„Interpretarea are loc întotdeauna într-un anume cadru şi priveşte întotdeauna un obiect”*

Eugeniu Coșeriu: [...] Ştiinţele culturii sunt, prin urmare, sub acest aspect, mai bogate decât ştiinţele naturii. De aceea şi respingerea mea în privinţa matematizării, pentru că tocmai aici nu se poate matematiza, întrucât este vorba întotdeauna de istoria generalizată. Şi în interpretarea istorică este vorba întotdeauna despre normele comportamentului libertăţii. Ştim, de ex., ceea ce este un război prin intermediul unei experienţe directe sau indirecte sau prin intermediul teoriei războiului. Putem, apoi, să cercetăm anumite războaie şi să stabilim cum s-a ajuns la acestea; putem constata anumite regularităţi – de pildă, dacă aici este o putere mai mare decât acolo, aceasta câştigă în mod normal; şi ne putem întreba care este explicaţia, în special, a unui război. Cum facem acest lucru? Ştim cum au apărut războaiele, de obicei, şi putem să presupunem, de ex., că acest război a izbucnit, într-adevăr, pentru că Paris a răpit-o pe Elena sau pentru că grecilor le trebuiau anumite drumuri comerciale. Încercăm, prin urmare, şi la acest anumit război să aplicăm, în mod hermeneutic, generalitatea, ştiinţa generală a războiului şi căutăm cauzele economice, personale sau de altă natură care ne pot explica acest război. Poate nu găsim niciuna dintre condiţiile deja cunoscute şi trebuie să încercăm să găsim noi condiţii, de pildă că s-a răspândit aici o anumită molimă sau că exista acolo un fel de rivalitate magică. Spunem, prin urmare, că războaiele pot izbucni şi din această cauză şi ne propunem să cercetăm războaie noi şi din acest punct de vedere. Sau găsim anumite explicaţii logice şi altele mai puţin logice şi afirmăm că grecii, desigur, nu au mers la Troia, pentru că Paris a răpit-o pe Elena, ci pentru că existau probabil alte motive mult mai importante. De exemplu: Troia bloca accesul la Marea Neagră şi domina astfel tot comerţul cu popoarele din nord, din Orient şi chiar la sud, în Anatolia însăşi. Totul trebuia să treacă prin Troia, troienii stăteau în drumul altor popoare…

Adolfo Murguía: Dumneavoastră sunteţi chiar un materialist istoric!

Eugeniu Coșeriu: Nu. În acest caz, poate fi aceasta cauza, în alte cazuri poate fi faptul că se vrea unitatea naţiunii, există şi războaie religioase etc. Materialism istoric ar fi dacă eu aş zice: nu era vorba, deloc, de hughenoţi, erau exclusiv motive economice. Cred că, dimpotrivă, în ştiinţă se pot admite diferite lucruri despre război. Uneori, este vorba de rute comerciale şi, într-adevăr, de avantaje economice, în alte cazuri, de conflicte religioase sau, pur şi simplu, de tendinţa spre hegemonie etc. Doar că nu mi se pare credibil că un război a izbucnit din cauza unui măr.

Adolfo Murguía: Prin urmare, interpretare ar fi, dacă v-am înţeles bine…

Eugeniu Coșeriu: Interpretarea are loc întotdeauna într-un anume cadru şi priveşte întotdeauna un obiect.

Adolfo Murguía: Un obiect individual, particular.

Eugeniu Coșeriu: Exact. Un text, acest război, această serie de fapte sau evenimente, pe care le transformăm într-un „individ”.

Adolfo Murguía: Este vorba, prin urmare, de aplicarea unei legi universale la ceva particular?

Eugeniu Coșeriu: Nu, sub nicio formă. Aici nu este vorba de problematica ştiinţelor naturii, nici de analogia lor cu ştiinţele culturii (unde, în cazul textelor, doar textele ca atare ne pun la dispoziţie interpretarea), ci de a doua problematică (propriu-zis hermeneutică) a ştiinţelor culturii şi, prin urmare, de aplicarea „posibilităţilor” (categorii, cauze explicative, procedee care oferă sens) ce ne sunt cunoscute din experienţa cu alte obiecte de acelaşi fel. Procedăm în orice caz aşa cum procedăm la interpretarea unui text: începem cu aplicarea categoriilor pe care le cunoaştem. La interpretarea textului, începem, de ex., cu categoriile pe care le avem din retorica antică şi constatăm că una este valabilă, cealaltă, dimpotrivă, nu este. Şi constatăm, poate, o nouă dimensiune interpretativă a textului care, până acum, ne era necunoscută şi pe care o acceptăm în „colecţia a ceea ce este obişnuit” pe care o avem. Aceasta se întâmplă la interpretarea fiecărui text şi, de aceea, spun că lingvistica textului este infinită şi este întotdeauna interpretare. În aproape fiecare text vom constata şi ceva nou, pe care până acum nu-l constatasem sau, cel puţin, o combinaţie specială a ceea ce a fost mai înainte, care se produce tocmai numai în acest text. Dacă nu constatăm nimic de acest fel, textul este neinteresant ca individ, de pildă, dacă el corespunde doar genului – în acest caz nu îl interpretăm şi ne referim la Reich-Ranicki¹.

În privinţa cadrului interpretării, interpretarea este, în mod necesar, întotdeauna condiţionată istoric, întrucât trebuie să începem cu aplicarea unui instrumentar deja cunoscut nouă. Nu se poate interpreta ceva unde totul este absolut nou, dacă, de ex., în cazul unui text, nu ştim nici măcar dacă acesta este un text. Deja la interpretarea pur lingvistică, unde constatăm numai ce este lexical şi ce este gramatical, avem nevoie de puncte de plecare externe. Astfel, la descifrarea unui text, trebuie să se presupună că acest text conţine ceva care apare şi în alte texte. Şi, dacă este un text într-o limbă necunoscută, că are ceva în comun cu alte limbi. Dacă trebuie să ne propunem doar o interpretare internă, aceasta este groaznic de complicată şi, uneori, cu greu este posibilă.

În lingvistică, cunoaştem trei feluri de cazuri de texte în limbi încă necunoscute. În primul rând, texte a căror limbă, într-adevăr, nu o cunoaştem, dar cunoaştem o altă limbă în care este tipărit acelaşi text ca text. Este cazul textelor paralele în două limbi. În acest caz, putem să începem să interpretăm prin faptul că stabilim corespondenţe între textul necunoscut şi celălalt. Acesta a fost, de ex., cazul descifrării egiptenei vechi. Champollion a plecat de la tăbliţa bilingvă de la Rosetta şi a spus ceva de genul: dacă aici este ‘Ramses’, atunci aici este tot ‘Ramses’. În acest mod, se poate continua şi este relativ uşor. Astfel a fost şi cu elamita. Se aflau alături un text persan, unul elamit şi unul akkadian, tratau aceeaşi temă şi erau, probabil, traduceri mai mult sau mai puţin literale, pentru că era o inscripţie a unui rege.

Al doilea tip de cazuri este cel al textelor a căror scriere este necunoscută şi nici nu este cunoscută o limbă încă neidentificată sau una foarte asemănătoare, ca în cazul micenienei, aşa-numitul linear B. Ventris, ca specialist în descifrare, a recunoscut repede că era o scriere silabică şi a trimis copii ale încercărilor sale la diferiţi specialişti, între care lui Chadwick. Când s-a observat că era greacă, cazul era deja rezolvat. Dar, mai întâi, el trebuia să presupună, fireşte, că anumite semne puteau fi vocale, anumite unităţi reprezentau probabil silabe etc., până când, dintr-odată, a găsit ‘ti-ri-po-da’ şi a spus că aceasta este evident greceşte! Ventris a învăţat, apoi, într-un timp foarte scurt, greaca, cum mi-a povestit încă Chadwick. Asemănător, dar mai puţin dificil, a fost în cazul uigurei, o limbă turcică. Limbile turcice s-au schimbat foarte puţin de-a lungul istoriei, astfel că această limbă a putut fi interpretată imediat.

În al treilea tip de cazuri se poate citi, ce-i drept, scrierea, dar nu există texte bilingve şi nu se cunoaşte nici limba, nici o limbă înrudită îndeaproape. Este cazul etruscei. Se ştie foarte puţin despre etruscă, deşi se poate citi totul. Este scrisă, de fapt, cu alfabetul nostru, dar ce înseamnă formele, cum este gramatica, nu se ştie. Suntem limitaţi la o interpretare combinatorie „internă” foarte anevoioasă. Dacă, de ex., două nume, pe care le cunoaştem din latină, ar sta unul lângă altul, una dintre forme poate fi un genitiv sau poate să nu fie etc. Tipic pentru acest tip de cazuri este ceea ce s-a întâmplat cu un zar. În mod normal, se aflau pe zar şi în antichitate punctele obişnuite. Dar s-a descoperit un zar etrusc cu cuvinte scrise pe cele şase faţe. Este clar că numerele sunt de la unu la șase. Şi se ştie chiar mai mult. Se ştie că, în mod normal, pe zaruri, sau unu şi şase sunt pe feţe opuse, sau doi şi cinci, trei şi patru. Cu toate acestea nu s-a reuşit până acum să se spună, cu absolută siguranţă, care este unu, doi, trei etc.

Bineînţeles, la interpretarea pur lingvistică trebuie să se ţină seama şi de ceea ce, în diferite limbi, este normal din punct de vedere semantic. Un prieten de-al meu, un italian, a găsit într-o limbă italică, nu mai ştiu în care, aceeaşi formă cu două înţelesuri complet diferite: cu semnificația ‘cartier’ şi cu semnificația ‘sclav’. El credea că ar fi, probabil, două cuvinte cu etimologie total diferită care coincideau, ca aspect material, doar din întâmplare. Eu, dimpotrivă, eram de părere că noi, aici, trebuie să plecăm de la principiul general: dacă forma este exact aceeaşi, există probabilitatea ca şi înţelesul să fie acelaşi. În acest caz, se poate pune întrebarea dacă cuvântul nu însemna, pur şi simplu, ‘cel dependent’; adică, ‘sclavul’ ca dependent de cineva, ‘cartier’ sau ‘periferie’ ca ceva dependent de oraş, aşa cum avem în franceză, ‘dépendant’ şi ‘les dépendances’ ale unei case. El a reverificat şi a constatat că, într-adevăr, cazul era acesta din urmă, că şi această limbă urma acest principiu general – ceea ce este, fireşte, doar o posibilitate; ar putea fi şi altfel.

Interpretarea nu înseamnă însă doar a înţelege specificul unei limbi particulare ca atare la nivel lexical şi gramatical, ci, de asemenea, şi sensul textelor. Este posibil să se înţeleagă exact expresia lingvistică şi, dimpotrivă, să nu se înţeleagă nimic din sensul unui text. Hermeneutica propriu-zisă a textului este hermeneutica sensului: nu a înţelege ceea ce spune textul, ci a înţelege în ce scop spune el aceasta sau ce intenţionează cu ceea ce a spus. Şi asta este o chestiune mult mai complicată. Pentru a interpreta sensul, nu este de ajuns să cunoşti limba şi toate „procedeele textuale” interne ale unui text. Este necesar să cunoşti şi „condiţiile externe” ale textului, situaţia istorică în care a luat naştere, contextele sale etc. Aceasta se întâmplă, de altfel, şi la obiectele cele mai simple. Putem să recunoaştem, de ex., că într-o descoperire arheologică un anume obiect este un cuţit şi chiar unul foarte mare; însă cu aceasta încă nu am înţeles pentru ce acest popor, această comunitate, avea nevoie de un cuţit atât de mare. Pentru a înţelege sensul unui text sau sensul acestui simplu cuţit, trebuie să ştii mult mai mult. Şi, mai ales, să te interpretezi pe tine însuţi şi să te identifici fie cu autorul textului, fie cu această comunitate şi să te întrebi, din ce motiv, în aceleaşi condiţii, s-ar fi scris sau s-ar fi făcut întocmai astfel. Aceasta înseamnă că interpretarea este condiţionată, într-adevăr, istoric, pentru că ea interpretează ceva ce este istoric şi condiţionat de o situaţie istorică, pentru că interpretul – acela care explică – trebuie să se transpună din situaţia istorică proprie în altă situaţie; dar înseamnă şi că interpretarea însăşi, inclusiv interpretarea unei schimbări, este întotdeauna „statică”, este întotdeauna sincronică. Te întrebi adică: din ce motiv eu, în această situaţie şi în această stare a limbii, pe care o constat aici, aş fi făcut, aş fi inventat, aş fi construit aceasta sau aceasta.

De aceea este exemplar, pentru mine, modul cum a făcut etimologie Pagliaro, de ex., în cazul etimologiei cuvântului missa. Toţi ştiu ce este missa; înseamnă ‘trimisul’ sau, mai bine [zis], ‘trimisa’ şi ite, missa est înseamnă că a fost trimisă comuniunea bolnavilor şi acelora care nu puteau veni. Dar de ce, apoi, missa pentru liturghie? Pentru a răspunde la această întrebare, Pagliaro reconstruieşte întreaga situaţie a creştinismului originar şi stabileşte că, doar în această situaţie şi la această stare a limbii, missa putea să ajungă la această nouă semnificaţie ‘serviciu de cult religios’, ‘liturghie’. Adevărata interpretare cere întotdeauna o asemenea reconstituire, în mod special, dacă este vorba de cazuri complicate. Se vorbeşte de un paradox, dar acesta nu este doar o metaforă poetică: contextele sunt, de fapt, infinite şi aceasta înseamnă că nouă ne pasă totuşi, aici şi acum, într-un fel oarecare, de ceea ce tocmai i se întâmplă unui anumit ţăran din Yang-Tse-Kiang în acest moment. Nu ştim cum, dar într-un fel oarecare suntem în relaţie şi cu acest fapt. Se spune că paradoxul este o imagine; şi se poate, eventual, să se scrie o povestire despre asta şi să se arate că această relaţie poate fi, într-adevăr, constatată. Dar, fără a merge atât de departe, contextele sunt foarte complicate. În situaţia empirică a interpretării, nu există niciodată posibilitatea de a reconstrui contextele în întregime; iar contextele infinite nu sunt deloc reconstruibile. De aceea, trebuie să ne mulţumim să le reconstruim doar schematic şi trebuie să le limităm. De aici [provine] şi dinamica empirică permanentă a interpretării, pe de o parte, şi, pe de altă parte, posibilitatea erorii sau a caracterului incomplet; căci se descoperă, poate, o altă condiţie, pe care nu o cunoaşteam, şi se vede că tocmai aceasta era condiţia determinantă, şi nu cea pe care o presupuneam. Sau că, într-adevăr, diferitele condiţii erau prezente, dar că mai erau şi altele, iar interpretarea noastră este valabilă doar parţial, pentru că nu am reconstruit exact contextele. Sau că nu am conceput exact toate contextele, inclusiv pe acelea pe care le-am reconstruit schematic. Astfel, se poate întâmpla – ca acum la noi în Tübingen – ca o figură, aparent atât de bine cunoscută, cum este cea a împăratului Nero, să fie reinterpretată şi reevaluată. Poate că a fost, totuşi, un împărat bun şi un om bun.

Ce se întâmplă acum, în această relaţie, cu „adevărul”? În ceea ce priveşte prima problematică în ştiinţele culturii şi simpla constatare a „faptelor”, eu aş rămâne la conceptul de „adevăr”. În ceea ce priveşte a doua problematică – de fapt, cea hermeneutică – dacă este vorba de evenimentele istoriei „externe”, rămânând încă mereu în acelaşi domeniu, eu aş vorbi de „probabil” sau „realizabil” (şi „improbabil”, „nerealizabil”); dacă este vorba însă de  interpretarea textelor filosofice sau poetice şi de interpretarea artei în general – şi prin aceasta nu de Verum, ci de Certum, pur şi simplu – aş prefera [să vorbesc] de cu sens [germ. sinnvoll] (şi, respectiv, fără sens, absurd [germ. sinnlos, sinnwidrig]). O interpretare fără sens este una care nu interpretează ceea ce se spune în text ca atare sau o operă de artă ca atare, ci „trece pe alături” de obiect, adică, de ex., prezintă pretinsa motivare a subiectelor empirice respective ca fiind propria interpretare. Astfel [este] interpretarea marxistă vulgară, care raportează toată gândirea şi toată poezia la structura economică a unei comunităţi, la aşa-numitele „relaţii de producţie”. Modesta mea interpretare a [fragmentului] Heraclit B1 a fost aspru criticată de cineva, pentru că eu nu am luat în considerare că Heraclit era un proprietar de pământ şi reprezenta interesele proprietarilor de terenuri. Aceasta înseamnă tocmai interpretare care „trece pe alături”: nu ceea ce a spus Heraclit despre limbaj, ci de ce ar fi făcut astfel, din ce interese. În mod asemănător se întâmplă cu interpretarea psihoanalitică a operelor de artă, unde nu sunt interpretate operele, ca atare, ci pretinsele instincte ale autorilor lor empirici. „Ah, aceste tablouri ale lui Leonardo cu ambivalenţa lor sexuală – Leonardo era homosexual.” (așa [spun] aproximativ Freud şi naivii care îl urmează). Să admitem că Leonardo ar fi fost homosexual. În ce măsură serveşte aceasta la interpretarea tablourilor sale sau a celorlalte lucruri pe care Leonardo le-a creat? Homosexualii sunt foarte numeroşi, dar numai unul a pictat Gioconda, numai unul a inventat avionul.

Şi încă un cuvânt despre tema noastră iniţială: suntem de acord că istoricitatea nu desfiinţează aspiraţia spre absolut, spre eternitate, întrucât o aspiraţie nu poate fi anulată.