Neliniști ale cititorilor lui Coșeriu?

Sensul cuvântului din titlu, având în vedere forma de singular, prin simpla fluiditate a formării cuvintelor, este transparent: referința este la starea descrisă, mai vechi ori mai nou, de termenii neodihnire, nepace, neastâmpăr, prin mai difuzele tulburare, îngrijorare, frământare, ajungând la recentele agitație, anxietate ori panică (aceasta cam nelămurită!). Fiecare termen, la rândul său, are și note proprii, căci, de exemplu, la care dintre speciile numite anterior am putea (sau nu am putea) asocia „neliniștea noului sosit” de la Gala Galaction? Cât privește adjectivul, preferința lămuritoare a lexicografilor (la care apelăm) se îndreaptă către valorile nepașnic, nepăciuitor, ce par să implice oarece inițiativă, dar predominantă este victimizarea: frământat, tulburat, îngrijorat. Iar primelor calificative le-ar conveni (cu destulă imaginație) o asociere descoperită de Sadoveanu: „săbiile neliniștite” ale boierilor tineri (pe „cai focoși”).

Toate aceste stări și trăiri le-am încercat atunci când, cu destui ani în urmă, am creditat și noi o singură neliniște, una... superioară filosofic, aceea pe care Eugeniu Coșeriu a atribuit-o vorbitorului. Însă nu oricărui dintre aceștia, ci doar celui care vrea să vorbească corect, cum, de exemplu, se exprima Magistrul în cuprinsul prelegerii „Deontologia și etica limbajului” (tipărită în volumul Prelegeri și conferințe, Iași, 1994). Dar „ieșirea” noastră s-a datorat, de fapt, contestării afirmației marelui lingvist citat, într-o prezentare (apărută în revista „Fonetică și dialectologie”, XV, 1995) a volumului pe care l-am editat, îndată după audierea Prelegerilor și conferințelor prezentate la Universitatea din Iași de Eugeniu Coșeriu, în anii 1992 și 1993 (supliment la tomul XXXIII al „Anuarului de lingvistică și istorie literară”). O tânără (pe atunci) cercetătoare, Mariana B., se îndoia de afirmația lui Coșeriu că „vorbitorul ar fi preocupat să vorbească într-un mod corect și să cunoască alte moduri, superioare, de a vorbi”.

Or, autoarea considera că cercetări de sociolingvistică [?] nu susțin ideea că vorbitorul ar avea, în general, interes „pentru corectitudinea vorbirii”. Implicațiile mai grave ale acestei afirmații sunt diminuate, superior [!], de rezervele cercetătoarei [?]; prima, că interesul respectiv nu se poate manifesta „în orice loc, în orice mediu social, la orice nivel de educație etc.”, iar a doua, sub forma unei concluzii: „Numai în anumite situații vorbitorul devine conștient că trebuie să vorbească în mod corect”. Însă ambele formulări sunt măcar alături de tema discuției de la Coșeriu.

Vorbitorul ce vrea să vorbească corect! Să pornim însă de la Magistru, să vedem, mai întâi, la cine se referea acesta: „Vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către și pentru vorbitori, nu de către și pentru lingviști, și, deci, lingvistul trebuie să explice care este fundamentul acestei neliniști a vorbitorului care vrea să vorbească corect (evidențierile grafice de aici și cele ce urmează ne aparțin) și care se întreabă dacă e bine sau nu e bine spus ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect, dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeași limbă”. Așadar, referindu-se la performanță, Coșeriu avea în vedere neliniștea celui care „vrea să vorbească corect”, întrucât doar acesta se poate întreba „dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeași limbă”.

Înainte de un minim progres în interpretarea textului coșerian, ne face o deosebită plăcere următoarea rememorare. În mai, 2001, ca profesor la Galați, fiind printre cei care au organizat conferirea, marelui lingvist, a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos”, i-am propus omagiatului prezentarea textului respectiv (într-o formulare apropiată, după Lingvistica integrală), ca recomandare a sa și pentru un public mai larg, pe afișul anunțând evenimentul. Am primit acordul lui Eugeniu Coșeriu, chiar cu aprecieri pentru selecție, iar, în cele ce au urmat, am discutat, public, semnificația de performanță a caracterizării respective.

De altfel, contextul, nu prea larg pentru a fi pierdut din vedere, al apariției enunțului cu privire la „neliniștea vorbitorului” (din Deontologie...) este concludent în ceea ce privește îndreptarea pe care o susținem. Mai întâi, despre ce normă de corectitudine este vorba: „[O anumită formă] corespunde sau nu corespunde tradiției în care se înscrie vorbitorul și care are norma ei de corectitudine, în vreme ce limba exemplară este limba care se formează pe deasupra diferențelor dialectale ca normă lingvistică pentru toată comunitatea lingvistică”. Așadar, nici nu este vorba de corectitudinea limbii „exemplare”: „Prin faptul că fiecare mod de a vorbi își are propria sa corectitudine, înseamnă că aceste noțiuni de «corectitudine» și de «exemplaritate» au totuși ceva în comun, altfel confuzia dintre ele n-ar fi posibilă” (vezi și supra, § 4!).

Nici toate ale vorbitorului: „Fără îndoială, vorbitorul nu este lingvist și, deci, când interpretează el însuși această atitudine și această neliniște, poate greși. Datoria lingvistului este să justifice, să explice fundamentul și sensul propriu al acestei neliniști și al dorinței vorbitorului de a vorbi mai bine, de a vorbi corect, de a vorbi o limbă, într-un fel, superioară”. Iar, pe de altă parte, vorbirea este supusă și ea aprecierii dintr-o perspectivă mai largă a comunicării, ale cărei date țin de dotările personale ale interlocutorilor, iar referirea se face, în primul rând, la competența lingvistică a acestora, în speță la competența idiomatică (gradul de cunoaștere a unei limbi, a unui dialect) și la cea expresivă, reprezentând prestația „în situații determinate și cu privire la anumite lucruri, cu anumiți interlocutori” (Coșeriu, Prelegeri…, p. 36).

Importantă, așadar, este adecvarea la situația de comunicare, la tema discursului și la interlocutor, din perspectiva pragmaticii. În ceea ce privește corectitudinea (neînțeleasă!), interesează, de asemenea, considerarea spațiului și a registrului comunicării, căci nu îl putem avea în vedere pe interlocutor ca pe o simplă „mașină de vorbit”; oricând, el vorbește „în anumite circumstanțe” (Coșeriu, în opera căruia am întâlnit și prepon ’adecvare’, precept aristotelic fundamental pentru retorică).

Și, cu toate că deja am lungit discuția, trebuie să observăm însă că, în primul rând, în special Coșeriu nu poate fi citat trunchiat, iar, în al doilea, trebuie să mai știi câte ceva despre lingvistica Magistrului, ca să nu te pască îngrijorarea novicelui, a celui cuprins de panica nou-sositului în domeniu, ca un teren pe care să-ți exersezi neliniștea înțepăturilor propriului stil. Atenție: la fotbal, orice offside se fluieră.

Dar și lectura poate fi cauza neliniștii: „A citi sau a muri prost și liniștit” (vezi /guerrillaradio.ro/).