Proiectele „cosmice” ale inginerului basarabean

(Fragment)

… Ajuns la vârsta cărunteții, inginerul basarabean hotărî să-și perfecteze pașaport românesc. Se prezentă la consulatul respectiv cu un vraf de documente, inclusiv certificatul eliberat de sovietul sătesc Grinăuți-Moldova, precum că „la întoarcerea părinților din emigrație, în 1946, copilul avea un anișor”.

– Dar unde-i metrica? întrebă doamna de la ghișeu. Trebuie s-o prezentați în original.

Și inginerul chișinăuian se deplasă la Râmnicu Vâlcea de pe Olt, unde în anii de foc ai războiului îi erau părinții. Printre registrele de arhivă îl descoperi și pe acel care consemna ziua venirii sale pe lume – 30 iunie 1945. Arhivarul rămase nedumerit:

– La Grinăuți în documente sunteţi Caliniuc Ivan Ivanovici, născut la 29 iunie 1945. În registrele noastre Caliniuc Ioan Ioan. Parcă ar fi vorba de persoane diferite. Cum rămâne?!

– Eliberați-mi, vă rog, documentul anume așa, cum e fixat în registrul stării civile. Vreau să revin la numele meu adevărat, spuse hotărât vizitatorul din Chișinău.

În același registru, al nou-născuților pentru anul 1945, era doar o singură rubrică necompletată – „document eliberat la nașterea copilului”. După 60 de ani, spre admirația funcționarilor locali, însuși posesorul actului a înscris în golul din registru. Cine și-ar fi imaginat atunci că, peste ani, acesta va deveni un vultur legat de zborurile cosmice?!

În primăvara lui 1946, când foametea începu să facă ravagii prin satele basarabene, tinerii soți Ioan și Lidia Caliniuc și copilul lor au mers la rudele din Grinăuți. Bunicul Efim, venit în ajun pe jos tocmai de la Iași, și bunicuța Maria i-au întâmpinat cu lacrimi de bucurie, întrucât pentru alți basarabeni „repatrierea” era în ghețăria siberiană. Dânșii au scăpat ca prin urechile acului. Nu însă și bunicul Efim, care era pe „listele negre” ale regimului stalinist, suspectat că „făcuse slujbă la CFR (căile ferate române)”. Presimțind pericolul, el își pierdu urmele „benevol” la o mare întreprindere industrială din Celeabinsk.

În iulie 1949, când comisarii roșii au venit la Grinăuți să-l deporteze, soția explică amărâtă:

– Nu știu unde-i Efim, cică lucrează în Siberia...

– În Siberia?! se miră unul dintre securiștii înarmați. Păi, încă nu l-am ridicat...

Bătrânul mecanic a revenit în sat după moartea lui Stalin, prin anul 1955, și a trecut în lumea celor drepți 20 de ani mai târziu.

Nepoții Ioan și Valentin Caliniuc, rămași în grija bunicilor din Grinăuți, purtau hăinuțe curate, aduceau de la școală note bune. Iar părinții, soții Ioan și Lidia Caliniuc, își făceau studiile: ea – la Institutul Învățătoresc din Soroca, el – la Institutul Pedagogic din Bălți. Apoi, ambii, au fost repartizați la școala din centrul raional Ocnița, unde li s-a oferit și teren pentru construcția casei.

– La Grinăuți, își deapănă amintirile Ioan, am absolvit cinci clase cu note excelente. Învățasem în limba maternă. La Ocnița am fost transferat în școala rusă (alta nu era). Deși la început îmi era foarte greu, peste un an fotografia mea își găsi loc pe Tabla de onoare.

Fiind o minte ageră și curioasă, Ionel îndrăgi cabinetul de fizică din școala feroviară. În curând, el construi o stație de radio, luată imediat la evidență de către securiștii locali, cu ajutorul căreia  sârguinciosul elev începu să călătorească pe undele eterului peste mări și țări.

În 1963 Ioan Caliniuc absolvi 11 clase și plecă la Moscova să susțină examenele de admitere la un prestigios institut, nou-creat, cu profil de automatică și telemecanică. Dar aici s-a pomenit angajat într-un concurs cu peste 20 de abiturienți pe un loc. După primul examen, susținut pe nota „3”, tânărul a fost nevoit să lucreze hamal la calea ferată, ca să-și facă bani de drum la întoarcere acasă. Din suma agonisită și-a procurat, pe lângă bilet, o valiză de cărți din domeniul său preferat – fizica și... sosi la Chișinău. Și fiindcă facultății de fizică și matematică de la Universitatea de Stat i se oferise pe atunci suplimentar câteva locuri – norocul lui! –, susținu cu brio toate examenele de admitere. Își dorea să ajungă cât mai repede în laboratoarele universitare, dar... întreg contingentul de studenți de la anul întâi a fost trimis la muncă pe podgoriile Cazangicului, un sat din Bugeac.

Deși Universitatea de Stat avea pe atunci catedră militară, la anul doi Ioan primi de la comisariatul militar ordin de înrolare. Unul dintre ofițeri se apropie de Ioan și începu să-l descoase: unde a făcut carte până la universitate, ce profesie militară ar prefera. Aflând că tânărul are cunoştinţe în domeniul radiotehnicii, l-a repartizat într-o unitate secretă de elită din Leningrad.

Timp de trei ani militarul din Moldova a urmat o adevărată „academie” în ceea ce privește asistența și reparația radiotehnicii sofisticate, a cărei misiune era interceptarea și localizarea bombardierelor NATO cu arme nucleare la bord, care, pe timpul „războiului rece”, se aflau permanent în aer.

Revenit la Chișinău, Ioan reluă studiile. Într-o zi, în drum spre cămin, văzu cum câțiva huligani începură s-o brutalizeze pe o colegă de grupă. Flăcăul nu stătu mult pe gânduri și, din câteva mișcări, îi culcă pe răufăcători la pământ. Dar în apropiere de cămin se pomeni înconjurat de o ceată numeroasă de bandiți, toți cu cuțite gata de atac. Unul îl lovi la ceafă cu o bară de metal. Tânărul își pierdu cunoștința, iar derbedeii, zărind în apropiere un echipaj de milițieni, au spălat putina. Ioan însă, după o vreme îndelungată de spitalizare, fu nevoit să-și ia concediu academic.

Peste un an şi-a reluat studiile la proaspăt înființată Politehnică şi a fost angajat la unul dintre laboratoarele Institutului de Fizică Aplicată al AȘM, condus de academicianul Dumitru Ghițu. În 1970 se căsători cu Maria Răileanu, originară din satul podgorean Bardar, absolventă a Facultății de Filologie a USM. În 1974, când Ioan a obţinut diploma de inginer, avea deja renume inovator la AȘM. Colaborase fructuos și cu academicianul Sergiu Rădăuțanu în importante cercetări cu parafa „secret”, finanțate de Moscova.

În memoriile sale, Ioan Caliniuc menţionează: „Institutul de Fizică Aplicată și subdiviziunea lui – Biroul Specializat de Construcții în Electronica Corpului Solid, transformat ulterior în Institutul de Inginerie Electronică și Nanotehnologii «D. Ghițu», unde activez și până astăzi, este unicul  meu loc de muncă în toți cei peste patruzeci de ani de activitate.

Am colaborat mai multă vreme cu marele fizician, inventator al Laserului, Laureat al Premiului Nobel Alexandr Mihailovici Prohorov, cu care, alături de alți cercetători, am avut fericita ocazie să publicăm și lucrări comune. Tot în acea perioadă a început și colaborarea extrem de interesantă cu instituțiile din Moscova și Leningrad, care constituiau baza de cercetare și proiectare pentru cosmonautica sovietică. Mai apoi, profitând de o anumită experiență în proiectarea aparatajului pentru biologie și medicină, le-am propus specialiștilor de la instituțiile respective elaborarea unei metodici și a aparatajului pentru efectuarea diagnosticării rapide a stării psihofiziologice a cosmonautului înainte de start. Tema a fost acceptată și ulterior finanțată cu prioritate. 

În câțiva ani, datorită acestor lucrări, instituția noastră a fost dotată cu cel mai modern utilaj de proiectare, aparate de măsură și control. Între anii 1988 și 1990, împreună cu savanții de la Institutul de medicină nr. 2 din Moscova, a fost elaborată o metodă originală pentru diagnosticarea expresă a stării psihofiziologice a cosmonautului și a fost construit aparatajul respectiv.

În acei ani am făcut cunoștință cu mulți oameni erudiți din domeniul cosmonauticii – savanți, ingineri, cosmonauți.

În 1991 a fost înființată Academia de Cosmonautică «K.E. Țiolkovskii» cu sediul în or. Koroliov, unde se află principalele instituții din domeniu, precum și Centrul de Dirijare a Zborurilor Cosmice.

Prin anii 1993-1994, împreună cu regretatul director al instituției Tudor Donica, am reluat colaborarea cu întreprinderi similare din Federația Rusă, inclusiv Academia de Cosmonautică «K.E. Țiolkovskii». Tot în acea perioadă, după căderea «cortinei de fier», am început să colaborăm cu mai multe instituții științifice din România: Agenția Spațială Română (ROSA), Universitatea din Oradea, Universitatea din Iași, cu diferite instituții ale Academiei Române.

În 1998 am fost ales membru al Academiei de Cosmonautică «K.E. Țiolkovskii», condusă pe atunci de renumitul savant Utkin Vladimir Feodorovici, constructorul principal al rachetelor SS19 și SS20, care în occident erau numite «Satana» și care atunci erau considerate cele mai performante.

Localitatea Koroliov de lângă Moscova, o bijuterie arhitecturală contemporană, găzduia un eveniment cu adevărat astral. Sala de festivități de la «Rossaviakosmos» devenise neîncăpătoare. Aici se adunase elita făuritorilor tehnicii cosmice, navigatori ai spațiului interplanetar. Printre faimoasele persoane din Federația Rusă se aflau și oaspeți cu reputație legendară de peste hotare. Renumitul savant Vladimir Senkevici, Președintele Academiei de Cosmonautică «K.E. Țiolkovskii», făcu bilanțul unui an de muncă rodnică, accentuând în încheierea discursului său:

– Iar acum, onorată asistență, țin să Vă prezint un cercetător ingenios din republica Moldova, membru al Prezidiumului Academiei de Cosmonautică,  Inovator Emerit, prin contribuția căruia am fondat două centre de cercetări – la Chișinău și la Universitatea română din Oradea. E vorba de colegul nostru din Republica Moldova Ioan Caliniuc”.

Academicianul aruncă privirea în primele rânduri ale sălii, unde se aflau, de obicei, oaspeții, și îl rugă pe concetățeanul nostru să se ridice în picioare, ca să-l vadă toată lumea. Inginerul inovator, un bărbat înalt, bine făcut se întoarse cu fața spre publicul prezent și, pentru o clipă, rămase copleșit – majoritatea celor din sală – vreo 450  de persoane, purtau la piept steluțe, chiar câte 2-3, de Erou al URSS și Erou al Muncii Socialiste sau medalii de Laureați ale celor mai prestigioase premii și distincții de stat. În aplauze asistenţei, Ioan Caliniuc, se închină respectuos și se așeză modest în fotoliu.

În timpul pauzei cosmonautul român Dumitru Prunariu, avansat la Moscova în rang de ambasador, se apropie de consângeanul său basarabean și îl cuprinse ca pe un frate:

– Îmi face o mare și deosebită plăcere să te întâlnesc aici!

Ioan Caliniuc s-a revăzut cu Dumitru Prunariu, în septembrie 2011, când acesta a participat la un simpozion internațional în problemele microelectronicii, organizat de Universitatea Tehnică a Moldovei.

Plină de emoţii şi amintiri a fost reîntâlnirea celor doi români şi în primăvara anului viitor, când la 12 aprilie 2012, Senatul Universității Tehnice a Moldovei le-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa cosmonauților Vladimir Dejurov (Rusia), Dumitru Prunariu (România) și Frak Lee Culbertson (SUA). Împreună au vizitat apoi Centrul Național de Tehnologii Spațiale a UTM, unde era expus proiectul viitorului satelit „Republica Moldova”, prevăzut a fi lansat în cosmos cu o rachetă franceză. 

Încă un detaliu revelator, ce ilustrează prestigiul deosebit al pământeanului nostru. Președintele Academiei de Cosmonautică a Federației Ruse V.P. Senkevici, după o vizită efectuată la Oradea, i-a  oferit inovatorului basarabean cel mai recent volum al său – Kosmonavtika: sistemnîi analiz, informația, prognozî, cu următorul autograf: „Scumpului meu prieten și coleg pe drumurile pământești și cele cosmice – lui Ivan Ivanovici Caliniuc, cu cele mai frumoase și mai alese sentimente, de la autor”.