Eugeniu Coșeriu: un profesor providențial

Congresul Internațional de la Zürich mi-a oferit ocazia extraordinar de emoționantă de a-l evoca pe marele profesor Eugeniu Coșeriu, pe care l-am cunoscut mai întâi la Iași, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, pe când ținea prelegeri și conferințe, timp de mai multe săptămâni, în amfiteatrele universității, acolo unde, spre uimirea mea, veneau foarte mulți oameni, care doreau să-l asculte. Asta era prin anii 1992-1993. Desigur că, după primele săptămâni de prelegeri, au continuat să vină în amfiteatre doar cei care doreau cu-adevărat să învețe ceva de la profesor. Cum eram tânăr cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Filiala Academiei din Iași, eu am fost preluată de colegii mei și am participat, mai întâi împreună cu ei și de dragul lor, la aceste conferințe, întrucât interesul meu profesional nu era chiar pentru științele limbii. Mă aflam într-un institut de lingvistică, la specializarea (lexicografie-lexicologie), mai degrabă de nevoie, trebuia să-mi câștig existența, dar lexicografia nu era chiar ceea ce-mi doream de la viață. Dar, chiar și așa stând lucrurile, ascultându-l de pe atunci pe profesorul Coșeriu, pot să vă spun că a avut asupra mea o puternică influență, despre care am vorbit mai târziu în articolul Nevoia de Coșeriu, și pe care o poate avea doar un autentic maestru de gândire. Ba chiar pot spune că întâlnirea cu acest om providențial – cum a fost pentru mine și cred că și pentru mulți alții profesorul Coșeriu! – a avut forța și violența unei convertiri religioase, în sensul că mi-a schimbat decisiv modul de a mă (auto)construi din punct de vedere profesional. Am înțeles, atunci, că unele cărți trebuie să le închid pe veci, iar altele trebuie să le deschid și să le păstrez deschise până înțeleg ceva din ele. Tot atunci, am văzut ce înseamnă generozitatea unui mare intelectual. Profesorul Coșeriu avea atâta grijă de cei tineri – doctoranzi și cercetători angajați în pregătirea și susținerea unor proiecte de cercetare, de cei care lucrau în mod serios, fiind interesați să facă ceva cu inteligența, cu viața, cu eforturile lor. Cu acești tineri, profesorul Coșeriu era de o generozitate și de o bunăvoință cum mie, personal, nu mi-a fost dat să văd ceva asemănător nici înainte, nici după aceea.

Practic, la secțiunile unui congres, colocviu științific etc., la care participa vreun tânăr doctorand sau vreun tânăr cercetător pe care pusese Dumnealui ochii, profesorul venea să-l audieze, îl asculta și apoi îl îndruma, sugerându-i ce trebuie să îndrepte și ce trebuie să evite în căutările lui. Nu descuraja pe nimeni. Părea să ne spună că, fără greșelile necesare ale tinereții, unele fertile, nu am putea găsi ulterior calea cea bună și nici curajul de a rămâne pe ea.

Pe de altă parte, influența majoră a lui Coșeriu asupra mea a fost să mă ajute să mă îndepărtez de ceea ce a reprezentat, într-un fel, urgia tinereții mele studioase, și anume pozitivismul aproape compact din științele literaturii și științele limbii. De științele culturii nu mai vorbesc! Acest pozitivism, prezent masiv și în cercetarea științifică de vârf de la noi, nu putea să-l spulbere, pentru mine, decât o minte, o putere de lucru și o inteligență euristică, toate uriașe, pe care, în timpul conferințelor sale, savantul Eugeniu Coșeriu le desfășura cu naturalețe, cu fervoare și într-un mod atât de riguros, încât, încetul cu încetul, te simțeai imers într-un alt univers al înțelegerii. În acest nou univers al înțelegerii, survenea posibilitatea (re)organizării gândirii pe direcțiile construite de profesor. Și, după cum știm din hermeneutică, înțelegerea supraordonează gândirea,  fiind definită și ca gândire repliată asupra ei înseși (Mircea Eliade).

Cu profesorul Eugeniu Coșeriu, precum cu nimeni altul nici mai înainte, nici după aceea, aveam ocazia, noi, tinerii învățăcei, să ne întemeiem pe noi înșine într-un orizont al înțelegerii care ne făcea capabili de gândire, de răzgândire și de re-gândire. După ce îl audiai pe diverse teme, chiar de lingvistică generală ori de filozofie a limbajului, care abia de-ți erau familiare, plecai de la acele prelegeri și conferințe cu noi puteri de a gândi. Și am putea spune, plecai ca un alt om, pentru că înțelegerea nouă cerea și instituia un om schimbat, un om nou. Nu vorbim, aici, desigur, de înțelegerea curentă, procesul natural, spontan, aproape automatizat (așa-zisa înțelegere de la sine), ci de înțelegerea care transformă. Cu profesorul Eugeniu Coșeriu am experimentat din belșug această minunată și extraordinară înțelegere care transformă, motiv pentru care îl și consider un profesor providențial, iar întâlnirea mea (norocoasă) cu Domnia Sa ca fiind similară unei convertiri. Pe mulți dintre cei care l-am audiat, citit și studiat, profesorul Coșeriu ne-a ajutat să ne reconstruim aproape că din temelii.

Pe mine m-a ajutat să înțeleg altfel, pe seama altor premise, literatura, limbajul poetic, de exemplu, adică toate acele domenii pe care încercam să le studiez. Pentru că noi toți, pe atunci, eram îmbibați cu teoriile lui Roman Jakobson, Ferdinand de Saussure, și acele înțelese cum le puteam înțelege, adică în limitele concepțiilor pozitiviste asupra limbajului. Și, între aceste limite, defineam, nu-i așa, poeticitatea ca o formă de deviere de la limbajul standard și alte asemenea chestiuni. Or, la lecțiile predate de profesorul Coșeriu am deprins puterea de a regândi toate aceste lucruri, întrucât ne-a mutat mințile într-un alt orizont al înțelegerii lor.

Aceasta a fost o primă influență majoră: schimbarea minții, generată și susținută de înțelegerea care transformă. În anii ulteriori, îndreptându-mă spre hermeneutică, mi-am dat seama că, dacă n-aș fi beneficiat de prelegerile și cărțile sale de filosofie a limbajului, drumul meu în zona hermeneuticii din anii de familiarizare și de asimilare a unor elemente obligatorii din această imensă știință (care este și artă, după cum se spune), drum pe care încă mă aflu întru edificarea mea ca profesor care predau hermeneutică, ar fi fost mult-mult mai dificil.

Cu alte cuvinte, împreună cu Eugeniu Coșeriu, l-am înțeles pe Friedrich Schleiermacher, întemeietorul hermeneuticii moderne, despre care savantul spunea că este și un mare filosof al limbajului. Împreună cu Eugeniu Coșeriu am înțeles contribuția unui alt mare filosof al limbajului, Wilhelm von Humbolt, la dezvoltarea gândirii hermeneutice. Fără aceștia, la care trebuie adăugați (din rațiuni diferite) Wilhelm Dilthey și Edmund Husserl, nu poți să-i înțelegi pe reprezentanții hermeneuticii filosofice, care au marcat secolul al XX-lea, precum Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer, Paul Ricœur și așa mai departe.

Sigur că ar fi încă foarte multe de spus despre influența profesorului Coșeriu asupra mea. De exemplu, aș putea să vă vorbesc despre surpriza și emoția pe care le-am trăit când am constatat că studenții cu care mă întâlnesc la cursurile și seminarele de teoria literaturii sau de hermeneutică știau deja care este numele pe care îl pomeneam și îl invocam de câte ori era nevoie în legătură cu problemele de înțelegere a vreunei teorii hermeneutice (în corelație cu o teorie a limbajului) ori a esenței și funcțiilor literaturii...

Din punctul meu de vedere, ideile coșeriene sunt de o  actualitate stringentă, chiar dincolo de științele limbii, filosofia limbajului, domenii cu care este asociat de cele mai multe ori numele marelui savant. Personal, m-a preocupat și mă preocupă susținerea ideii că hermeneutica literară ar putea să se refundamenteze sau să se relanseze de o manieră care să satisfacă un consens universal pe baza lingvisticii coșeriene a textului, pentru că această știință, în parametrii și pe temeiurile pe care este concepută de Eugeniu Coșeriu, îi furnizează acesteia tot ceea ce este necesar. Evident, nicio hermeneutică modernă nu poate ignora contribuția lui Schleiermacher. Cu atât mai puțin hermeneutica literară, oricum ar fi ea astăzi redefinită, mai mult în conexiune cu teoriile lecturii și estetica receptării decât cu vechile discipline istorice, precum filologia, filosofia sau exegeza biblică. Rămasă încă o „rudă săracă” printre hermeneuticile tradiționale (Peter Szondi), hermeneutica literară (cunoscută și sub numele de hermeneutică filologico-retorică), se revendică, evident, și din hermeneutica generală a lui Friedrich Schleiermacher, care  își fixa drept domeniu de studiu limba, întreagă limbă, scrisă sau vorbită. Fără a intra în alte detalii, utilizarea inspirată, în paralel, a celor două mari resurse și sisteme de gândire furnizate de hermeneutica generală a lui Schleiermacher și lingvistica coșeriană a textului (descrisă și ca „hermeneutică a sensului”) ar putea conduce la o relansare a hermeneuticii literare pe bazele lingvisticii  textului de factură coșeriană, conținând o viziune și niște parametri ai înțelegerii și cercetării textului mult mai rafinați și de aceea mai fecunzi decât știința întemeiată în urmă cu aproape două secole de către Schleiermacher. Despre această chestiune am tot pomenit în câteva dintre lucrările mele, fără să fi reușit să duc la capăt proiectul.   

Preluând  concepția și principiile de lucru ale lui E. Coșeriu, în integralitatea lor, pentru că nepreluarea în întregime poate și să deservească, putem reînnoi gândirea asupra limbajului literaturii, ca și asupra înțelegerii și interpretării lui. Probabil cei mai buni cunoscători ai operei științifice coșeriene de la noi rămân în continuare specialiștii în științele limbii. E și normal să fie așa, dar, în opinia mea, de gândirea coșeriană au nevoie și specialiștii din științele literaturii și din poetică, stilistică, hermeneutică, retorică ș.a. Îmi vine să spun chiar că mai multă nevoie de Coșeriu au aceștia din urmă, pentru că ei au terenul pentru aplicarea imediată a concepțiilor coșeriene, pe care, utilizându-le, le-ar putea vedea fructificând și confirmând intuițiile prezente în nucleele teoretice din gândirea savantului. Procedând astfel, ar fi mai bine echipați pentru a înnoi cu adevărat cercetarea în domeniu și ar putea deschide și altora apetitul pentru rafinarea și îmbogățirea înțelegerii. Pentru că instrumentele sunt create, concepția, viziunea sunt create de către profesorul Coșeriu.

Port o recunoștință imensă profesorului Mircea Borcilă și membrilor echipei Dumnealui de la Cluj, foștilor săi doctoranzi, actuali cercetători și profesori universitari, stabiliți în țară, dar și în Japonia, Marea Britanie, pentru că, deși toată povestea întâlnirii lui Eugeniu Coșeriu a început, pentru mine, la Iași, cu ajutorul lor, ulterior, și prin intermediul lucrărilor, cărților lor, am reușit să rămân în siajul gândirii lui Coșeriu și să-mi mai verific din când în când anumite lucruri, pe care le-am înțeles sau nu le-am înțeles eu cum trebuie. Și le sunt recunoscătoare și pentru faptul că ei constituie, după știința mea, cea mai bună succesiune și școală coșeriană din România, reprezentând o linie de continuitate între moștenirea Coșeriu și dezvoltarea lingvisticii viitoare inspirată de opera savantului.