Pagliaro „al meu”*

Trebuie să vă previn de îndată cu privire la trei dificultăți pe care le voi întâmpina în lucrarea mea. Mai întâi de toate, spre deosebire de alții, precum Belardi sau De Mauro, nu i-am fost elev direct lui Pagliaro. Deși mă aflam la Roma în anii războiului, mi-a scăpat sensul autentic al angajării sale politice și nu am asistat la prelegerile sale. Cea de-a doua dificultate este că oricine consacră un studiu operei lui Pagliaro se găsește în situația de a trebui să se ocupe cu o extraordinară cantitate și varietate de scrieri – după cum a arătat deja Belardi – și aceasta face ca orice sinteză să fie o sarcină epuizantă. În plus, în legătură cu teoria generală a limbajului, Pagliaro, asemeni lui Humboldt, a rescris aceeași operă de câteva ori, uneori repetându-și frazele aproape cuvânt cu cuvânt, alteori variindu-le cu nuanțe de sens sau lăsând deoparte un concept anume și introducând altele noi. Ca și în cazul lui Humboldt, este foarte dificil să alegi vreo linie de dezvoltare în gândirea sa. În fine, există și cea de-a treia dificultate. După cum spuneam, nu am urmat cursurile lui Pagliaro pe vremea când eram în Roma. Pe Pagliaro l-am descoperit mai târziu, în anii pe care i-am petrecut la Milano și la Montevideo. După revelația mea sau, mai curând, după această discoverta a mea în privința lui Pagliaro, am devenit, s-ar putea spune, „pagliarizat”: m-am identificat cu gândirea sa, am ajuns prin el la alți autori și gânditori și nu mai sunt capabil să deosebesc gândul lui Pagliaro de ceea ce este o interpretare sau o dezvoltare ulterioară. Pe măsură ce voi înainta [cu expunerea], voi încerca să iau seama la această deosebire, dar trebuie să arăt că pentru mine așa ceva este problematic. În schimb, voi prezenta, în esență, ceea ce îi datorez eu lui Pagliaro, Pagliaro „al meu”, aceasta fiind, totodată, o cale de a descrie ceea ce-i datorează astăzi lui Pagliaro lingvistica și teoria limbajului.

Înainte de a merge mai departe, voi spune care este, în opinia mea, meritul principal al lui Pagliaro: este acela de a fi reacționat viguros la mediul în care se găsea, prin aceasta înțelegând mediul italian și mediul lingvisticii internaționale existente în acea vreme. Mulți lingviști italieni încercau cu disperare să adapteze tezele lui Croce, aproape întrecându-se care să semene mai mult cu Croce. Alții – și aceasta s-a întâmplat mai ales în afara Italiei – respingeau nu doar și nu neapărat filosofia lui Croce, ci filosofia în totalitate și se mândreau cu faptul de a fi lingviști „pozitiviști”, fără nicio bază filosofică. Pagliaro era unul dintre puținii suficient de curajoși să gândească independent. El a dezvăluit și a descris limitele idealismului lui Croce în relație cu lingvistica și a sugerat imediat moduri prin care aceste limite puteau fi depășite.

Ne este cunoscută teza lui Croce care identifică limbajul cu activitatea estetică și, în consecință, estetica cu lingvistica generală sau, mai bine [zis], cu conținuturile filosofice ale lingvisticii generale. Erorile principale ale acestei teze sunt următoarele. În primul rând, creativitatea individuală este privită ca un aspect al subiectului universal, Spiritul, și, prin urmare, ca un aspect al istoriei universale a Spiritului. Aceasta îl face pe Croce să nu ia în considerație istoricitatea reală în care se formează istoria universală a Spiritului. El afirmă rolul istoriei și se declară un istoric, însă, în același timp, are tendința de a nu lua în seamă istoria reală în care ia naștere creativitatea lingvistică a vorbitorilor concreți.

A doua eroare rezidă în faptul că celelalte forme de exprimare nu se manifestă ca limbaj. Operele de artă figurativă rămân opere individuale. Limbajul, pe de altă parte, apare întotdeauna ca langue (și anume, ca o limbă maternă specifică, unică). Croce propune retrogradarea limbii [langue] în sfera practică, de parcă ea nu ar prezenta importanță pentru constituirea expresiilor lingvistice cu valoare estetică.

A treia eroare poate fi schițată astfel: la Croce semnul lingvistic, considerat a fi expresie identificată cu intuiția, este tratat ca și cum ar fi un semn lexical, un singur cuvânt care nu poate fi analizat mai departe. El nu reușește să observe că un semn lingvistic conține nu doar semne lexicale, ci și semne relaționale. Datorită acestora [din urmă], semnul lingvistic are o structură și, prin urmare, nu poate fi asemănat fie cu semnul lexical singular, fie cu opera de artă ca unitate de sine stătătoare; căci opera de artă, de fapt, nu conține morfeme, semne sau părți ale semnelor relaționale. Cel mult, opera de artă poate fi gândită ca onomázein; limbajul, în schimb, este mereu și în orice moment și onomázein, sau numire, și légein, sau vorbire [=zicere]. Desigur, semnele relaționale se găsesc și ele în operele de artă poetice, și anume în operele exprimate prin mijloacele limbajului, adică ale unei limbi materne specifice. Și Pagliaro însuși a fost cel care ne-a arătat cum prepoziția umilă și banală per este pivotul adevărat al [textului] Cantico delle creature al lui Francesco d’Assisi.

Depășind aceste inadecvări, Pagliaro readuce limbajul la realitatea cunoscută de vorbitorii săi, la experiența lor concretă de zi cu zi, la limba comună unei întregi comunități de vorbitori, nu doar a unui singur individ. În felul acesta, el mută subiectul lingvistic din istoria eternă și ideală a Spiritului în istoria reală, concretă, care este locul în care se manifestă istoria Spiritului. Și, după cum just a observat Belardi, el face aceasta deja în prima lui lucrare, Sommario, o lucrare scrisă în grabă, din necesități didactice, dar deloc pripită în sine, extraordinar de reflexivă și extraordinar de matură, într-adevăr, dacă se are în vedere faptul că Pagliaro nu împlinise încă treizeci de ani¹.

Unii au ales să vadă în această lucrare o dovadă cu privire la adeziunea inițială a lui Pagliaro la idealismul lui Croce – și, mai târziu, Pagliaro însuși a făcut aluzie la ceva de genul acesta –, spunând că doar după aceea i-a descoperit el pe empiriști (cu care, la drept vorbind, era deja familiarizat). Și aici trebuie să amintesc observația foarte pătrunzătoare a lui De Mauro referitoare la aceste presupuse semne ale aderării lui Pagliaro la idealismul expus de Croce. Doi oameni au ezitat să vadă în Sommario vreun acord cu idealismul lui Croce. Unul a fost Croce însuși, mereu atent la cei care i-au preluat ideile despre lingvistică, care nu și-a amintit vreodată ca Pagliaro să fi sugerat identificarea artei cu limbajul: firește că a perceput ceva în această identificare care nu corespundea cu propriile sale idei. Celălalt era Antonio Gramsci, care nu era, în mod cert, un idealist și care vorbea cu mare căldură despre Sommario tocmai fiindcă își dăduse seama că mersese dincolo de pozițiile lui Croce.

La cei doi deja menționați, l-aș adăuga și pe al treilea: Pagliaro însuși. El își declară adeziunea la idealismul lui Croce, dar cu aceeași ocazie își exprimă rezerve în privința acestuia și se îndepărtează de el. Citez următorul pasaj din Sommario: „Nu se cuvine să mai zăbovim asupra acestor postulate [și anume, tezele lui Croce], care reprezintă sensul comun. Ceea ce vrem să facem aici este să arătăm că sugerata identificare a intuiției cu limbajul este mai clară și mai evidentă decât aceea a intuiției cu arta. În fiecare act de vorbire, de la cel mai simplu la cel mai elevat, există un act de intuiție. În opera de artă, așa cum este ea înțeleasă în întrebuințarea uzuală, intuiția trebuie să posede o anumită calitate, din cauza căreia, în practică, estetica nu poate fi, de fapt, identificată cu lingvistica și nici critica cu lingvistica istorică”.

Tezele lui Croce par că sunt acceptate, dar în același timp sunt plasate limite pe teritoriul lor. Ele sunt acceptate, dar sunt definite ca „postulate” și, mai mult decât atât, ca postulate de bun simț; după părerea mea, cu o ironie subtilă, perceptibilă de către oricine este inițiat în stilul lui Pagliaro. Fără a zăbovi prea mult asupra acestor postulate, Pagliaro urmărește să ne arate că putem și trebuie să facem lingvistică și chiar lingvistică istorică, aducând subiectul creației lingvistice în domeniul istoriei și neabandonând identificarea intuiției cu expresia. Într-adevăr, această mișcare înspre istorie are loc în Sommario fiindcă – se spune – pentru a aprecia actul vorbirii și ca un fapt de natură estetică, acest act trebuie să fie mai întâi înțeles, iar pentru a fi înțeles trebuie să fie plasat în istoricitatea căreia îi aparține, adică limba întrebuințată de o anumită comunitate într-o anumită perioadă. Și limba, remarcă Pagliaro, distanțându-se clar de Croce, nu este o abstracție, ci este, mai degrabă, primul și cel mai important pas către cunoașterea istorică a activității lingvistice.

Deja în Sommario activitatea lingvistică este văzută ca istorică în mod intrinsec: nicio limbă nu se poate forma și niciun individ nu poate vorbi decât într-o limbă specifică, și pe această bază solidă el poate fi asociat unui loc clar definit din istorie și considerat în relație cu toți cei care, întrebuințând aceeași limbă, sunt participanți la aceeași istoricitate. Aceasta se întâmplă și în faza de geneză: în momentul în care un semn este creat pentru prima oară – acel moment despre care Pagliaro a spus, cu diverse ocazii, că recunoaște în el o componentă a poeticității –, creația este o creație în relație cu alții (mai exact, cu alteritatea), este creație în limba specifică unei comunități de vorbitori.

Bazându-ne pe aceste idei exprimate de Pagliaro, precum și pe trimiterile lui la Aristotel și Hegel, putem caracteriza teoria lui Pagliaro privitoare la limbaj prin intermediul celor cinci dimensiuni universale ale limbajului pe care, stimulat de Pagliaro, le-am identificat drept creativitate, semanticitate, alteritate, materialitate și istoricitate.

Creativitatea: de la primele până la ultimele sale scrieri, Pagliaro acordă idealismului meritul de a fi plasat limbajul printre fenomenele finaliste, scoțându-l din sfera cauzalității. Dominant în actul vorbirii este scopul său [= al limbajului] de a obiectiva (pentru sine și pentru alții, precizează Pagliaro, dar vom reveni la aceasta) mișcarea minții (întreaga mișcare, explică Pagliaro, nu doar aspectul estetic), și limbajul însuși, în măsura în care este o formă funcțională a expresiei sinelui și a înțelegerii, este finalist în mod inerent în natura sa. Această natură finalistă caracterizează nu doar limbajul, ci toată activitatea spiritului, care este obiectivată finalistic și în știință, artă, filosofie, cultură. Pentru moment, voi lăsa deoparte trăsătura care deosebește în mod specific limbajul, semanticitatea, și mă voi ocupa de cea de-a treia dintre universaliile la care m-am referit mai devreme.

Alteritatea: aceasta este o noțiune găsită în principal în scrierile timpurii și în ultimele scrieri ale lui Pagliaro. Ca formă de obiectivare a minții, limbajul este o „exteriorizare a sinelui”, însă este o „exteriorizare a sinelui” făcută de un individ care, exprimându-se, fiindcă trebuie să folosească limba maternă ca set de „valori cunoscute” unei comunități, este un individ capabil în mod necesar să se exteriorizeze. Alteritatea, exprimarea sinelui prin obiectivarea sinelui pentru sine și pentru alții, este baza socialității: comunicarea lingvistică este întotdeauna comunicare cu o altă persoană. De aici importanța celei de-a cincea dimensiuni pe care am enumerat-o: materialitatea.

Materialitatea: semnul lingvistic, din cauza naturii sale finaliste, trebuie să fie la fel pentru sine și pentru ceilalți, trebuie să fie întrupat în forme perceptibile care pot fi înscrise printre formele primite sau „cunoscute” ale unei limbi particulare, specifică unei comunități particulare de vorbitori.

Istoricitatea: caracterul finalist, alteritatea, materialitatea, acestea sunt premisele din care derivă cu necesitate istoricitatea concretă intrinsecă a fiecărui act de vorbire, care se constituie mereu grație solidarității sincronice cu o comunitate dată și, în consecință, adeziunii la o tradiție lingvistică dată. Numai când această obligatio, această legătură cu o anume formă de istoricitate, este acceptată, devine posibil pentru individ să se manifeste liber în exprimarea propriei mișcări a minții sale și să o transmită celorlalți întrebuințând semne. Și aceasta mă duce către trăsătura care distinge limbajul de celelalte activități ale spiritului.

Semanticitatea: spre deosebire de conceptul de logică și de imaginea și intuiția operei de artă, sensul – afirmă Pagliaro – este „cunoaștere generică”. Din acest motiv, din cauza acestei semanticități generice, din când în când semnul lingvistic poate funcționa ca purtătorul valorilor logice universale sau al intuițiilor concrete particulare; de aici, caracterul autonom și natura primară a cunoașterii care se obiectivează în limbaj.

Formulându-ne concluziile, să examinăm întrebarea dacă Pagliaro s-a îndepărtat realmente de idealism. Desigur, s-a îndepărtat de ceea ce el numea „idealismul nostru domestic” (adică „idealismul italian”), iar pentru el acesta însemna Croce, singura persoană menționată anume. Cu toate acestea, este important să observăm că Pagliaro – după cum s-a spus mai devreme – atribuie întregului idealism, inclusiv celui „domestic”, meritul de a fi considerat limbajul ca activitate de tip finalist. Dar, dacă ne uităm la panorama completă a idealismului italian și european, conexiunea pare a fi mult mai profundă.

În primul rând, există relația cu Gentile. Se știe că Pagliaro, parțial din motive personale, nu i-a acordat atenție. Însă, dacă citim Sommario di pedagogia al lui Gentile, descoperim secțiuni importante despre libertatea limbajului care – se susține acolo – este într-adevăr absolută, dar care, dacă este să ia vreo formă concretă, trebuie să fie parte a unei istoricități specifice și trebuie să utilizeze cuvintele și formele folosite de o anumită comunitate într-o anumită epocă. Este imposibil ca lui Pagliaro să-i fi scăpat aceste pagini și aceste reflecții care, în orice caz, coincid cu ale sale aproape cuvânt cu cuvânt. Într-o împrejurare, am avut privilegiul de a-i putea adresa această întrebare lui Pagliaro în persoană. I-am amintit paginile lui Gentile și i-am spus că le recunosc validitatea, care pentru mine părea evidentă. Pagliaro nu a protestat deloc. Doar a zâmbit și a spus: „Într-adevăr”. Și acesta a fost singurul său comentariu.

Dar, mai presus de orice, chiar dacă elaborarea sa merge cu mult dincolo de cea a lui Hegel, este nevoie, în opinia mea, ca Pagliaro să fie considerat în relație cu tradiția reflecțiilor despre limbaj generată de Hegel. Idealismul său, idealismul lui Pagliaro, nu este idealismul italian literar. Este un idealism realist, nutrit de teoria științifică. Pagliaro merge pe urmele lui Hegel atunci când, exact în maniera lui Hegel, afirmă că limbajul este creația însăși a lumii omului, și că doar prin limbaj poate omul să opereze cu lucrurile, să și le însușească și, făcând aceasta, să gândească despre ele.

Chiar dacă nu face vreo mențiune expresă, Pagliaro prezintă considerații care coincid cu ideile lui Hegel, în special acelea care datează din anii pe care i-a petrecut la Jena. Exact în felul lui Hegel, el recunoaște că cele două dimensiuni constitutive ale omului sunt munca și limbajul. Munca reprezintă modificarea și construirea lumii fizice, cea care i-a fost dată omului la origine și pe care el a adaptat-o, prin munca sa, la propriul mod de existență și la propriile-i nevoi. Limbajul este modificarea și crearea lumii spirituale, a lumii existențelor posibile și imaginabile. Când citim ceea ce scrie Pagliaro despre munca manuală, ne pare că citim Hegel și elogiul pe care acesta îl face mâinii: omul, capabil să facă un instrument chiar și din corpul său, s-a transformat într-o unealtă a propriei abilități de a modifica lumea fizică.

La fel ca în idealismul european, munca și limbajul sunt plasate la același nivel, asemeni fenomenelor de tip finalist prin care omul, modificând natura, se face pe sine parte a istoriei. Procedând astfel, viața individului găsește mijlocul de a nu se stinge cu totul. Fiecare se perpetuează în realitatea în care s-a obiectivat, o realitate de ordin material și spiritual menită să-i supraviețuiască. Acesta este un privilegiu exclusiv al spiritului omenesc, care lucrează asupra materiei cu mâna, și fixează și obiectivează în simbolurile limbajului moștenirea culturală a indivizilor și a comunităților din înlănțuirea generațiilor.

Notă:

¹ Este vorba despre Antonino Pagliaro, Sommario di linguistica arioeuropea, vol. I: Cenni storici e questioni teoriche, ‘L’Universale’ Tipografia Poliglotta, Roma, 1930. A. Pagliaro (1898-1973) avea la momentul publicării acestei lucrări 32 de ani. Probabil că Eugeniu Coșeriu se referă, de fapt, la perioada elaborării sau a redactării cărții în sine, și nu la anul publicării ei [nota trad.].