„L-am cunoscut personal pe Coșeriu...”

Atât în didactica mea, cât și în cercetarea cuprinsă în diferitele studii și articole publicate, punctul de greutate mi-a fost latina vulgară. În 1981 la Iași, avusesem bun de tipar un prim volum al unui manual cu titlul Elemente de formare a latinei vulgare. I Latina vulgară. Substratul limbilor romanice. Cum momentul politic în România ajunsese la apogeul discriminărilor aplicate familiei Luminița și Horst Fassel de la Universitatea ieșeană, ceea ce a dus la cererea de plecare în Germania Federală, la rudele permanent incriminate, referentul la această carte, profesorul G. Ivănescu, a fost forțat să facă referat negativ. Volumul meu a rămas până azi în tiposcript. Printre romaniștii citați de mine se afla și Coșeriu cu El llamado “latín vugar” y las primeras diferenciaciones romances. Breve introducción a la linguística románica (Montevideo, 1954). Trebuie să spun aici că îi port colegului și apropiatului nostru prieten Rudolf Windisch o recunoștință specială, fiindcă mi-a fost in multe rânduri de imens ajutor, trimițându-mi, de câte ori îl solicitam, copii după studiile de care aveam neapărată nevoie, dar pe care în România nu le găseam.

Opinia despre importanța scrierilor vechi în interpretări actuale mi-a părut o reminiscență la Coșeriu din scurta lui studenție, doar de un an, la Universitatea ieșeană. Am și scris despre aceasta, fiind, cred, singura lingvistă care a atacat această supoziție nemărturisită de către Coșeriu însuși. În prefața amplă – 36 de pagini – sub titlul „A. Philippide, teoretician al limbajului”, pe care G. Ivănescu a scris-o la volumul Alexandru Philippide Opere alese. Teoria limbii (editat de G. Ivănescu și Carmen-Gabriela Pamfil, București 1984), se poate afla în detalii influența pe care Hermann Paul, G. von der Gabelentz, Wilhelm von Humboldt și H. Steinthal au avut-o asupra lui Philippide, fondatorul școlii lingvistice ieșene. De la von der Gabelentz, Philippide a preluat ideea celor trei feluri de lingvistică: 1. cercetarea unei singure limbi; 2. cercetarea istorică a limbilor și 3. lingvistica generală sau filosofia limbii.

Atmosfera aproape mistic-philippidiană de la Iași, pe care Coșeriu mai târziu a criticat-o pe drept ca fiind dogmatică, a avut, după mine, o influență decisivă asupra formării și practicării unei lingvistici integrale la el, chiar dacă nu vom găsi o asemenea proprie mărturisire a lui. Aceste texte vechi germane Coșeriu le-a aprofundat mai târziu în orele ținute la Tübingen. La seminare a făcut cu studenții interpretări pe textele unor filologi vechi germani. Limba germană maternă a elevilor săi i-a facilitat pătrunderea mult mai în adâncul acestor scrieri.

Revin la tema latină vulgară, termen pe care Coșeriu îl scria cu ghilimele. Că el nu a fost singurul lingvist care acorda acestui termen durată egală cu întreaga istorie a limbii latine până la apariția limbilor romanice, această opinie au mai avut-o și alții.

Coșeriu a mers chiar mai departe și a spus că limbile romanice continuă nu doar „latina vulgară”, ci pur și simplu limba latină. Dar că, bineînțeles, etapa cea mai importantă pentru formarea limbilor romanice este latina vorbită postclasică, care conține și elemente arhaice (acea „tradizione nascosta” cum o numea G. Devoto, pe care îl citasem în manualul meu din 1981). Până aici nimic nou. Coșeriu însă lansează o nouă axiomă metodologică: există o latină vulgară a latiniștilor și o latină vulgară a romaniștilor.

În anul 2008, pe baza „Arhivei Coșeriu”, o adevărată Instituție fondată după moartea savantului de către romanistul Johannes Kabatek, care i-a fost student, Hansbert Bertsch a editat la Tübingen volumul postum (de 484 de pagini) sub titlul: Eugenio Coșeriu: Lateinisch – Romanisch. Vorlesungen und Abhandlungen zum sogenannten Vulgärlatein und zur Entstehung der romanischen Sprachen. În acest volum se includ mai multe scrieri ale lui Coșeriu referitoare la o „Vulgärlatein der Romanisten und der Latinisten”. De această extrem de importantă precizare de metodă de lucru ar trebui să țină cont și bibliotecile care separă cu totul „die Altphilologie” de numita „Neue Philologie”, adică departamentele de limbi romanice.

Într-un studiu al meu din 2006 (Latinitate vs. Romanitate și raportul continuitate vs. discontinuitate. Din nou despre latina vulgară. În: „Studii de literatură română și comparată”, Timișoara, XXII 2006, p. 57-71; există și varianta germană), citam părerea lui Coșeriu, după care schimbarea de la latinitate la romanitate este „un nouveau principe technique, cette nouvelle façon de former, qui constitue la cohérence et l’homogénéité de toute une série de changements que le latin subit au cours de sa transformation en roman”. Foarte adevărat, dar exemplul dat de Coșeriu, concurența tipologică analitic/sintetic nu cred că ar fi, în primul rând și în mod absolut, cea mai hotărâtoare în departajarea limbilor romanice de latină. După acest criteriu ar trebui să considerăm engleza modernă o altă limbă decât engleza veche. Schimbarea de la latinitate la romanitate este, cum Coșeriu însuși adaugă, acea „nouvelle façon de former”, cât și acel „nouveau principe d’unité” (p. 64). Cu alte cuvinte a avut loc o restructurare a vechilor structuri, creându-se astfel o continuitate nouă în discontinuitate, o realitate numai aparent paradoxală, ca și unitatea în diversitate. A avut loc o complexă schimbare de paradigmă, din multiple cauze lingvistice interne, lingvistice externe, dar si extralingvistice. La exemplul dat de Coșeriu se pot adăuga și altele, dar nu este aici locul lor. Scrierile coșeriene nu au fost pentru mine simple aplicații ale teoriilor sale. Nici un colos în domeniul filologic nu rămâne integral inatacabil, mai ales în detalii.

Așa cum am mai scris, pe Coșeriu l-am cunoscut în 1968, la Congresul Internațional de Romanistică de la București. Eram un grup de mai mulți lingviști de la Universitatea ieșeană. Fiindcă primul an de studenție Coșeriu îl făcuse la Iași, organizatorii Congresului au pregătit o masă comună cu invitatul de onoare și grupul nostru. Eu fiind romanistă, în urma unei scurte conversații cu profesorul Coșeriu, am primit după oarecare timp câteva extrase de la el, trimise de la Tübingen. Rândurile mele de mulțumire se află în Arhiva Coșeriu.

În 1983, noi, familia Fassel, am ajuns definitiv în Germania. După primii cinci ani de locuit la Freiburg/Br, soțul meu, germanistul Horst Fassel, a primit în 1987 un post de șef de proiect de cercetare la un nou-înființat Institut interdisciplinar din Tübingen. În 1988 ne-am mutat cu totul acolo. Astfel ne-a apropiat soarta, ca sa zic așa, de profesorul Coșeriu. Coșeriu era proaspăt emeritat, succesoarea lui fiind fosta studentă doamna Brigitte Schlieben-Lange. Eu am preluat orele de română. În 1999 Horst Fassel a organizat o sesiune de comunicări împreuna cu Universitatea din Tübingen, cu tema „Kulturdialog und akzeptierte Vielfalt”, la care profesorul Coșeriu a ținut prima dată referatul despre Latinitatea orientală, acea bază teoretică în problema limbii „moldovenești”. Cunoscându-l îndeaproape, Coșeriu l-a apreciat în mod deosebit pe Horst Fassel pentru stăpânirea perfectă a culturii române și germane, cât și pentru contribuțiile lui în cercetarea relațiilor dintre ele. Drept urmare, Coșeriu i-a încredințat materialele pe care el le avea de la scriitorul român Grigore Cugler (nepot al scriitoarei Mathilde Cugler Poni), care trăise la Lima (Perù) și cu care avusese relații apropiate.

Horst Fassel a tradus și a publicat volumul Apunake, eine andere Welt. Erzählungen. Mit einem Nachwort von Horst Fassel (Ludwigsburg, 2005). Fiind vorba de o literatură absurdă, traducerea a fost o specială probă de dificultate și de reușită, remarcată de cei care s-au pronunțat în scris sau oral despre această carte (Rudolf Windisch, Klaus Heitmann). Traducerea lui Horst Fassel a fost premiată de către Uniunea Scriitorilor Români, Filiala Timișoara.

Față de mine Coșeriu a avut acea coardă sensibilă pe care el a păstrat-o pentru mulți basarabeni. Nu eu m-am născut în stânga Prutului, ci mama mea. Cum părinții mamei nu au vrut să-și părăsească cele agonisite de o viață și să se refugieze în vechiul Regat, luarea Basarabiei de către sovietici și deportarea în Siberia a bunicului meu au schimbat mult viața familiei mele. Ruptura mamei de părinți, de locul natal, cât și lipsa știrilor, au fost o permanentă apăsare, îngrijorare, tristețe.

Un rol important de apropiere privată între noi și profesorul Coșeriu l-au jucat Eugenia Bojoga, nepoata lui și Iulia Coșeriu, sora venită în vizită pentru câteva luni de la București. Eugenia Bojoga pregătea disertația referitoare la lingvistica sovietică despre teoriile coșeriene. Venea des la Tübingen de la Cluj, unde era și este cadru didactic la Universitate și ne apropiasem mult. Fiindcă profesorul a trebuit să lipsească pentru mai mult timp din Tübingen, el apelase la mine să o însoțesc la nevoie pe sora lui.

Doamna Iulia mi-a devenit repede ca o rudă apropiată. Într-un interviu pe care Eugenia Bojoga mi l-a luat și care a apărut la Chișinău (2006), relatez câteva amănunte privitoare la legăturile private dintre familia Fassel și profesorul Coșeriu.

Tot acele două Doamne au sunat la noi în după-amiaza zilei de 7 septembrie 2002, să ne împărtășească încetarea din viață a fratelui și unchiului lor, iar pentru filologia lumii a celui care a fost și rămâne Eugenio Coșeriu. Așa l-am însoțit pe ultimul lui drum în Cimitirul istoric din Tübingen, unde de mai multă vreme doar personalități remarcabile ale orașului mai pot fi înhumate.

Revista „Contrafort” (nr. 10-11, 2003) de la Chișinău consacrase un număr special temei „Modelul Coșeriu”, la care interveniseră mulți lingviști, între care am fost și eu prezentă.

Fără îndoială, receptarea lui Coșeriu s-a făcut din două perspective geografice: a. perspectiva Estului Europei (Moldova și România), cu încărcătură frecvent emoțională și b. perspectiva la rece a restului lumii, diferită de la țară la țară sau de la autor la autor.

Îmi voi cita propriile aprecieri făcute acolo: „Coșerianismul este singurul care, în plan teoretic, integrează suma tuturor curentelor și metodelor științifice anterioare; în suprafața cercetării, cuprinde toate domeniile lingvisticii, în cel mai larg înțeles. Iar în romanistica areală se ocupă de toate limbile romanice, atât diacronic, dar și sincronic și comparativ”. Coșeriu socotea metoda contrastivă prea restrictivă – aș adăuga doar ca metodă complementară –, iar transformaționalismul chomskian îl respingea, ca prea fragmentar. Structuralismul funcțional coșerian nu a fost doar un sistem eclectic, așa cum s-a scris adesea, ci a fost profund inovativ. Formatul lui Coșeriu, acea împletire între lingvistica funcțională cu fundament clasic și pregătirea filosofică, este o imposibilitate în universitățile actuale, cu toate „reformele” impuse, fiindcă acestea nu mai au nici întinderea și nici profunzimea ca să poată forma asemenea savanți-filologi. Pragmatismul a înlocuit erudiția.

În omagiul meu adus lui Coșeriu la moartea lui (cf. Gedanken zum Tod von Eugenio Coseriu, în „Südostdeutesche Vierteljahresblätter”, München nr. 4, 2002, p. 317-320), mi-am exprimat această îndoială, că un savant de talia lui este greu de imaginat să mai apară azi. Cum însă de-a lungul istoriei omenirii s-au repetat și lucruri pozitive, nu numai negative, să sperăm că învățământul va fi cândva reformat nu numai destructiv, ci și constructiv. Iar tinerii asistenți universitari vor avea posibilitatea să se formeze treptat de-a lungul unei integrale cariere didactice, pentru a deveni lingviști în adevăratul înțeles al acestei profesii, și nu specialiști doar pe unele teme.

Tübingen/Jena/Wuppertal, 2021