Arta produce miracolul numai dacă este împărtășită

Se consideră că locul de naștere a unui om are incidență asupra vieții lui, asupra destinului și, nu rareori, asupra formării lui profesionale. La baza parcursului intelectual, spiritual și creativ al lui Leonid Popescu stă vatra părintească, rumbele, covoarele, păretarele, prosoapele țesute și brodate de neobosita lui mamă. Acolo, lângă părinți, Leonid a făcut prima școală a vieții, absolvind cu brio academia celor șapte ani de acasă. Privind cu uimire cum trece suveica printre fire, cum se schimbă ornamentul, cum crește covorul, el încerca, încă de la 4-5 ani, să introducă firul de lână în țesătura covorului.

Această  încercare timidă de a pătrunde misterul țesutului a și fost prima lui experiență în domeniul creației artistice – o experiență care s-a amprentat în memorie, pe retina ochilor și pe vârful sensibil al degetelor lui de copil, orientându-l ulterior spre lumea tainică și incitantă a Frumosului, a Creației...

Atașamentul sacru față de baștină, Leonid Popescu și l-a exprimat prin formule plastice, compuse din linii, forme și culoare. Vorbește cu pasiune despre părinții săi, oameni harnici și buni gospodari, despre bunicii săi, care au avut mult de suferit, trecând prin calvarul deportărilor, războiului, foametei, deznaționalizării și cunoscând toate ororile regimului comunist...

De la o vârstă relativ fragedă şi-a manifestat atitudinea responsabilă față de muncă. În anii de studenție la Colegiul de Arte Plastice „I. Repin” (astăzi „A. Plămădeală”) a fost, din spusele profesorului L. Babiuc, cel mai sârguincios, mai disciplinat și mai bine organizat student, un adevărat model pentru toți și unicul eminent din acea promoție. Au urmat studiile la Institutul de Arte Industrială din Harkov, Ucraina, de unde s-a întors cu Diplomă de Excelenţă.

Există o opinie greu de contestat: arta produce miracolul numai dacă este împărtășită – un factor important de care artistul plastic, prodigiosul creator Leonid Popescu ține cont, având stocate în atelierul său câteva sute de lucrări, pictură, gravură, grafică, printre care unele de dimensiuni impunătoare. El a găsit modalitatea de a le scoate la lumină, de a le propune spre vizionare publicului: le-a încredințat bibliotecilor și altor instituții, precum ar fi Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” – un veritabil Centru de cultură vizitat de oameni de litere, cadre didactice, intelectuali  de pe ambele maluri ale Prutului.

Leonid Popescu preferă o paletă rezervată, aproape tonică. În pânzele sale formele, ritmurile, culorile și lumina fuzionează armonios într-un mod foarte discret. Lumina este aplicată cu mult gust și ingeniozitate: o lumină difuză, nicicând explozivă, parcă cernută din cer.

Tablourile lui Leonid Popescu apar, de regulă, ca o construcție plastică solidă, bazată pe orchestrarea riguroasă a suprafețelor. Cele câteva componente ale compozițiilor, pământul, cerul, aerul și apele, sunt redate într-un registru cromatic foarte judicios selectat. Lumina, așa cum spuneam, nu este una directă, orbitoare, ci este blândă, difuză, nefiind proiectată direct; ea nu cade de undeva, ci, mai  degrabă, pare a fi cernută domol de după norii discreți, învăluind astfel pământul, apele, văile, câmpiile, munții sau colinele într-un voal cromatic fin, aproape transparent. Trebuie să ai un ochi foarte sensibil pentru ca acest miracol să-ți facă sufletul să vibreze și apoi să fii un mare artist pentru ca să reușești să transpui această stare în imagini concrete, invitându-l astfel și pe spectator la o stare de contemplare, de revelație și de reculegere.

Autorul călătorește mult, având de fiecare dată ustensilele la îndemână. Lăsându-se fascinat de pitorescul deosebit al unei priveliști de prin preajma Slatinei maramureşene, îndrăgostit fiind de natură și oameni, de cultură și tradiții, de costumul popular și de cântec, dans, arhitectură etc., artistul reușește să cristalizeze admirația sa totală în limbaj coloristic.

Se știe că maestrul Popescu face parte din elita intelectuală și spirituală a neamului. Mai mult decât atât, asistând la câteva manifestații cu participarea personalităților care fac parte din această prestigioasă categorie, m-am convins încă o dată că protagonistul este o personalitate de înaltă valoare.

O dovadă în acest sens sunt şi portretele lui Eugeniu Coşeriu, Mihai Grecu,  Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Leonida Lari, Adrian Păunescu ş.a., executate cu virtuozitate, precizie și expresivitate plastică artistică și emotiv-psihologică.

Pictorul trebuie să lucreze așa cum pasărea cântă. Personal, urmărind evoluția artistică a lui Leonid Popescu, mi s-a creat impresia că el, artistul, nu doar cunoaște această sugestie a marelui Nicolae Grigorescu, ci a și acceptat-o drept motto în opera sa.

Trecând în revistă picturile maestrului Popescu, ne convingem de faptul că el este înzestrat cu un fin simț al culorii, implantat, pesemne, încă din copilărie. În timp, acest simț al culorii s-a cizelat, atingând un înalt grad al perfecțiunii și al expresiei estetice. Contemplându-i creațiile, rămânem fascinați de felul cu câtă vervă și abilitate își modifică el registrul cromatic. Claviatura cromatică a portretelor, spre exemplu, diferă de cea a peisajelor. El renunță la intensitatea sau densitatea culorii, seducându-ne privirea cu cele mai subtile și aproape diafane nuanțe, cele mai potrivite pentru portretele feminine, prin care pictorul reușește să redea nu doar aspectul fizic, frumusețea, șarmul feminin, ci și fragilitatea, inocența, cumsecădenia, făcându-ne nu doar să contemplăm, ci și să resimțim romantismul vârstei cu parfum de primăvară.

După revoluția care a marcat momentul istoric de trezire a conștiinței naționale, bisericile, până atunci închise sau transformate în depozite și grajduri, au început să fie redeschise, altele să fie construite din temelie. Atunci s-a conturat necesitatea specialiștilor în renovare, restaurare, zugrăvire. Dacă ar fi să încercăm o evaluare a rezultatelor generale înregistrate la acest capitol, întâietatea i-ar reveni artistului plastic Leonid Popescu. El ar fi marele învingător atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ, întrucât Leonid Popescu este un adevărat creștin, îl are pe Dumnezeu în suflet și în inimă și îi slujește cu dăruire și fidelitate. Așadar, Leonid Popescu s-a dedicat trup și suflet artei monumentale, acestei importante și valoroase opere de renovare a lăcașelor sfinte, faima ducându-i-se nu doar în Basarabia, ci și în România și Ucraina. A restaurat/zugrăvit zeci de biserici, inclusiv icoane. A muncit cu dăruire,  în condiții dificile, în încăperi neîncălzite, cu puțină lumină, a trudit stând încremenit ore și chiar zile în șir pe schele. 

La Catedrala Mitropolitana „Nașterea Domnului”, un important locaș sfânt, vizitat de turiști și de mai marii lumii, Leonid Popescu a lucrat ani în șir cu pasiune și jertfire de sine, ducând, de fapt, o viață de călugăr. El a urmat cu strictețe regulile și canoanele bisericești, perpetuând tradiția artei bizantine și în epoca nanotehnologiilor avansate.

Maestrul este un distins intelectual și patriot, opera Domniei Sale fiind încărcată nu doar de poezie, visare, dar și de istorie: din culorile, liniile și lumina lor transpare o stare de meditație profundă asupra trecutului milenar al neamului, marcat de victorii și drame. Tablourile și peisajele, portretele, compozițiile de gen și naturile statice sunt impregnate de căldură, umanism, lirism izvorâte din frumoasa intercalare de linii, forme, lumină și culoare.

Cu certitudine, creația lui Leonid Popescu privită în ansamblu – ca diversitate, complexitate, importanță, valoare ideatică și cultural-artistică, spirituală – poate fi  considerată un exemplu relevant de performanță în domeniu.