„Măi băiete, ce-a spus Eminescu?... Și punctum!

Fragment

De câte ori mă poartă pașii pe strada, dragă inimii mele încă din anii tinereții, Vlaicu Pârcălab din preajma Casei Presei (acolo am slujit cu credință gazetăriei circa o jumătate de veac), de-atâtea ori, mărturisesc, îmi bate inima în piept mai tare și mi se urcă, involuntar, un nod în gât.

Emoţiile mă copleşesc mai ales când trec pe lângă mica și drăguța căscioară cu două nivele (o fi fost, până la război, vila vreunui medic, inginer sau avocat, iar după – prin anii ’70, pe când am apucat-o și eu, era Sala de audiență a Președintelui Sovietului Suprem al RSSM; apropo, după declararea Independenței noastre aici și-a instalat sediul Consulatul Ambasadei României în Republica Moldova); altfel spus, când dau de clădirea cu pricina, situată la câțiva pași pe strada 31 August, în fața ochilor îmi apare chipul luminos, blând și cam nostalgic – așa, cel puțin, mi s-a întipărit în memorie, – al celui care a fost Pavel Boțu.

Un bun gazetar, mai târziu poet de talent, propulsat în scriitorie din gazetărie de către înțeleptul și vizionarul Petrea Darienco, Pavel Boțu, deveni mai târziu, deși nu era... de peste Nistru, pentru mai multe sorocuri la rând, președinte, apoi prim-secretar al Uniunii Scriitorilor moldoveni. Și s-a tot aflat în fruntea literaţilor circa 22 de ani. 

... Eram proaspăt angajat în calitate de director adjunct al Biroului de propagare a literaturii Uniunii Scriitorilor. În postura respectivă am fost martorul unor situaţii şi împrejurări care mi-au marcat destinul şi care mi-au oferit prilejul să descopăr un alt Pavel Boţu decât cel „oficial”. La una dintre aceste ocazii mă voi referi în rândurile ce urmează.

Într-o bună zi, cam imediat după prânz, ascultam, împreună cu șeful meu nemijlocit, Aurel Ciocanu (nu poetul, dar filologul), brașoavele lui badea Petru Cărare, neîntrecutul nostru poet satiric. Deodată, în biroul nostru de la etajul 3 al Casei Scriitorilor, ultimul din dreapta, dă buzna... însuși Pavel Boțu. L-am văzut pășind pragul biroului pentru prima dată de la învestirea mea în funcție.

– Ia-ți sacoul și hai mai repede că întârziem, se adresă dânsul către mine, fără să-mi mai lămurească de ce trebuie să ne grăbim.

Abia urcat în mașină, am aflat că ne ducem pe strada 28 Iunie (Vlaicu Pârcălab de azi), la Sala de primire (audiență) a Președintelui Sovietului Suprem al RSSM. Iar Președinte la acea vreme era nimeni altul decât Pavel Boțu. Iar eu, din mers, trebuia să preiau, mai bine zis să joc rolul de „pomoșnic Predsedatelea” (ajutor, consilier, cum ar veni). Adevăratul consilier (nu mai țin minte cine era) suferise o entorsă la picior exact în momentul când pornise cu mapele celor înscriși la „priem” (audiență).

Fie vorba între noi, că nu e niciun secret azi, „jalbele” venite în proțap cu mai multă vreme înainte erau din timp „satisfăcute” sau, mai des, „nesatisfăcute” prin osârdia ajutorului lui – o persoană special angajată pentru atare misiune, cu birou în clădirea Guvernului de azi, dar care tocmai își luxase piciorul. Când am ajuns la fața locului, mapa cu documentele respective deja era. Am înțeles solemnitatea evenimentului la care urma să particip după ce curierul guvernamental – un militar cu două stele mari pe epoleți – m-a rugat să-mi pun semnătura în două catastife diferite, pe care dânsul le aranjă la loc într-o geantă de piele…

Aşadar, iată-mă „calif pentru o oră” în una din ultimele audiențe, pe la miezul anilor ’80, a Președintelui Sovietului Suprem al Republicii, Pavel Boțu, căruia, de altfel, i se încheia mandatul.

Ca și toți cei „cu șapte clase” (iertată fie-mi expresia), iar unii dintre noi și... cu șapte ani de acasă, generația mea (nemaivorbind de cea a părinților noștri) își dădea prea bine seama în ce societate, deja „pe ducă”, trăiam și-i simțeam, probabil, cu toate fibrele inimii, apropiatul sfârșit... Știam ce gândeau tații și mamele noastre, prietenii și cunoscuții mai apropiați, dar nu aveam de unde ști ce gândeau cei de la putere, inclusiv Pavel Boțu. Căci, într-un fel, tot în barca puterii se afla.

Cu alte cuvinte, anume după acel „priem” de pomină – așa a fost să se întâmple, – am descoperit din prima sursă niște lucruri esențiale pe atunci ale vieții noastre, dar care erau acoperite cu pâclă deasă pentru cei de jos. Și, bineînțeles, am aflat ceva mai multe și mai mult despre Pavel Boțu ca cetățean și, dacă vreți, ca adevărat patriot al neamului.

Așadar, ora 15.00. Sala de primire (audiență) a Președintelui Sovietului Suprem al RSSM Pavel Boțu (totul era scris, desigur, în limba oficială de pe atunci, rusa; într-un cuvânt, „Priemnaia...”).

 Intră primul „jălbaș”, al doilea, al treilea... Conform protocolului (dar și faptului că eu niciodată n-am avut o asemenea experiență), Pavel Boțu îmi dirija „primii pași”, mă sfătuia pe loc ce să fac și cum să procedez în fiecare caz aparte și, principalul, ce „înscris” să las după fiecare întrevedere în caietul de sarcini, pe care-l aveam la îndemână.

În ziua ceea, prin fața noastră (și a mea, bineînțeles, căci eram o „piesă” importantă – notam, ce-mi dicta șeful), a trecut destulă lume. Firește, nu-i mai țin minte pe toți, după aproape patru decenii trecute fulger din viața noastră. Două cazuri însă mi s-au întipărit în memorie. Unde mai pui că sunt însoțite de nițel haz și ambele legate de „tânărul” poet de pe atunci – de peste 50 de ani, Gheorghe Blănaru (proaspăt primit în rândurile US). Pare-se, era pe atunci consultant la US. Dânsul, cum se văzu „botezat” membru al Uniunii Scriitorilor, făcea ce făcea și trimitea, aproape lunar, câte un năpăstuit de te miri ce probleme... la „prietenul” său, mai marele scriitorilor moldoveni, dar și Președinte al Sovietului Suprem, Pavel Boțu.

De cum află că cel cu plângerea era din satul Limbenii Vechi, Glodeni – baștina amintitului poet – Pavel Boțu îl întrebă pe dată:

– Blănaru te-a sfătuit să vii la mine?

– ... Blănaru, preciza omuleanul. Numai că el m-a cetărat să-ți spun Dumitale, dacă ne vom lua cumva de vorbă, că eu sunt acela cu tăbultocul de păpușoi.

– Așa, vasăzică... Boțu abia își putu reține zâmbetul...

Vorba e că, cu două-trei veri în urmă, respectivul „jălbaş”, în plină noapte, fu prins de către secretarul de partid din sat, care se afla într-o razie de interceptare a „delapidatorilor de avut obștesc”, cu un tăbultocel plin cu știuleți în lapte.

– Ia treci, bădie, să te văd la față cine ești, făcu secretarul. Poate, te duc cu mașina până acasă? Văd că sacul e cam greu...

Omul, se vede, nu era din cei „păţiţi”:

– Dacă-i așa, mă duc să-l aduc și pe celălalt, că-i în lan...

Și dus a fost, lăsând pe unul dintre conducătorii satului cu buzele umflate.

Ei, cum era să treacă neobservat de către un veritabil jurnalist și scriitor ca Pavel Boțu autorul acestei snoave colhoznice. Atâta țin minte că-l mai întrebă, abia stăpânindu-se de râs: „Dumneata nu cumva ești din gospodăria «Serghei Lazo», aceea cu... Serghei, săracul, la zori cu sacul?!”.

– Da... Dar Dumneavoastră... de unde știți? interlocutorul, cam speriat, abia legă cuvintele unul de altul.

– De la același Blănaru, limbeanul tău...

Nu ştiu cum s-a rezolvat atunci problema consăteanului lui Gheorghe Blănaru, dar mi-aduc aminte și de un alt episod din cadrul aceleiași audiențe, la fel legat de „tânărul” poet Gheorghe Blănaru.

Totul decurgea ca la carte – petiționarul intra, își spunea în câteva minute păsul, căci esența doleanței sale era în prealabil cunoscută din cererea depusă, răspundea la unele întrebări pe care i le adresa Președintele și, după un scurt dialog, urma rezoluția, așternută de către mine cu cea mai mare acuratețe în condică. De obicei, cererea însoțită de viza respectivă era retransmisă la organele locale care, cel puțin o studiau, ulterior, cu mai multă atenție. Astfel, urmau și soluționările de rigoare.

Deodată, într-o scurtă pauză – orele de primire se cam scurseseră și trebuia să mai apară, conform listei, doar o singură persoană, un fost președinte de colhoz de prin părțile Edinețului meu, mai exact din satul Trinca (baștina celebrului mecenat Vasile Stroescu, primul Președinte al Parlamentului României întregite), – în anticameră, unde înainte era liniște mormântală, se iscă o rumoare ce se transformă destul de repede într-o gălăgie în toată legea.

– Ia du-te și vezi ce se întâmplă acolo, îmi porunci Președintele.

Îmi fac iute apariția în anticameră și ce văd? Milițianul de serviciu se războia cu o țigancă tânără şi frumoasă de mama focului, care intenționa să intre la Președinte (am aflat mai târziu că a fost și dânsa „sfătuită” tot de Blănaru, care i-a și explicat ce să facă și cum să ajungă mai ușor și la țanc la locul „dreptăţii”). Cică, simpatica nevastă auzise de mai înainte că tovarășul „Presedateli” e om bun și mărinimos, nu ca alții, și o să-i facă dreptate, cum a mai făcut și altora. A aflat în prealabil unde își exercită funcția și, în ziua cu pricina, se înfățișă la Uniunea Scriitorilor. Ce a urmat se poate lesne deduce…

Dânsa era venită în capitală tocmai din Otaci, cale de aproape 250 de km, fiind însoțită de doi copilași, ambii să fi fost de vreo 4 și 5 anișori. După toate, era pe drum... un al treilea. (Am aflat, câteva minute mai târziu, că acasă o mai așteptau încă cinci puradei, dar și „mai măricei”, de la 7 la 17 ani, dânsa împlinind de curând 35 „bătuți pe muchie”). Cu toate tentativele milițianului de gardă de a opri gălăgioasa vizitatoare, până la urmă dânsa își realiză scopul: cu acordul Președintelui, a fost lăsată să intre în afară de program.

Problema ei: trăiau într-o casă, după spusele sale nu prea arătoasă, cu doar două camere și o bucătărie de vară, împreună cu mama-soacră și două capre pe de-asupra; firește, din punctul ei de vedere și nu numai, se cerea... în preajma sosirii celui de-al optulea prunc – repet, la numai 35 de ani (!) – o cât mai urgentă îmbunătățire a condițiilor de trai.

 Între altele, am aflat mai târziu, mi se pare de la corespondentul zonal al cotidianului „Moldova socialistă”, Vasile Trofăilă, că, la intervenția organelor puterii locale, „împinse” din urmă de cele de la Centru, doleanța tinerei mămici cu mulți copii fu soluționată. De fapt, dânsa era o vedetă cunoscută nu numai prin părțile Otacilor sau Movilăului de peste Nistru, ci și la Soroca, Florești sau în satele din Drochia, unde coloniile țiganilor erau ceva mai numeroase. Simpatica țigancă, mai nou – rromă, pe lângă toate, trăgea de minune cărțile... Da ce moldovean care se stimează nu vrea să-și afle viitorul, fie chiar dacă şi nu prea crede în vrăjitorie?!

Mai țin minte, precis, că o chema... Bombonica. Întocmai ca pe o țigancă, pe vremuri faimoasă ghicitoare prin părțile edinețene, care în fiecare primăvară, de cum se lua omătul și se zvânta toloaca de la marginea satului (noi îi ziceam bahnă), venea cu șatra și cu iscusiții săi confrați fierari, la baștina copilăriei mele, Terebna. Apropo, eu și cu o altă progenitură de învățători, prieten nedespărțit dar și rudă cu mine – Iura, poetul de peste ani Eugen Cioclea, mai în toată ziua „roboteam” la foalele cu cărbuni încinși; încântați atât de flăcările misterioase ce răbufneau în forja improvizată la fiecare efort al nostru, cât mai ales de sclipitoarea și pitoreasca tananică, ce o încingeau pe mică pe ceas puradeii de seama noastră.

În ceea ce o privește pe Bombonica de la Otaci, cea cu jalba în proțap și șapte puradei în casă, al optulea fiind pe drum, ne-a dat gata pe amândoi, enunțându-și, fără multă exhibiție verbală, scurt, clar și cuprinzător, „argumentul-forte” al plângerii sale: „Tovarăș Prisidateli, văd că ești om bun, de la Dumnezeu... Ce să-ți spun eu Dumitale, ca să mă înțelegi mai bine, de ce am venit să-ți cer ajutorul? Noi pentru cine muncim cu bărbatu zi și noapte, nu pentru Țară, nu pentru popor!?”

Ca să vezi, vorba lui Ion Druță, anume așa a zis – „... muncim, zi și noapte, cu bărbatu pentru Țară și pentru popor”.

Pentru prima și, din păcate, pentru ultima dată l-am văzut (eu, personal) pe mucalitul Pavel Boțu să se „exteriorizeze” în felul cum a făcut-o în ziua ceea și să râdă cu atâta poftă.

De ce m-am oprit în aceste rânduri, mai special la Bombonica de la Otaci? Pentru că... precum o acceptasem, la fel, cu mare greu scăpasem de ea: voia cu insistență și neapărat... să-i spună „la ureche” tovarășului Președinte ce-l așteaptă în viitorul apropiat. Domniei Sale, probabil, îi era oarecum incomod de mine și, desigur, nu s-a lăsat înduplecat să i se tragă cărțile... Cine știe ce avea să-i prezică atunci tânăra și frumoasa vrăjitoare de la nordul Moldovei?!

... Edinețeanul de la Trinca ne-a așteptat cuminte – ce, alta, era să facă? – tot timpul cât s-au desfășurat mai întâi ostilitățile din anticameră, apoi și întrevederea „plină de tihnă, pace și înțelegere” dintre Președintele Sovietului Suprem al RSSM, poetul Pavel Boțu, și o casnică obișnuită de etnie rromă, cu neobișnuitul prenume Bombonica. Indiscutabil însă, viitoare mamă-eroină.

De cum a intrat omul  de la Trinca, abia reuși să dea binețe, că imediat fu „bombardat” de Boțu: „Măi trincanule... staric, ce mai faci? Că de când nu te-am văzut...”, „...Vreo trei ani să fi trecut”, îi răspunse în aceeași cheie lirică omul venit din Ţara de Sus. Se vede că se cunoșteau mai de demult, posibil că din anii tinereții. Ori au învățat împreună la institut, sau, poate, erau consăteni răzleţiţi prin lume sau chiar rude; nu aveam de unde cunoaște.

S-au întreținut, preț de vreo 10-15 minute, mai mult în șoaptă, fără a avea, de data aceasta, nevoie de serviciile consilierului. Într-un târziu, gazda, adică Pavel Boțu, îi comunică celui venit că lucrurile se mișcă, lent dar sigur, pe un făgaș promițător și, deci, să fie liniștit că totul se va termina cu bine. Acela dădu mulțumit din cap, dar continua să se uite, am observat aceasta, oarecum întrebător. Boțu însă se adresă mai întâi către mine: „Pentru început, te-ai descurcat bine, bravo! Pe azi – gata, suntem liberi amândoi”.

Dar când am început să mișc, de colo-colo, cele câteva hârțoage de pe masă (chip că făceam ordine înainte de plecare), Președintele unde face: „Măi Belâi, da și tu ești edinețean... Ia uită-te în ochii mei și spune drept: Nu-i așa că-ți place sfeclomicina?”. Și fără să aștepte răspunsul din partea mea, atâta rosti: „Hai cu noi”. Înainte de asta, i-am „interceptat” spusele adresate ultimului vizitator: „Aici nu-i cazul să stăm. Să mergem în altă parte”.

Puteam eu oare să-i ies atunci din cuvânt, cu atât mai mult c-am înțeles că... nu la tras sapa mă invita.

N-o să mă credeți, dar în mai puțin de-un sfert de ceas ne-am trezit cu toții... la „Jaba” sau, mai târziu, la „Acvarium” (ce-i drept, într-o încăpere aparte, așa-zisa Casă Mare de la „Jaba”, unde poposeau, din când în când, doar „aleșii”); pentru cine nu cunoaște – bistroul de pe strada 31 August 1989 sau, altfel spus, „zabegalovca” de lângă Casa Presei, locul de „pelerinaj” al ziariștilor în zilele de vineri, când robii mass-mediei scrise scăpau de ultimele „șpalturi” de gazetă sau revistă, iar înainte îi așteptau tocmai două zile de „uikend” și mai multe halbe de bere însoțite de-un „sto gram” și de micii tradiționali.

De la o vorbă la alta, foarte repede s-a încins o discuție aprigă între cei doi comeseni. Gaz în foc au turnat și cele câte 50 de grame de așa-zisa „sfeclomicină”, care, de data aceasta, s-a dovedit a fi un rachiu tăruț din cireșe albe. Ați gustat așa ceva vreodată?! O spun cu deosebită mândrie, pentru că rachiul din cireșe albe își are sorgintea chiar în satul meu de baștină, Terebna, fapt confirmat de toată lumea bună de prin părțile Edinețului, și a fost pentru prima dată „fabricat” de domnul Tihon Marchitan, absolut din întâmplare vărul drept al mamei mele.

Ca să mai adaog, în context, o informație de ordin bahic, dacă nu vă este cu bănat: o altă licoare respectivă, dar preparată, în loc de adaosul de zahăr, din bomboane „pernuță” cu magiun, o are ca autoare pe domnița Ancuța, șefa bufetului din Pererâta Bricenilor, nepoata ilustrului poet Grigore Vieru (asta e o altă istorie).

Dar să ne întoarcem la ale noastre, că nu despre istoria fabricării alcoolului de casă din fosta RSS Moldovenească veni vorba în rândurile de față...

Între timp, de la o vorbă la alta, s-a mai destupat și un „șip” de coniac KVVK (a fost unul dintre cele mai fine și ispititoare divinuri fabricate în Moldova pe timpurile sovietice).

După ce am mai servit câte o dușcă-două și din el, limba edinețeanului meu se cam lăsă dezlegată (nu îndrăzneam să particip în discuție, cu toate că unele raționamente ale pământeanului meu, de-a dreptul superficiale și mai mult false referitor la neam și limbă, vizavi de ce se întâmpla atunci în Uniunea Sovietică, amintesc: era cam prin ’85, mă scoteau și pe mine din fire).

Țin minte foarte bine: că Pavel Boțu, cu un zâmbet de-a dreptul împietrit pe față, și nu-mi pot explica de ce – trist de tot (n-ați întâlnit niciodată în viață oameni cu zâmbet larg și, în același timp... aducând a plâns?!), parcă încuviința totul, dând afirmativ din cap; când, dintr-odată, răbufni către amicul său: „Ajunge să ne mai amăgim unul pe altul, staric, de parcă n-am ști cine ne sunt părinții și buneii, dar și stră-străbunii noștri”...

 Apoi se adresă brusc către mine, cu toate că umila mea persoană nu rosti până atunci niciun cuvânt decât, din când în când, ceva de genul „Noroc, sănătate și la mulți ani!” (am înțeles că mai marele scriitorilor bătea șaua...): „Ce-a zis Eminescu, măi băiete?! Unde ați văzut voi pe lumea asta inși vorbind din născare aceeași limbă și, de fapt, aceiași și nu alții fiind, să se trezească cu două mame diferite – una moldoveancă, la Chișinău și alta româncă, la Iași sau la București?! Oricum, una ar fi vitregă, nu-i așa?... Eu vă mai întreb odată, ce-a zis Eminescu? – Noi suntem români și... punctum! Ce mai vreți? S-o știți asta, amândoi – voi, cei de la nord, – și de la mine, Pavel Boțu... „ucraineanul” de la sudul Basarabiei. Noi suntem români, bre, și punctum!”. Și dacă nu în veacul acesta, apoi pe la începutul celuilalt... Colosul (anume așa s-a exprimat, colosul) se va prăbuși și noi ne vom întoarce cu toții la matca noastră. O să vedeți voi! Eu... nu știu dacă voi ajunge...”

„Și tu, măi vere, Boțu îl străfulgeră de data aceasta, pe amic (o fi fost într-adevăr o rudă de-a sa „edinețeanul”, nu pot ști?), nu mai îmbla cu fofârlica, se întoarse el cu privirea la unul dintre cei mai buni, se pare, și încercați prieteni ai săi. Și mai termină odată cu scriitorii aceștia... ilegaliști, X și Y, care au luptat cu moșierii și jandarmii români, cică, pentru eliberarea Basarabiei... Tu știi cu cine luptau ei pe vremea ceea, când aveau câte 20 sau 25 de ani și le juca sângele prin vene? Nu cu burghezii și moșierii ori jandarmii români, care erau mult mai omenoși ca bolșevicii, da... cu fetele, bădie! Cu fetele de la ceaiurile-dansante... Maaare revoluționari și luptători pentru «eliberare» au mai fost…”

... Pe când activam în cadrul Uniunii Scriitorilor, poetul Titus Știrbu, cunoscut autor pentru copii, era unul dintre colaboratorii-cheie ai Societății „Prietenii Cărții” (ulterior a fost promovat de către Boțu în funcția de secretar al US). Dânsul îmi povesti chiar zilele trecute un caz pe cât de curios, pe atât de semnificativ.

În una din zile, Știrbu se trezește în biroul său de la Uniune cu Pavel Boţu  care, la văzul câtorva faimoși veterani ai scrisului moldav – „luptători, în ilegalitate, pe timpul regimului burghezo-moșieresc”, atârnați pe perete (nu e numaidecât să le invocăm numele), unde face: „Scoate, staric, mai repede mutrele astea, spânzurate aici, că nu vă fac și nu ne fac deloc cinste...”

Așa a fost, de cele mai multe ori, Pavel Boțu – direct și frate bun cu adevărul. Câteodată, indiferent de cine i se afla prin preajmă. Probabil, de asta a și avut de suferit, în deosebi, în ultimii ani ai vieții sale, neplăceri urmate de imprevizibilul deznodământ...

Dar să revenim la „popasul” nostru din preajma Casei Presei.

Eu personal rămasei înmărmurit, cu toate că nu puteam să nu fiu de acord – dar absolut de acord – cu toate cele enunțate de șeful meu, cel mai mare, de la Uniunea Scriitorilor. M-a copleşit însă altceva: să aud anume de la Pavel Boţu – fiți de acord, unul din „stâlpii ideologici” moldavi ai partidului din vremea ceea – adevăruri pe care atunci nu le rostea încă fitecine.

N-am să uit nicicând acea întâlnire, care s-a cam prelungit (când am ieșit, orologiul din viitoarea Piață a Marii Adunări Naționale anunța, de 12 ori, miezul nopții), şi cuvintele lui Pavel Boțu, rostite la despărțire: „Așa-i, fraților, că ne-am simțit bine împreună? Păcat că momente de acestea apar în viața noastră cam rar... Dar, poate, de atâta sunt deosebit de plăcute... Omnia preclara rara, parcă așa se exprimau strămoșii noștri de pe ciubota Apenină (actuala Italie), se adresă poetul către mine: „Voi ați studiat la Universitate latina? Ai auzit de acest dicton?”.

Și, nemaiașteptând răspunsul din partea mea, continuă: „Când mă gândesc că mâine am să revăd iarăși mutrele acre și fariseice ale celor care nu contenesc să ne înveţe din ce lume venim şi cui datorăm huzurul de după 1944, îmi vine să urlu. Te pomenești că și Stati cel de la CC mă va bate la cap cu telefoanele lui...”.

Împovăraţi de gânduri şi cu inima tângă, ne-am luat rămas bun pe strada care, ulterior, avea să fie denumită 31 August 1989 – zi simbolică pentru noi şi care, ceva mai târziu, avea să aducă Suveranitatea şi Independenţa Republicii Moldova.