Poezia – o expresie esențializată a filantropiei

Descoperirea unui spirit enciclopedic, prin cultură, preocupări și domenii de interes, este o bucurie pe care orice intelectual care trăiește în România mileniului III o savurează cu interes și uimire, deopotrivă. În Iașiul contemporan, Vasile Burlui este o personalitate care se înscrie cu succes în paradigma nostalgiilor după spiritul renascentist, zidind, cu temei și fertil, universul complex al unui filantrop al cărui centru de interes este cultura autentică, abordând cu succes deopotrivă domeniul științei și al artei, aceasta din urmă esențializată în cuvântul poetic. A trăi spiritual este o aspirație de sorginte intelectuală, modelatoare a conștiinței colective, într-un proces de continuă rafinare, devenire, ca act de creație socială, al cărui rezultat ar trebui să fie o lume înnobilată, mai bună, mai umană.

Poezia – har și coacere

Un timp destul de îndelungat, Vasile Burlui s-a dedicat exclusiv carierei universitare. Debutul literar are loc târziu, nu doar ca o certitudine a coacerii depline, ci și ca rodire culturală. Din acel moment – 2011, timpul cronologic capătă o cadență audibilă în metaforă, căci poezia devine un spațiu ontologic atât în Lume, cât și detașat de aceasta, construit dintr-o simultaneitate de stări care împlinesc un destin cultural unic, proiectat într-un prezent continuu. Poezia a venit, așadar, la vârsta înțelepciunii, când orice cuvânt capătă înțelesuri profunde, iscate din experiența unei vieți trăite cu împliniri și cu înfrângeri, deopotrivă, ca un balans între întristare și bucurie: „Pribeag din timpuri perimate,/ Mă tot strecor între pământ și cer,/ Purtând desaga plină de păcate/ Și cartea ca pe-un ultim giuvaer” (Poem necitit). De aceea, poezia lui Vasile Burlui este un alter ego relevând și revelând partea adâncă a ființei sale, locul miraculos în care destinul se esențializează, sfidând timpul, ca o măsură a unei aspirații la eternitate, unde „în fiecare punct Materia vibrează” (Timp și Spațiu). În fapt, omul creator își asumă un destin revendicat de la Marele Creator, construindu-și, în paralel cu o existență biologică, o alta perenă, culturală. Metaforizând, poetul decantează timpul trăit, alegând să esențializeze viața dincolo de curgere, într-o zonă a calmului înțelept pe care îl au doar pustnicii. Poziționată sub această lupă, poezia este expresia unui destin lumesc singular în zona astrală a existenței: „Sunt singur, ca un poem de nimenea citit!/[...]/ Și simt cum timpul de mine însumi mă desparte” (Poem necitit).

Lumi paralele

În poezia lui Vasile Burlui, Lumea mare și Lumea lui – o Shambhala din care este privit de ochiul magic al iubirii pierdute – nu sunt complementare, creând astfel un paradox ontologic. Acestea coexistă însă și susțin echilibrul ființei umane între două entități spațio-temporale, între care aceasta oscilează ca prinsă în pânză de păianjen. Prin poezie, Vasile Burlui își creează o lume mitică, un spațiu de evadare din tumultul cotidian, brodat pe canavaua cuvântului poetic. Având acest miez al două lumi coexistente, poezia lui Vasile Burlui propune omului comun un modus vivendi flexibil, comutând ușor de la concretul cotidian la abstractizarea vieții, prin simboluri, ca exercițiu de pendulare între a fi și a dori (să fie), într-o călătorie inițiatică a trecătorului către schimbarea de stare, a perisabilului în peren. Cele două lumi, între care viața se comportă ca un perpetuum mobile, sunt liniile de forță care îi consolidează lui Vasile Burlui locul în loja poeților. Între acestea, Trecerea capătă valențe personalizate, definind traseul unei existențe cu vocație creatoare și, implicit, perene. O secvență rătăcită în discreția cuvintelor cu aură, asociate într-o topică poetică de excepție susține acest tip de existență: „În clipă, milenii timpul toarce” (Shambhala). Astfel, în maniera lui Bahtin (1982), se zidește, pas cu pas, cronotopul ca zonă a suprasensibilului, în care Lumea lui, a poetului, recompune Lumea mare, dându-i sens într-o mitologie originală, cu valențe originare: „Când Timpul se retrage-n cochilie,/ Planete încetează să alegre,/ Iar Spațiul suspendat, fără să știe,/ Stă atârnat la mâna unui Rege”. (Cvartet pentru sfârșitul timpului). În conceptul de cronotop, spațiul și timpul sunt entități care dobândesc o structură monolitică prin inserțiile de dragoste – sentiment înalt spiritualizat, pe care poetul, reușește să-l transforme într-un ingredient al veșniciei. Astfel, poezia devine o punere în arta cuvântului și a muzicii, a nostalgiei după Lumea originară, în care perechea primordială coexistă în ființa poeziei: „Cu fiece poem pe care-l scriu,/ Mai rup din mine, sfântă, o bucată,/ Grăbindu-mă
spre constelația din care viu/ Și-n care, știu, ajunge-voi vreodată” (Cu fiece poem). Iată o admirabilă ars poetica, o expresie condensată a vocației filantropice, pe care arta cuvântului o are în raport cu lumea prozaică și, în același timp, o confesiune pe care Vasile Burlui o face discret, prin dialogul fără sfârșit dintre Lumea lui și Lumea mare. În fapt, poetul exersează, până la distilare, dialogicul, ca stare de spirit menită să decanteze esențele din existența comună. Este un proces căruia Arghezi, în Testament, i-a atribuit un rol cathartic: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. O lume primenită se detașează de existența comună, se înalță deasupra-i, ca un reper al aspirației la re-Facere: „Anotimpul alb își cerne puritatea,/ Balsam mirific peste suflete schiloade/[...]/ Exorcizând ce-i putred și aruncând în tindă,/ În suflet să punem buchetul de lavandă” (Anotimpul exorcizărilor). „Sufletelor schiloade” și „putredului din lume” – expresii ale Lumii căzute, li se arată, în oglindă, anotimpul alb și buchetul de lavandă ca semne poetice ale re-Facerii Lumii dintâi. Nicio secundă nu transpare spiritul unui învins și, în orice metaforă, se întrevede un învingător, ca semn al aspirației de a birui finitudinea: „Atras pe căi astrale, pierdute-n infinit” (Anul cosmic 2017).

Dialogurile vieții

Componenta dialogică propune un melanj între Altul și Sine, dezvăluind noi perspective ontologice, prin care se reface Lumea dintâi, ca o aspirație a Lumii căzute: „Trecutul meu, trecutul tău, trecutul lor/ Ce-atârnă ponosit într-un cuier,/ Lăsat de  izbeliști pe-un pridvor/ Bătut cu nestematele din cer” (Haine vechi). Dialogurile poetului cu alteritatea nu construiesc spații sacre, în manieră voiculesciană, ci pun în ramă, ca reper cosmic, chipul femeii iubite, navigând printre îngeri. Un subtil proces de sacralizare a unui sentiment diafan, o replică pură dată Lumii comune și, implicit, trecătoare: „Și bolți de catedrală păreau să se dezbine,/ Iar cerul părea lacom și doritor de tine!/ Atuncea am fost sigur că nu vei fi pământ/ Și că te urci, iubito, spre tot ce e mai sfânt!” (Ascensiune). În raport cu această imagine angelică a iubirii, poetul se poziționează la intersecția spațiilor, în „crucea lumii” (Iarnă cosmică), în zona în care se înnoadă timpul pământesc („timpi obosiți”) cu cel cosmic („timpul printre ani se strecoară”); aici, lucrurile comune se rafinează și devin parte a cronotopului creat, ca loc al dialogului perpetuu dintre moarte, viață și nemurirea prin iubire. Starea ființei este una supralumească, trăind „secunda milenară” decupată din „timpurile vechi” (Avatar), pentru ca, în Tristeți de toamnă, să se edifice o potențare reciprocă dintre o stare și un anotimp deopotrivă al rodului și prevestitor al sfârșitului, într-o redundanță poetică ce întărește regula vieții omului comun: „Te regăsesc, te pierd, dar cui îi pasă/ Când singuratic cert pe Dumnezeu”.

Dialog cu timpul istoric

Timpul istoric este convertit în timp astral și capătă, în viziunea lui Vasile Burlui, conotațiile unei previziuni care pune alături, în aceeași matcă, românii de pe ambele părți ale Prutului. Metafora devine discretă rostire a revoltei împotriva ruperii de vatră a românilor de dincolo, un Dincolo amenințător, sumbră prevestire a unei pregătite căderi din istorie! Versul capătă accente din plângerile scrâșnite ale poeziei lui Goga: „Prea mult ne-au bântuit poemele durerii/ Și-au scrijelit în noi crevasele adânci,/ Au modelat în carne chipul disperării,/ Ne-au aruncat în beznă și ridicat în furci. //[...]// Prea mult ne-au cotropit, prea mult/ Au treierat în orizonturi pâinea suferinței,/ Au îngropat speranța în lutul de demult/ acoperită în marama umilinței” (Prea mult). În fiecare an, într-o ciclicitate de sorginte sufletească, filantropică, la Iași, în primele zile de primăvară, frații de peste Prut sunt oaspeți în Casa părintească. Vasile Burlui este cel care, discret, dar apăsând coarda sensibilă, deschide larg brațele primitoare pentru cei care, prin știința lor de carte, pot adăuga o verigă solidă lanțului care ne unește, prin naștere. Simbolic, an de an, sentimentul legăturii cu matca se consolidează întru nădejdea întoarcerii Acasă, iar istoria se scrie încet, dar de netăgăduit, în piatră. Iar când visul acesta se va înfăptui, în hrisovul care va consfinți evenimentul, numele filantropului Vasile Burlui se va afla, cu certitudine, printre ctitori: „Setoși, am surghiunit în bocete secunda,/ Și-am strecurat senini în cupe elixirul,/ Sorbind grăbiți, când se consumă runda/ În templele uitării să încheiem delirul!” (Ignobilă, făptura). O metaforă extrem de subtilă, într-un titlu care definește lapidar așteptarea istorică a revenirii la matcă, prevestește un destin care se va împlini: „Prin clipa ce ne ninge în inimi și la tâmple,/ Ne minte-n van mașina monstruoasă,/ Sperând mereu ceva c-o să se-ntâmple/ Și-o să ne regăsim din nou cu toți acasă” (Visul din vis). Solidar cu gemetele humei, poetul ia asupra-i suferința neamului și o înnobilează în nădejdea izbăvirii. E o luptă inegală cu Cronos, zeul care ține în mâini frâiele istoriei, înăbușind unda de speranță: „Deși pe firmament semnale stau s-apară,/ Necruțătorul zeu cărarea nu ne-arată” (Zeul). În această cheie fiind citită, poezia lui Vasile Burlui este, în abisuri, un port drapel al românilor de pretutindeni, nostalgici după vatra milenară, izgoniți de timpul istoric al rădăcinilor și strămutați într-un con de umbră, unde identitatea le stă sub semnul amenințării.

Vers și viers

Poemele sale sunt în egală măsură și expresii ale artei sunetului care urzesc ideile în consonanță cu procesul poetic de metaforizare, comportându-se ca veritabile partituri. În acest sens, citind ritmat un șir de poeme, fără pauză, am constatat că ideea acestora s-a construit melodic, potențând sensul cuvintelor într-o coerență uimitoare. Monotonia viersului, prin liniaritate, creează o stare similară cu aceea generată de muzica lui Bach, ascultată într-o imensă catedrală și deschizând perspectiva contemplativă asupra sacrului, ca stare supra lumească. Liniștire și tumult, aspirație și prăbușire, pierdere și regăsire! Cadența melodică a versurilor creează o atmosferă de catedrală, în care concertul de orgă deschide porțile raiului celest. Acesta este sentimentul pe care îl construiește cu perseverență, de un deceniu, poetul Vasile Burlui. Ritmul elegiac însoțește metafora poetică, iar poemele sunt împletiri ale celor două arte: a cuvântului și a sunetului. Argumentul acestei afirmații îl oferă iambicul dominant, care se comportă ca un cod de comunicare melodică a mesajului poetic. Astfel, opera lui Vasile Burlui este deopotrivă vers și viers, în sensul de melodie, prin a cărei curgere, se construiește mesajul, la fel cum se întâmplă și în muzică. Poetul își consolidează nota elegiacă izvorâtă dintr-o durere sufletească profundă, fără a se lamenta explicit. E mai curând o asumare stoică a destinului: „Sunt împăratul cerului și al pământului,/ [...]/ Stăpânesc fulgerul din înaltele ceruri,/ [...]/ În mâna mea augustă port sceptrul aurit/ [...]/ În coroana mea sclipesc în chip mărgăritare/ [...]/ Nu luați seama la cei ce prin colțuri vă spun:/ Desigur, acest presupus împărat e nebun!” (Imperator). Pe fondul acestui joc de rol propus de poet se construiește subtil durerea dragostei pierdute, o stare care îi însoțește discret, în adâncurile sale, poezia. Punerea în aceeași ecuație a statutului de imperator cu acela de îndrăgostit, creează, fără echivoc, metafora unei existențe lumești pendulând între autoritate și cădere, între iubire și suspin.

Poezia ca biografie

Un poem fidel, probabil, biografiei zbuciumate a autorului, mi se pare o excelentă declarație de dragoste, integrabilă, fără a risca, în linia celor mai frumoase poezii de dragoste din lirica noastră: „Ce orizonturi străvezii mi te-au iscat,/ Ce vrăjitor sau mag te-a inventat?// Ți-au pus aripă dintr-o care floare/ Și-au zugrăvit-o cu abur de răcoare.// Te-au coborât apoi din cerul diafan/ Și te-au trimis la mine peste an” (Efemerida II). Partea a doua a poemului asociază pierderea ființei iubite cu un râvnit dialog cu divinitatea, sugerând chiar abandonarea credinței: „Și ani s-au petrecut ca într-o clipă,/ Când ai plecat cu o bătaie de aripă.// Odată cu suspinul albastru al stelelor ce pier,/ Ai dispărut de-a pururi în picătura ta de cer.// Încerc să te adun când noaptea e târzie,/ Să-ți mai sărut din nou aripa străvezie.// te-aștept mereu în zborurile mele,/ Rugându-mă la cer ca să rămân în ele.// De nu m-aude Dumnezeu când cer,/ Mi-aș vinde chiar și sufletul lui Lucifer!” (Efemerida II). Cald și subtil, poetul dezvoltă ideea argheziană: Vreau să te pipăi și să urlu: Este!, dragostea fiindu-i un fruct oprit, iar toate încercările de a o trăi ca stare de noblețe transformându-se în tot atâtea înfrângeri în dialogul cu destinul. Dorul după ființa iubită rămâne un fir al Ariadnei, care îl conduce pe-aleea pentru doi, către Țara Vultúrilor Albaștri: „Când voi pleca spre Țara Vultúrilor Albaștri/ Prea ostenit de lume și doritor de aștri,/ Îmi voi lua cu mine doar gândurile toate,/ Iubirea pentru tine și m-oi topi în noapte” (Spre Țara Vultúrilor Albaștri). Astfel poeziile sale sunt mărturii ale șoaptei, ca mod discret de a suferi și de a-și rosti suferința. Privirea îndreptată către ceruri reface mitul ascensional, asigurându-i succesive călătorii spre infinitul celest și întoarceri pe pământ, deopotrivă, ca într-o fugă perpetuă, fie de sine, fie de lume, în căutarea iubirii pierdute: „În zorile cernite, cu-amară rătăcire,/ Te-am bănuit ascunsă în stele sau în rouă./ Cu suflet ferecat în neîmplinire/ Privesc cum soarele le-alungă pe-amândouă./ [...]/ Mă-ntorc din drum și dau câștig urgiei/ Și rătăcesc prin ceruri după semn” (Te aștept). În fapt, călătoria nesfârșită este o ipostaziere a lui Sisif, în contextul căutării, găsirii și pierderii succesive a dragostei – diafan înger răstignit – icoană a femeii canonizate prin suferința din timpul vieții pământești. Această scufundare în cosmos este soluția de re-compunere a perfecțiunii omului originar, prin raportarea la ideea de cuplu care, consolidat de sentimentul iubirii, alege ascensiunea, ca sens al vieții eterne: „Din trup îmi cresc rădăcini.../ Timpul tău devine timpul meu/ [...]/ Și lunecăm împreună/ [...]/ În aceeași curgere cosmică/ De ramuri, de muguri, de frunze, de flori!” (Philemon și Baucis). Marea călătorie în infinitul celest se face în ritmurile nuntirii, ca destin al cuplului: Hai, vino alături, iubito/ În Carul cel Mare!

Astfel, se re-construiește Lumea largă, încăpătoare, nostalgică după un timp medieval, stabil, arhetipal – secvență mitică a istoriei sacralizate prin sentimentul iubirii. Călătoriile astrale în Pacea lui Dumnezeu sunt laitmotivul poeziei lui Vasile Burlui, evocatoare ale perechii primordiale și ale vârstei de aur a umanității, ale Lumii dintâi, cu echilibrul, liniștea, timpul paradisiac, pe care omul contemporan îl poate trăi și retrăi doar prin iubire. Acest sentiment este singurul care poate salva ființa umană de ieftine ospețe pentru lupii care urlă și mușcă din ostrețe. Metafora pe care o propune poetul remodelează edificiul omenescului din ființa noastră, ruinată de timp, în varianta lui contemporană. Pendulând între două existențe – una a singurătății și alta de cuplu – poetul construiește metafora destinului omenesc, al ființei conștiente de tragicul timpului omenesc care curge ireversibil dinspre viață spre moarte. Refugierea în metaforă are dublu sens; este o exilare și o autoexilare, o atitudine elegantă față de agresiunile care hrănesc lumea meschină, poezia comportându-se astfel ca un răspuns cultural dat tuturor blamărilor cu sau fără temei, la care omul superior este supus. În poezie, omul poate să-și construiască un loc intangibil, ca antidot la otrava socială administrată într-o consecvență diabolică, ani și ani. Deopotrivă, destinul personal, cu meandre și breșe, s-a topit în convingerea damnatului care-și duce crucea cu demnitate, pe un drum asumat al purificării, prin suferință: „Se tot prăvale timpul, năvalnic, peste mine/ Într-un șuvoi fără sfârșit, fără-nceput,/Iar clipele mă sfâșie neîncetat, haine,/ Lipsindu-mă de-un vis ce m-a durut” (Ca prinții Orientului am fost bogat). Ca alternativă la relația cu lumea agresivă, dragostea este o stare intangibilă, incompatibilă cu moartea și, implicit, un blazon al învingătorului: „Corola buzei tale și-a redeschis petala,/Iar dulcele atingeri m-au răscolit subtil,/S-au răsturnat în mine tristețile, Eola,/ Și-s risipite-n toate ca roua lui April” (Zefirul primăverii). Chiar și în absența fizică a iubitei, omul trăiește la margini de lume, ca un somnambul printre stele-n cădere. Este aici o subtilă sugestie a învingătorului în lupta cu un destin crud.

Un deceniu de filantropii poetice

În fapt, anul 2021 marchează, pentru Vasile Burlui, un deceniu de viață ca poezie, o existență esențializată, cum spuneam, în sensuri rafinate, prin metafora poetică. Aceasta face ca volumele publicate de autor să fie segmente ale ciclului de viață care încununează, în sens ascendent, Trecerea. La zece ani de la debut, autorul publică o antologie de poezie sub semnul unei relații declarate a omului cu timpul trecător – Sfidarea timpului. Atitudinea este una de trecere cu vederea a suferinței, de refuz al îngenunchierii sub timp, cu demnitatea înțeleptului, asumându-și viața ca pe o secvență dintr-o existență perpetuă, culturală. Cărțile care îi înnobilează destinul sunt construcții elegante ale unui intelectual rasat, cu o cultură enciclopedică, metafora deschizând porți largi către sinele fiecăruia dintre cei care le citesc. Ceea ce definește creația lui poetică este relația pe care o construiește între forma perfectă a versului clasic, cadențat în aceeași melodie elegiacă și viziunea despre universul mundan, într-o direcție care leagă pământul de nesfârșitul celest.

Paradigma existenței poetice se țese din conjugarea, la timpul viitor, a unor verbe cu sens labirintic: voi pleca, voi lua (cu mine), m-oi topi, voi aștepta, mă voi privi. O gramatică poetică pe care autorul o argumentează subiectiv ca expresie a ceea ce, metaforic, îi definește viața: imersiunea în cosmos: „Îmi încolțește iarba cerului în palmă/ [...]/ Și mă scufund în aurora calmă” (Primăveri astrale). Ca stare de destin, relația omului cu spațiile siderale implică și o corelare a acestora cu un timp mitic, fără trecere, configurând un destin brodat deopotrivă în Lume și în Ceruri. Acolo, în departele celest, omul se împlinește, după o asumare demnă a unui zbucium perpetuu: „Hoinar galactic pe căi neștiute/ [...]/ Tipare rigide pe umeri mă dor” (Hoinar galactic). Poezia lui se naște dintr-o călătorie asumată în absolut, reflex al unei conștiințe prometeice: „Îmi urlu suferința ce inima-mi apasă/ [...]/ Încrâncenat, mă bat cu mine ori cu timpul/ [...]/ Mă răstignesc eu însumi pe-un început de veac” (Ca Prometeu). Timpul istoric este convertit în timp astral și capătă, în viziunea lui Vasile Burlui conotațiile unei previziuni care ar aduce alături, în aceeași matcă, românii de pe ambele maluri ale Prutului.

Gestul de a împărți, poetic, experiențe de viață celor care îi citesc versurile ține de vocația filantropică a autorului și are, în subsidiar, sensul modelării omului după Lume, obișnuirea acestuia să o accepte și să și-o asume, în eterogenitatea ei, proiectându-se, salvator, în metaforă, ca alternativă spirituală a destinului. Astfel, poezia devine un loc de popas pentru meditație, dar și un rezultat al purificării vieții comune, într-un proces de înnobilare, prin suferință: „Au adormit cuvintele-n Agora,/ Retrase-n sfiiciuni ori în pudoare/ [...]// Se mai avântă limpezi prin văzduhuri,/ Îngemănate-n muzici triumfale// [...]/ Iau chipuri îngerești când preacurate/ Le cheamă Duhul Sfânt la socoteală” (Cuvinte).

Pentru biografia culturală a lui Vasile Burlui, calitatea de Poet, membru al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, este un meritat rang nobiliar!