu a păturii superioare. Deci se spune totdeauna că majoritatea poporului a fost analfabetă, numai în ultimii 150 de ani s-a răspândit într-adevăr cultura – în parte, se înțelege, și după ce a fost inventat tiparul – și în popor; de aceea, în multe țări analfabeții sunt în minoritate sau sunt pe cale de dispariție. Însă până în secolul al XVIII-lea, chiar într-o țară atât de înaintată precum Anglia, în Camera Comunelor, deputații se opuneau la fundarea școlilor pentru popor, fiindcă spuneau că poporul se face apoi prea obraznic dacă învață. Ba mai mult: pot citi și opere împotriva religiei sau împotriva statului și atunci statul trebuie să intervină și să-i pedepsească ș.a.m.d. Este adevărat asta, însă nu e vorba de limba scrisă, este vorba de contactul permanent pe care și poporul de jos l-a avut totdeauna și toți analfabeții l-au avut totdeauna cu limba latină, cel puțin prin biserică și prin – să zicem așa – intermediul clerului și al păturii mai mult sau mai puțin culte. Deci toate limbile occidentale sunt mult mai profund influențate de limba latină clasică decât româna, unde influența clasică a venit foarte târziu, de abia cu Școala Ardeleană, și foarte puțin în epocile anterioare.

Lingvistul italian Giacomo Devoto, într-o contribuție despre tradiția clasică în limbile moderne și, în particular, în italiană, citează o serie de texte, de autori italieni și constată că în aceste texte se găsesc foarte puține elemente de tradiție neîntreruptă. Și, totuși, acestea sunt texte cu totul normale, texte pe care le înțelege toată lumea și cu atât mai mult indivizii mai mult sau mai puțin culți. Îmi aduc aminte de un text pe care îl citează din Benedetto Croce, unde în cinci sau șase rânduri un singur cuvânt nu e latinism, cuvântul sembrano, care în italiană vine din provensală. Niciun cuvânt în realitate din latina vulgară și de tradiție neîntreruptă.

Așa ceva este totuși cu totul imposibil în cazul limbii române; în română când se citează texte cu elemente numai latine, toate aceste elemente latine sunt [elemente latine] moștenite, adică vin din latina populară. Textul cel mai celebru care se citează mereu e Somnoroase păsărele al lui Mihai Eminescu, poezie care nu conține elemente străine, numai elemente latine. Aceasta pune și o problemă istorică pentru limba română, anume, când a început relatinizarea limbii române, dacă există și vreo relatinizare anterioară, adică prin latina clasică și prin cunoașterea limbii latine clasice anterioară secolului al XVIII-lea și anterioară Școlii Ardelene.

Există mai multe condiții, circumstanțe culturale care ar putea justifica cel puțin într-o anumită măsură aceste influențe. De pildă, faptul că limba latină s-a întrebuințat și în cancelariile domnești – în Moldova și în Muntenia – în documentele de la Alexandru cel Bun și ale altor domni. Astfel, sunt documente în limba latină datorită legăturilor Moldovei și, în particular, relațiilor lui Alexandru cel Bun cu Polonia și cu biserica catolică de limba latină din Polonia. Tot așa în Muntenia: documentele de la Vlaicu Vodă sunt în limba latină, deci în cancelariile domnești se întrebuința latina. În al doilea rând, prin unguri și prin alți catolici s-au păstrat legături cu Roma și a existat destul de mult timp o episcopie catolică a Milcovului, în regiunea Putnei. Și în al treilea rând, catolicii bănățeni au avut legături cu Roma mult înainte de Școala Ardeleană, deja în secolul al XV-lea și au fost și întâlniți la Roma de umaniștii italieni care au scris despre această limbă latină din Răsărit, din Orient.

Deci ar exista anumite condiții, faptele care se citează sunt foarte puține, anume problema cuvântului popor, care vine din populu, populus, deci are această formă cu o și nu popur sau așa ceva, ci popor; se pare că este un cuvânt în parte cel puțin savant. Al doilea cuvânt este cuvântul român și numele limbii, limba românească, care apare aproape întotdeauna în documente cu u, deci rumân și rumânească, dar care totuși, într-un text destul de vechi, care tocmai provine din Banat, în Palia de la Orăștie, are forma român, cu o. S-a atribuit deci unei influențe culte, acești bănățeni aveau conștiința că român provine din romanus și deci scriau – poate și pronunțau – cu o. Nu este o dovadă definitivă, deși unii savanți români au acceptat această idee fiindcă forma cu o este forma dezvoltată normal, în unele regiuni din Moldova, mai ales în regiunea Iași-Vaslui. Și cele mai multe atestări ale lui român cu o, nu cu u, provin tocmai din Moldova, mai ales de la Iași. Acolo și cartea lui Veniamin Costache se numește Cartea românească de învățătură.

De altfel, în Moldova cuvântul român este cu totul popular. Și cu această formă, cu o, nu cu u. Ba mai mult: numele pe care îl dă soția bărbatului este român. Soția când vorbește despre bărbat spune românul meu și, fără îndoială, nu înțelege sclavul meu cum se înțelegea în alte regiuni. Apoi mai sunt, în al treilea rând, câteva cuvinte păstrate tot așa în Banat, mai ales cuvântul pedestru, în această formă, pedestru. Sau în forme ale lui mizeru, mizer, mezer, meazăr, care tot așa par forme culte. Deci sunt foarte puține elemente despre care s-a putut susține cel puțin că ar corespunde unei relatinizări anterioare relatinizării conștiente. Această relatinizare conștientă nu s-a făcut numai prin limba latină, ci s-a făcut în același timp prin italiană, adică elementele latine adaptate sub formă italiană, iar alteori inclusiv prin filieră germană. De exemplu, dacă anumite cuvinte au o formă astăzi aproape latinească (punct) nu se datorează limbii latine în mod direct, ci foarte probabil limbii germane, adică faptului că s-au adaptat manuale de matematică, de aritmetică din limba germană. Ba mai mult: în limba română avem dublete, însă aceste dublete nu sunt pur și simplu elemente populare moștenite și elemente intrate mai târziu din latina clasică sau din latina bisericii, ci de foarte multe ori sunt elemente franceze, care au fost adaptate la elementele moștenite, ceea ce din nou este o problemă, o dublă problemă a limbii române, pe de o parte, etimologia efectivă a acestor elemente – aici, fără îndoială, nu este lipsită de sens ideea lui Graur a etimologiei multiple, adică în realitate nu dintr-o singură limbă, ci în același timp din mai multe limbi, din franceză, din italiană pentru același cuvânt sau/și din latină cu adaptări la sistemul limbii române. Pe de altă parte, se pune problema tocmai acestor adaptări și aici se poate spune următorul lucru: atunci când e vorba de elemente mai mult sau mai puțin sistematice, când există o formă de bază moștenită, atunci elementele noi au fost adaptate la aceste elemente de bază mai ales în cazul sistemului verbal. În sistemul verbal avem astăzi foarte multe verbe care sunt neologisme, care sunt introduse mai târziu din franceză, din italiană sau din latină, franceză în același timp, însă care se conjugă cum se conjugă verbul de bază, păstrat din limba latină. Astfel, verbe ca a dezice, a contrazice, rezice ș. a. m. d. sunt toate neologisme. Cum se conjugă? Se conjugă ca verbul a zice, deci sunt și ele neregulate, fiindcă acest verb este un verb neregulat. Sau a traduce, a conduce, a reduce ș. a. m. d., sunt toate verbe noi. Cum se conjugă? Se conjugă precum verbul a duce, care este singurul verb între aceste verbe, păstrat din latină. Și, dat fiind că acest verb are imperativul du, atunci și verbele noi au imperativul cu du. Dat fiind că acest verb are participiul dus, atunci și aceste verbe noi au participiul cu dus, deci a tradus, a redus, a condus ș.a.m.d.