„Lecţiile” italiene ale domnului Coşeriu

Deşi s’a format cu precădere în Italia, la şcoala lingvistică a lui Antonio Pagliaro, de pildă, şi la cea filozofică a lui Gentile şi Croce, cu rădăcini mai îndelungate în Vico, domnul Eugen Coşeriu, basarabean get-beget, de care ne leagă afectuos amintirea perioadei petrecute împreună, în timpuri grele la Universitatea din Roma, îşi vede abia de câţiva ani traduse şi publicate în italiană studiile, redactate mai toate în limba spaniolă, pe când era profesor la Universitatea din Montevideo, ce i-au dat celebritatea meritată în domeniul lingvisticei contemporane. În 1971, editura Laterza dela Bari a publicat „şapte studii” fundamentale în „Teoria del linguaggio e linguistica generale”; iar acum în urmă editorul Boringhieri dela Torino a strâns în volum („Lezioni di linguistica generale”, în seria „Didattica – Proposte ed esperienze”) cursurile pe care savantul român le-a ţinut, sub egida Ministerului italian al Instrucţiei Publice, pentru profesorii de materii literare şi de limbi străine, în vara anilor 1968-1971, la Gottaferrata, Chieti şi Viareggio.

Profesor, din 1963, de lingvistică generală şi romanică la Universitatea din Tübingen, d-1 Coşeriu expune în acest volum din urmă, cu admirabilă claritate, nu numai diferitele faze prin care a trecut glotologia din antichitate până astăzi şi principalele teorii contemporane examinate în amănunt şi obiectiv, dar şi propria sa concepţie lingvistică, derivată din structuralism şi din gramatica generativă transformaţională, cu vederi noi, însă mult mai coerent filozofice (oportun şi legitim) asupra creativităţii lingvistice într’o „lume a libertăţii”. Ca bună parte din lingvistica teoretică, descriptivă, sincronică, de astăzi, dar pe un fond de gândire mai adânc, autorul respinge net pozitivismul, naturalismul, evoluţionismul, care în domeniul glotologic s’au tradus, cum se ştie, în ideologia neogramaticilor şi, mai în general, în lingvistica istorică, comparată, genealogică, diacronică, din ultimele decenii ale secolului trecut. Se revine în felul acesta – şi e un merit al d-lui Coşeriu că a identificat atâtea nebănuite izvoare – la teorii lingvistice ale antichităţii clasice, ale evului mediu, ale secolelor XVII şi XVIII. Atomismului lingvistic de ieri, bazat pe fapte şi materiale izolate, din care se generaliza inductiv, îi iau locul sistemul, structura, o reţea de relaţii, de funcţiuni, de opoziţii, de categorii universale, fiindcă limbajul – fapt ce nu trebuie uitat – e „o activitate universal umană (al cărei contrar e natural tăcerea, şi ea de neconceput altfel decât în categorii lingvistice), ce se realizează individual, după tehnici istoric determinate, care sunt limbile”. Dar şi limbile sunt „tehnici deschise”, iar nu cauzal fixate. Ele pot fi considerate într’adevăr ori ca fapt de creaţie, la nivel universal, ori ca fapt de tehnică (la nivel individual) ori ca produs (la nivel istoric).

Se pot nota aici ecouri, dar numai ecouri, din de Saussure (a cărui originalitate însă, savantul român o reduce simţitor, în favoarea lui Georg von der Gabelenz), din Bloomfield, din Hjelmselv, din diferite şcoli structuraliste. Tendinţei analitice a acestora din urmă d-l Coşeriu le preferă însă sintetismul gramaticii generative transformaţionale, care „constă în a prezenta, în mod coerent şi în norme, tehnica pe care vorbitorul o foloseşte în executarea vorbirii (performance), competenţa, în sensul de ştiinţa „sa”, şi care iarăşi „consideră limba din punctul de vedere al capacităţii sale de a construi fraze sau, şi mai exact, toate frazele posibile, exprimate sau neexprimate”.

Suntem, cum se vede, pe tărâmul abstracţiei pure, chiar dacă nu se rezolvă în acea formă de „algebră a limbajului”, care e glosematica, nu renunţă nicicând la criteriul teoretic şi filozofic în reflecţia asupra limbajului. Reluând o distincţie ce apare şi la autorul nostru – între „limbaj” şi „metalimbaj”, acesta din urmă fiind „un limbaj al cărui obiect e limbajul”, – am putea caracteriza şi noi, cu o parafrază, concepţia de „lingvistică generală” a savantului român drept o „metalingvistică”. Ceea ce nu trebuie însă să ducă cumva la concluzia că exemplificarea concretă, în aceste „lecţii” pentru profesorii ce vor să se pună la zi cu noile teorii glotologice, ar lipsi. Dimpotrivă, buna cunoaştere a principalelor limbi europene, antice şi moderne, pe care o posedă d-l Coşeriu îi permite să sprijine chiar şi conceptele cele mai generale, pe fraze, expresii, cuvinte, foneme comune, de toate zilele. Şi nici nu s’ar putea altfel într’o lingvistică ce se vrea universală, teoretică, dar în acelaşi timp descriptivă, şi prin urmare, nu izolată de „limbile istorice, cu varietăţile lor diatopice, diastratice, diafazice: o altă diferenţiere legitimă şi utilă, între atâtea altele, de care luăm cunoştinţă din aceste „lecţii” exemplare ale d-lui Eugen Coşeriu.

Montevideo, 14 maiu 1953