Saussure al meu*

Când prietenii care au organizat acest simpozion m-au invitat să particip, mi-au spus că voi fi – mai mult decât un conferențiar invitat – unul dintre subiectele discuției.

La drept vorbind, toți ar trebui să fim considerați subiecte ale discuției, deoarece suntem cu toții lingviști care, în această zi și în aceste vremuri, continuăm să discutăm despre Saussure!

Prin urmare, tema noastră de azi, aici, este Saussure și lingvistica contemporană. Intenționez să iau titlul respectiv ad litteram. Într-adevăr, de vreme ce pot pretinde că vorbesc în deplină cunoștință de cauză despre mine însumi ca lingvist contemporan, propun să-l tratez pe Saussure în relație cu propria-mi concepție privitoare la limbaj și la lingvistică. În acest sens, vă voi vorbi despre Saussure „al meu”.

Un lingvist faimos a fost întrebat cu ceva timp în urmă ce datora înaintașilor și confraților săi lingviști. A răspuns că găsise la ceilalți fie o confirmare a propriilor idei, fie păreri opuse care s-au dovedit utile pentru a-și defini mai clar concepțiile proprii. În particular, cu privire la Saussure, a precizat că îi luase mult timp să se elibereze de distincția dintre langue și parole.

(Aceasta se întâmplă frecvent în științele umaniste: învățăm de la alții și uităm că am făcut așa. Apoi, recitindu-i pe acești autori, avem impresia că ei pur și simplu ne confirmă concepțiile. Iar în cazul ideilor pe care nu reușim să le pricepem, pe acestea le expediem ca fiind străine de convingerile noastre intuitive!)

Dar putem noi respinge, cu adevărat, distincția dintre langue și parole? În opinia mea, putem, fără îndoială, să perfecționăm modul în care o prezentăm și o explicăm; dar simt că nu putem respinge distincția cu totul.

Într-adevăr, aș prefera să abordez întrebarea într-un fel complet diferit. Fiindcă, vedeți, sunt dispus să recunosc că tot ce este de valoare în scrierile și în concepțiile mele, precum și în metodele pe care le urmez este rodul unei prelucrări dialectice a reflecțiilor și a elaborărilor care pot fi aflate la alți lingviști și filosofi ai limbajului. În acest proces, piatra de încercare mereu prezentă este realitatea limbajului – realitatea care se revelează prin observație reflexivă și meditație hermeneutică. Mi-aș descrie concepțiile ca fiind, în esență, o încercare de a-i împăca – ținând un ochi ferm ațintit asupra realității limbajului – pe Saussure cu Humboldt și cu Pagliaro, ajutat de sugestiile venind dinspre Hjelmslev, Sapir, Menendez Pidal și dinspre filosofia și epistemologia lui Aristotel, Leibniz, Vico, Hegel și Croce (Aristotel și Hegel mai presus de oricare alții).

Astfel, principiul meu călăuzitor a fost acela de a acorda încredere deplină ideilor pe care le-am întâlnit și pe care am căutat să le integrez într-o concepție unitară. Aceasta deoarece toți cercetătorii veritabili au încercat să descrie lucrurile așa cum sunt; și deși uneori ceea ce explică ei se poate dovedi parțial și ar putea să necesite completări, mai degrabă, decât să resping aceste explicații în bloc, simt că ar trebui să ne întrebăm în ce măsură le putem folosi, în ce sens și până la ce punct le putem considera valide.

Să vă dau un exemplu imediat folosindu-mă de Saussure. Găsesc că este greșit sfatul de a respinge cu totul afirmația lui Saussure potrivit căreia semnificantul și semnificatul sunt inseparabile: la urma urmelor, Saussure însuși era perfect conștient de sensul în care cele două pot fi considerate, de fapt, în mod separat. Deci, găsesc că e mai bine să ne întrebăm, în schimb, în ce sens putem, într-adevăr, să considerăm inseparabile semnificantul și semnificatul. Și răspunsul la această întrebare este: limba ca sistem. Acesta este nivelul la care semnificatul este, la drept vorbind, semnificatul, și nu o desemnare; și la acest nivel, așadar, semnificatul este inseparabil de semn.

În același fel, să nu respingem complet, ca fiind în mod evident absurdă, teza că schimbarea lingvistică este exterioară sistemului. Mai degrabă, să ne întrebăm în ce sens poate fi considerată validă această teză.

Putem aplica o atare atitudine la sisteme conceptuale întregi. Nu ar trebui să respingem structuralismul în bloc, ci, dimpotrivă, ar trebui să determinăm în ce fel poate fi util structuralismul la îmbunătățirea înțelegerii noastre efective a limbajului. Motto-ul nostru s-ar cuveni, deci, să fie: alcanzar y limitar, Leistungen und Grenzen – întrebuințează și circumscrie fiecare concept.

Această atitudine caracterizează modul în care l-am abordat pe Saussure, deși asta a dus uneori la neînțelegeri. S-a afirmat că l-am criticat pe Saussure din afară, nereușind să-i văd valoarea și reducându-l la banalități. Pur și simplu, nu este cazul. Întotdeauna am căutat să mă deplasez dinspre Saussure, nu împotriva lui sau fără el.

Criticii mei suferă de o eroare de perspectivă: ei nu reușesc să vadă că eu nu am căutat niciodată să-l interpretez pe Saussure ori să ofer o exegeză a operei sale; mai curând, ceea ce am încercat să fac a fost să-l utilizez pe Saussure ca o călăuză în investigațiile mele, ca un model de cercetare a obiectului lingvisticii. Saussure „al meu” este, așadar, acel Saussure care, în al său Cours, a stabilit distincțiile fundamentale ce au determinat ulterior dezvoltarea și progresul lingvisticii din acest secol. Să se observe că nu vorbesc de dezvoltarea „lingvisticii saussuriene” – într-adevăr, consider termenul ca fiind unul nepotrivit. Mă refer la lingvistică tout court, chiar și la cercetarea lingvistică ce, aparent, îl ignoră sau chiar îl neagă pe Saussure.

Să examinăm acum de ce distincțiile fundamentale ale lui Saussure sunt încă indispensabile pentru înțelegerea limbajului și a limbilor.

Studiile mele s-au concentrat pe limbile văzute ca sisteme omogene în cadrul lumii complexe a fenomenelor de limbaj. Aceasta deoarece sunt convins că Saussure, urmând o tradiție ce provine de la Humboldt, a văzut fiecare limbă qua talis ca un sistem în care tout se tient. (Expresia a fost creată, desigur, de Meillet; dar exprimă atât viziunea lui Humboldt, cât și viziunea lui Saussure.) Prin urmare, am aplicat în mod riguros distincțiile lui Saussure, luându-le drept reale; și, folosind distincții ulterioare derivate din ele, am reușit să circumscriu obiectul primar al lingvisticii imanente: este tehnica liberă a limbii funcționale la nivelul sistemului de funcții și opoziții.

Astfel, am obținut două rezultate. Unul a fost o justificare a fonologiei și o justificare a omogenității sistemului la nivelul expresiei (el este, de fapt, paradigmatic și sintagmatic în întregime la acel nivel). Celălalt a fost construirea atât a unei semantici lexicale funcționale (o „lexematică”), cât și a unei sintaxe funcționale corespunzând acelei langue (adică obiectul lingvisticii imanente) – una pe care o consider, deci, o disciplină perfect saussuriană.

Obținerea acestor rezultate a necesitat, după cum am spus, crearea unei serii de distincții derivate din cele ale lui Saussure. Una a fost distincția dintre ceea ce cuprinde «cunoașterea lucrurilor» și ceea ce cuprinde «cunoașterea pur lingvistică». (Deja Saussure făcuse ceva de felul acesta în teoria sa privitoare la semn: a deosebit semnificatul de referința externă aferentă.) O altă distincție a implicat «metalimbajul» și «limbajul primar»: utilizarea metalimbajului cere un alt tip de tratare. Aceasta a condus la deosebirea [‘discursului repetat’] wiederholte Rede (reported speech la Jakobson). Mai departe, urmând indicațiile lui Saussure, Hjelmslev, Daniel Jones și Zellig Harris, am ajuns să disting între «arhitectura limbii» (în omogenitatea ei) și «varietatea lingvistică». Saussure însuși, în Cours-ul său, ne spune că pentru a surprinde o limbă sincronic și idiosincronic, trebuie să luăm în considerație dialectele și patois [‘graiurile’], dar că, în cele din urmă, suntem forțați să circumscriem limba în mod artificial și, astfel, să-i sacrificăm realitatea. În orice caz, nu doream deloc să sacrific realitatea. De aceea, pentru a surprinde limbile din punct de vedere funcțional (ca sisteme aparținând unui moment dat, unui loc, unui strat social, unui stil), am deosebit diverse niveluri: «sistemul», «norma» și «tipul lingvistic».

Toate acestea au produs moduri noi de a privi limbajul. Am ajuns să consider limbile ca tehnici fabricate de activitatea noastră expresivă (ceva ce susținuse Antonino Pagliaro). Să consider limbile și mecanismele lor ca fiind nu inconștiente, ci ca fiind date și înțelese în mod intuitiv (și cred că aceasta este ceea ce Saussure avea în minte atunci când a spus că mecanismele lingvistice pe care vorbitorii le folosesc sunt inconștiente pentru ei). Să consider dimensiunea socială a limbii ca aparținând nu mulțimii, ci indivizilor – sau, mai exact, alterității imanente din fiecare individ: căci limba nu este bunul propriu al unui individ în izolare, ci este întotdeauna limba celorlalți. (Aceasta, de asemenea, era ceva ce luasem de la Pagliaro, deși se poate găsi mai devreme și la Humboldt.)

În fine, am conceput structurile lingvistice ca structuri dinamice. Saussure lăsase indicii către acest rezultat, după cum se poate vedea în capitolul său despre analogie, pe care îl descrie ca pe un fenomen sincronic ce aparține limbii în mod virtual. Problema identității diacronice pe care Saussure a ridicat-o m-a condus la aceeași soluție: structurile lingvistice sunt dinamice și în același vorbitor există limbi diferite. Remarcile mele de până acum au avut în vedere stabilirea obiectului lingvisticii imanente. Să ne fie permis acum să încercăm să recuperăm materialul pe care am fost obligați să-l eliminăm în circumscrierea obiectului nostru, materialul studiat de lingvistica integrală și lingvistica descriptivă.

Acel material este parole, activitatea vorbirii. Ceea ce știm despre langue nu explică tot ceea ce este de știut despre parole, deși constituie fundamentul. Explicarea [acestei] parole necesită alte tipuri de cunoaștere ce aparțin domeniului lingvisticii. Astfel, considerând lingvistica în general, am deosebit trei niveluri: lingvistica privind langue, lingvistica discursului sau a textului ([lingüística del texto] încă din 1955) și lingvistica privind parole.

Ocupându-ne de parole, am fost obligați să recuperăm, în cadrul domeniului lingvisticii integrale, tot ceea ce lingvistica imanentă ignoră, elimină sau pune în paranteză – [aspecte] de existența cărora, după cum a arătat limpede Engler, Saussure era foarte conștient. Aceasta m-a îndemnat să propun o nouă știință a „cunoașterii lucrurilor”, o skeologie (de la grecescul skeûos ‘obiect, unealtă, lucru’). Semantica cognitivă practică skeologia, întrucât investighează semantica cunoașterii noastre referitoare la lucruri, nu doar semantica limbii pe care o folosim. Am propus și o gramatică specială a metalingvisticii și o lingvistică sincronică cuprinzând cele trei discipline majore preocupate de varietate: dialectologia, sociolingvistica și stilistica limbii. Toate acestea au fost pentru a-i face loc vorbitorului, după cum cerea Saussure, și în domeniul lingvisticii aplicate îndeosebi (teoria traducerii, politica lingvistică, planificarea lingvistică și așa mai departe).

În fine, un cuvânt și despre interpretarea mea cu privire la conceptul de «arbitrarietate» și toate celelalte distincții fundamentale formulate de Saussure. După cum am precizat, eu consider distincțiile lui Saussure reale, inerente obiectului lor și bazate pe intuiția fiecărui vorbitor. Mai mult decât atât, după cum am încercat să arăt, alți gânditori le observaseră deja. Oricum, aceasta nu este o încercare de a identifica influența predecesorilor lui Saussure asupra sa; este, mai degrabă, o încercare de a descoperi formulări anterioare ca expresii autonome ale unei viziuni co-împărtășite asupra limbajului. Ar fi greșit să-l reducem pe Saussure la produsul unei anumite tradiții; și totuși, ar fi greșit să-l considerăm un punct de plecare fără să recunoaștem că el a fost, în același timp, un punct de sosire. A strâns la un loc ceea ce alții văzuseră drept disiecta membra, și, tocmai pornind această sinteză, noi, ca lingviști contemporani, am făcut primii noștri pași.