Republica Moldova – treizeci de ani de independență controversată

Ocupată a treia oară de Rusia, în vara anului 1944, Basarabia a fost înglobată în conglomeratul imperiului roșu și transformată artificial într-o republică unională, căreia i-au fost răpite părți din teritoriu și date Ucrainei, în mod deliberat, pentru a complica și mai mult situația.

Timp de peste 45 de ani, românii basarabeni au fost supuși unui proces dur de rusificare, comunizare, de ștergere a memoriei istorice și a identității lor etnice, precum și de înstrăinare de națiunea română de care au fost rupți.

În anii 1988-1989, odată cu începutul decăderii imperiului răului, s-a declanșat în interiorul acestuia o amplă mișcare de renaștere și de eliberare națională a popoarelor captive. Pe acest val uriaș de efervescență națională, care a luat forma unor fronturi populare de mare amploare, au fost realizate cele mai importante obiective de importanță națională.

Pentru Basarabia acestea s-au concretizat în: revenirea la alfabetul latin și reintroducerea limbii române ca limbă oficială, de stat (31 august 1989); adoptarea Tricolorului ca drapel de stat (27 aprilie 1990), a Stemei de stat (3 noiembrie 1990), a Imnului de stat Deșteaptă-te, române!, precum și altele.

Din punct de vedere politic însă, lucrurile nu au evoluat așa cum era firesc, în conformitate cu adevărul istoric și cum toată lumea se aștepta. Generația 90, reprezentată în cea mai mare parte de fosta nomenclatură comunistă, tributară ideologiei totalitare, în loc să aleagă calea faimoșilor lor înaintași, din 1918, și să hotărască Unirea cu România, a decis să asigure continuitatea statului artificial, RSSM, de sorginte sovietică – i-au schimbat doar natura și l-au cosmetizat, prin adoptarea Declarației cu privire la suveranitate (23 iunie 1990), schimbarea denumirii în Republica Moldova și, în final, prin Declarația de Independență (27 august 1991).

După cum lesne se poate constata, politicienii anilor ’90 au început cu stângul revendicările naţionale, preferând podurile de flori și sloganul Să ne ținem de neamuri! în raporturile cu națiunea română și conservând, în continuare, sintagmele moldovenismului sovietic, precum limba moldovenească, popor moldovenesc și cetățenie moldovenească, pe care le-au legiferat prin introducerea lor în Constituția din 1994 – Legea fundamentală de organizare și funcționare a unui nou stat pe pământul românesc, din stânga Prutului.

Astfel, în virtutea împrejurărilor geopolitice, contrar adevărului istoric și identității etnice a populației majoritare, prin voința politică a unei generații rusificate și înstrăinate, a apărut pe pământ românesc un al doilea stat, o creație de laborator, pretinzând că este o entitate totalmente distinctă față de România.

În urma acestei construcții politice artificiale, cu un fundament precar, bazat pe minciună, Prutul, râul Unirii, în 1918, a devenit râul separării (despărțirii) națiunii române, frontiera, instalată de sovietici în 1944, continuă să fie menținută.

Iată de ce, la împlinirea a 30 de ani de la proclamarea Independenței, e firesc să ne întrebăm: Este cu adevărat liberă Republica Moldova? Au fost îndeplinite pe deplin obiectivele fundamentale din Declarația adoptată în 1991?

O succintă analiză relevă faptul că suveranitatea și independența, atât de mult râvnite de conducătorii de la Chișinău, sunt grav știrbite, limitate și mai mult formale decât reale.

Cum putem vorbi de suveranitate și independență depline când Republica Moldova nu-și poate exercita aceste prerogative fundamentale asupra unei părți a teritoriului său (Transnistria), când are încă o armată rusească de ocupație între fruntariile sale, când fosta metropolă (Moscova) îi controlează viața politică internă, prin intermediul coloanei a cincea rusofone și rusofile (vezi guvernările agrariano-socialistă, comunistă și socialistă, precum și președințiile rusofonilor Petru Lucinschi, Vladimir Voronin și Igor Dodon), când economic și energetic este dependentă de Rusia și de capitalul rusesc, când statul și instituțiile sale au fost capturate, până nu demult, de oligarhi autohtoni și ruși care servesc unor interese de grup sau particulare, interne sau străine?

Mai mult, precaritatea acestui pseudo-stat rezidă și din faptul că a fost creat în mod artificial, pe un fundament fals, bazat pe neadevăr și minciună, pe nerecunoașterea identității etnice reale a populației majoritare și pe derapaje grave de la prevederile Declarației de Independență privind denumirea limbii, a poporului și a apartenenței acestuia la națiunea română, adevăruri istorice incontestabile, nu inventate, cum sunt cele promovate de adepții moldovenismului.

Ambiguitatea și duplicitatea conducătorilor de la Chișinău au făcut ca acest nou stat să nu găsească, nici după 30 de ani, o cale clară, sigură și fără echivoc de dezvoltare și de cooperare cu alte organisme internaționale.

Având încă o mentalitate îngustă și servilă, de gubernie de la periferia imperiului, Republica Moldova a adoptat o atitudine oscilantă, duplicitară, de un așa-zis echilibru între Est și Vest, indiferent de culoarea politică a partidelor care s-au aflat la putere în cei 30 de ani.

Orientarea spre Est a fost mai vădită, în cea mai mare parte a acestei perioade, când forțele politice pro-ruse s-au aflat la guvernare, relațiile cu Vestul fiind doar mimate, deși fuseseră semnate Acordul de Cooperare și Parteneriat cu UE, încă în 28 noiembrie 1994, iar Planul de Acțiuni RM-UE în cadrul Politicii de Vecinătate, la 22 februarie 2005.

Parcursul european al Republicii Moldova a prins contur mai accentuat pe timpul guvernării AIE (Alianța pentru Integrare Europeană), când aceasta a semnat Acordul de Asociere cu UE, precum și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Corespunzător, în cadrul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, din 28/29 noiembrie 2013.

Deși au trecut 8 ani de atunci, mari progrese nu s-au făcut în implementarea reformelor prevăzute în documentul respectiv, aderarea la UE dovedindu-se un proces lung și greoi, determinat de o viața politică internă destul de agitată, cauzată de neînțelegeri, șantaj reciproc, condiționalități și amenințări dintre partidele din cadrul AIE.

Ca urmare, nu s-a reușit o reformare profundă și veritabilă a statului, ci doar o mimare a cesteia, precum și unele schimbări minore. Aceeași situație s-a menținut în timpul regimului Plahotniuc, precum și al guvernării de scurtă durată a alianței PSRM-Blocul ACUM, când s-a înregistrat o rezistență foarte puternică la reforme, fie din partea unui președinte pro-rus (Igor Dodon), fie din partea unui partener de coaliție (PSRM), reticent și de aceeași orientare.

Aceasta a făcut ca raporturile autorităților de la Chișinău cu UE și cu alte organisme euro-atlantice să se deterioreze continuu și să ducă, în cele din urmă, la minimizarea lor și la izolarea Republicii Moldova pe plan internațional.

În cei 30 de ani care s-au scurs de la declararea Independenței, la conducerea Republicii Moldova s-au perindat peste 30 de guverne în marea lor majoritate constituite din forțe politice rusofone sau rusofile, care nu au urmărit interesele fundamentale ale Basarabiei, ci interese străine. Blocul acestor partide, tributare mentalităților totalitare, s-a dovedit a fi mai bine organizat, disciplinat și mai omogen, beneficiind, totodată, de sprijinul, inclusiv financiar, și de îndrumarea logistică a Moscovei.

Partidele așa-zise europene, cărora li s-au alăturat uneori și unele formațiuni unioniste, au reușit să preia puterea în general pentru intervale scurte de timp, deoarece relațiile dintre ele au fost viciate de certuri continue, neînțelegeri, corupție și scandaluri politice, care au dezamăgit electoratul și le-au compromis în fața acestuia.

Curentul unionist a cuprins o puzderie de partide și partidulețe, unul mai unionist decât altul, detestate și marginalizate de celelalte forțe politice, inclusiv de cele autointitulate pro-europene, ceea ce a determinat ca acestea să nu aibă o pondere importantă în viața politică internă, ci doar să se rezume la menținerea trează a ideii Unirii Basarabiei cu România.

Din tabloul politic prezentat rezultă că, în cea mai mare parte din cei 30 de ani de independență, Basarabia nu a fost condusă de reprezentanții populației majoritare românești, ci de cei ai minorității rusofone și filoruse, rămânând tot la stadiul de gubernie.

Partidele pro-europene și cele unioniste nu au înțeles, în tot acest timp, că ele sunt îndreptățite să guverneze Basarabia, să fie stăpâne în propria lor țară, chiar și artificial creată, precum și că adversarul lor unic și comun este reprezentat doar de forțele susținute, dintotdeauna, de Moscova.

Numai având puterea deplină, acestea ar fi putut să repună în drepturi adevărul istoric privind identitatea etnică românească a populației majoritare și să aleagă calea sigură și dreaptă de dezvoltare și reformare a societății, respectiv integrarea în UE, umăr la umăr cu România.

Culmea ironiei istorice este că tocmai forțele care, chipurile, luptă pentru identitate și Unire sunt cele mai dezbinate și mai fragmentate, ceea ce este cu totul contrar idealurilor lor naționale.

Istoria recentă le-a dat o lecție despre cum trebuie să se comporte aceste forțe, respectiv în anul 2020, odată cu alegerile prezidențiale, când mobilizarea și solidarizarea partidelor pro-europene și unioniste au dus la înlăturarea de la putere a pro-rusului Igor Dodon și la victoria răsunătoare a Maiei Sandu.

Învățămintele acestei lecții istorice ar fi trebuit să reprezinte un semnal foarte clar și important pentru alegerile parlamentare anticipate, din 11 iulie 2021, care sunt consecința directă a alegerii Maiei Sandu în calitate de președinte.

Deși organizarea acestora avea o valoare capitală, majoritatea forțelor de dreapta și a celor unioniste nu au intuit avertismentul istoriei privind alierea lor în jurul partidului prezidențial, PAS alegând să meargă pe cont propriu la alegerile parlamentare. Opțiunea acestora s-a dovedit a fi catastrofală, rezultatele obținute fiind între 0,45% (PUN) și 2,33% (PPDA). Scoruri similare au obținut PDM (1,81%), al fostului oligarh Vlad Plahotniuc, precum și nou înființatul AUR (0,49%), soarta acestora fiind sinonimă cu dispariția de pe scena politică din Basarabia.

În schimb, PAS nu a ratat singura șansă istorică ce i-a fost oferită, reușind să obțină o victorie zdrobitoare în fața principalului său adversar rusofon BECS (27,17%), pe care l-a surclasat la o diferență de peste 25 de procente, ceea ce-i asigură o majoritate mai mult decât confortabilă, de aproape două treimi (63 de mandate), în noul Parlament.

Poate mulți nu realizează importanța acestui eveniment cu totul remarcabil, dar este pentru prima dată în istoria recentă a Basarabiei când președintele și Parlamentul sunt de aceeași culoare politică, românească, ceea ce creează premisele optime pentru a readuce această provincie în matca românească și a restabili adevărul istoric privind apartenența ei la națiunea română.

Dezamăgită decenii la rând de sărăcie, mizerie, corupție, scandaluri politice, trădări și de amestecul Moscovei, populația majoritară românească a dat, prin rezultatele acestor alegeri, un verdict clar și categoric clasei politice de la Chișinău, arătându-i calea ireversibilă pe care trebuie să meargă pentru salvarea Basarabiei.

Tăcuți și sub povara cumințeniei lor proverbiale, bravii noștri basarabeni și-au făcut lor înșiși și națiunii române poate cel mai de preț cadou, în preajma apropiatei aniversări a celor 30 de ani de la desprinderea Basarabiei de imperiul roșu.

Așteptarea din partea populației este imensă, însă ne punem toată speranța că președintele Maia Sandu și partidul său nu ne vor spulbera speranțele. De altfel, surprinderea și consternarea acestei uriașe schimbări au determinat deja gurile rele și cârcotașii, fie din interior, fie de afară, să pună sub semnul întrebării capacitatea noii puteri de a guverna Basarabia, experiența politică, cinstea și corectitudinea noilor guvernanți.

De aceea, credem, se impune cu stringență necesitatea ca România, UE și SUA, care au interese în această zonă geo-strategică importantă a Europei, să folosească contextul politic deosebit de favorabil din Republica Moldova pentru a se implica în mod direct și concret în susținerea noii puteri, atât din punct de vedere politic, cât și economic-financiar.