Eugeniu Coșeriu și deontologia activității hermeneutice. O notă lămuritoare

Am plasat în această secțiune, intitulată Hermeneutică și interpretare, patru texte coșeriene (Saussure al meu¹, Pagliaro „al meu”², Estetica lui Blaga în perspectivă europeană și „Interpretarea are loc întotdeauna într-un anume cadru şi priveşte întotdeauna un obiect”³), care sunt legate între ele (și) prin aceea că sunt străbătute de un fir roșu hermeneutic. La Coșeriu, activitatea interpretativă, când vine vorba de lectura textelor aparținând marilor gânditori sau oameni de știință, se desfășoară respectând anumite principii. Unele sunt principii hermeneutice propriu-zise (cum este, de pildă, principiul încrederii)⁴, altele țin efectiv de etica științelor umaniste (cum sunt, bunăoară, „principiile lingvisticii ca știință a culturii”, pe care savantul român le-a expus, deseori, în prelegerile și conferințele sale⁵).

De altfel, în cazul lui Coșeriu, principiile hermeneutice se încadrează tot în sfera deontologiei științelor culturii, fiindcă și ele caracterizează modul său de a face știință. Cred că acest aspect reiese destul de limpede din următorul citat: „Întotdeauna am căutat să mă deplasez dinspre Saussure, nu împotriva lui sau fără el. Criticii mei suferă de o eroare de perspectivă: ei nu reușesc să vadă că eu nu am căutat niciodată să-l interpretez pe Saussure ori să ofer o exegeză a operei sale; mai curând, ceea ce am încercat să fac a fost să-l utilizez pe Saussure ca o călăuză în investigațiile mele, ca un model de cercetare a obiectului lingvisticii.” (vezi E. Coșeriu, Saussure al meu, în această secțiune).

Într-adevăr, ceea ce l-a interesat pe Coșeriu, încă de la început, a fost să creeze o teorie lingvistică unitară și coerentă în raport cu realitatea limbajului și, pentru a-și atinge acest obiectiv, el avea nevoie să-și confrunte ideile și intuițiile proprii cu punctele de vedere ale altor mari lingviști și filosofi ai limbajului. De aceea, spre deosebire de André Martinet (la care face aluzie în textul despre Saussure), Eugeniu Coșeriu nu se sfiește să-i indice pe cei care i-au influențat (mai mult sau mai puțin) ori i-au confirmat concepția lingvistică.

În acest sens, merită amintită și opinia lui Coșeriu referitoare la natura acestor „influențe”. Într-un amplu interviu, lingvistul român a afirmat următoarele: „Influențele nu corespund unei pure preluări, căci doar la spiritele vulgare este o simplă preluare. Influența este întotdeauna stimularea unui material care este deja prezent”⁶. Acesta pare să fie specificul „influenței” în domeniul științelor umaniste: ceea ce găsim explicit, bine formulat și justificat la un alt teoretician corespunde intuiției pe care o aveam dinainte (implicit) cu privire la obiectul cercetat.

Din această perspectivă, se poate spune că edificiul teoretic coșerian a beneficiat de multiple influențe, declarate cu onestitate de Coșeriu⁷. În definitiv, în cazul doctrinei sale lingvistice (numită lingvistica integrală), nu avem de-a face cu un produs ecclectic, ci cu o sinteză (de tip hegelian) în cea mai autentică accepție a termenului. Eugeniu Coșeriu – el însuşi un important filosof al limbajului şi, totodată, un apreciat istoric al reflecţiilor despre limbaj – a preluat de la înaintașii remarcabili doar acele elemente (concepte, distincții esențiale și principii) cu adevărat valoroase și valide, lăsând deoparte sau depășind insuficiențele concepțiilor susținute de marii săi precursori.

Printre cei a căror înrâurire puternică o recunoaște, se află, la loc de cinste, lingvistul italian Antonino Pagliaro. După descoperirea scrierilor acestuia, efectul asupra lui Coșeriu a fost unul realmente determinant: „am devenit, s-ar putea spune, «pagliarizat»: m-am identificat cu gândirea sa, am ajuns prin el la alți autori și gânditori și nu mai sunt capabil să deosebesc gândul lui Pagliaro de ceea ce este o interpretare sau o dezvoltare ulterioară” (vezi E. Coșeriu, Pagliaro „al meu”, în această secțiune).

Recunoaștem aici un principiu hermeneutic frecvent aplicat de Coșeriu: a merge cu un autor dincolo de acel autor⁸. Savantul român se referă uneori explicit la această modalitate de interpretare (care presupune și o identificare parțială cu autorul interpretat): este vorba de modul hermeneutic „intern și dinamic” (opus celui „extern și static”)⁹, pe care îl tratează și îl pune la lucru efectiv în conferința Estetica lui Blaga în perspectivă europeană – care s-ar fi putut intitula, tocmai de aceea, la fel de bine, Blaga al meu (vezi în această secțiune).

Despre felul sui generis în care Platon a asimilat și a dezvoltat creator doctrina lui Socrate, Coșeriu discutase, de altminteri, încă din anii ’60, în cursurile sale de istorie a filosofiei limbajului (vezi a sa Geschichte der Sprachphilosophie). Totuși, se observă insistența cu care teoreticianul român revine asupra problematicii hermeneutice în ultimul deceniu al vieții sale. De exemplu, în interviul acordat de E. Coșeriu lui J. Kabatek & A. Murguía, întâlnim pagini excepționale despre hermeneutică (vezi, bunăoară, în această secțiune, fragmentul „Interpretarea are loc întotdeauna într-un anume cadru şi priveşte întotdeauna un obiect”).

Chiar textele incluse în această rubrică a revistei „Limba română” – dar și altele înrudite tematic – aparțin (ca perioadă a elaborării / redactării și a publicării) unui interval de timp foarte restrâns: 1993-1997. În felul acesta, alături de o teorie excelentă referitoare la limbaj (lingvistica sa integrală, ale cărei linii de forță se găsesc întrucâtva menționate și în cele patru materiale reproduse aici), se vede că Eugeniu Coșeriu a ținut să ne transmită și o lecție extraordinară despre atitudinea etică pe care omul de știință veritabil trebuie să o aibă în fața textelor și a ideilor importante lăsate de înaintași. Deprinzând o atare lecție, cred că se cuvine să manifestăm și noi aceeași atitudine în raport cu moștenirea științifică a genialului lingvist de origine română.

Note:

¹ Din rațiuni practice, am tradus în românește titlul My Saussure (transpus deja în spaniolă, portugheză și franceză ca Mi Saussure, O Meu Saussure, respectiv Mon Saussure) prin Saussure al meu, deși o atare opțiune (care poate transmite și o notă afectivă) nu prea era pe placul lui Coșeriu: „[...] Mon Saussure, adică Saussure așa cum îl văd eu (e greu să spui în limba română «Saussure al meu»)...” (vezi E. Coșeriu, Filozofia limbajului, în vol. In memoriam Eugeniu Coșeriu, Editura Academiei Române, București, 2004, p. 66).

² În acest caz, conținutul textului în cauză justifică utilizarea ghilimelelor din titlu, de vreme ce se face referire la asimilarea organică a concepției lui Pagliaro de către Coșeriu, cam în felul în care a procedat Platon cu Socrate.

³ Titlul acestui fragment (extras din interviul acordat de E. Coșeriu lui J. Kabatek & A. Murguía) este unul propus de mine, întrebuințând una dintre replicile lui Coșeriu.

⁴ Vezi Cristinel Munteanu, Despre o hermeneutică a sensului bazată pe «principiul încrederii», în „Limba română” (Chişinău), nr. 6, 2014, p. 51-61; cf. și Cr. Munteanu, Eugenio Coseriu and the Hermeneutical Principle of Trust, în „Philologica Jassyensia”, an XII, nr. 1 (23), 2016, p. 77-86.

⁵ Despre aceste principii Coșeriu a vorbit prima oară în mod explicit în 1977 în discursul său de recepție la Academia din Heidelberg (vezi Eugenio Coseriu, Antrittsrede an der Heidelberger Akademie der Wissenschaften, în „Jahrbuch der Heidelberger Akademie der Wissenschaften”, 1977, p. 107-108).

⁶ Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, „A spune lucrurile aşa cum sunt...”. Conversaţii cu Eugeniu Coşeriu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2017, p. 120.

⁷ Vezi, de pildă, Discurso de Investidura del Prof. Eugenio Coseriu, în vol. Discursos de investidura de doctor „honoris causa” de los profesores Carlos Castilla del Pino, Eugenio Coseriu, José Elguero Bertolini, Universidad Autónoma de Madrid, 1999, p. 33-42.

⁸ Pe urmele lui E. Coșeriu, am încercat să aplic și eu acest principiu hermeneutic în unele studii de-ale mele despre B.P. Hasdeu și G. Ivănescu.⁹ Cu privire la modurile hermeneutice, vezi și Eugenio Coseriu, Von den universali fantastici, în Jürgen Trabant (Hrsg.), Vico und die Zeichen. Vico e i segni, Gunter Narr Verlag, Tübingen, 1995, p. 73.