Studenții de la Putna, uniți întru credință și limbă

La patru secole de la sfințirea Mănăstirii Putna (1469-1869), studenții români – mai ales aceia din provinciile românești înstrăinate – au plănuit o mare serbare națională la Putna, eveniment care, dincolo de voința lor, nu s-a putut ține decât în 1871. Evenimentele de la Putna, din urmă cu 150 de ani, găseau poporul român – cel mai numeros popor din sud-estul Europei – risipit în mai multe țări. Din fericire, nucleul său (dar nu și cea mai mare parte a sa) era concentrat, din anul 1859, în România, formată pe-atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut, plus Bugeacul (trei județe din sudul Basarabiei). Cea mai mare parte a pământului nostru și majoritatea poporului român se aflau sub stăpânirea imperiilor vecine (Dobrogea sub otomani, Transilvania, Banatul Crișana, Maramureșul, Bucovina și alte ținuturi sub austro-ungari, pe lângă românii răspândiți prin Balcani). Tinerii români studioși din România și din teritoriile românești înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea memoriei celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ștefan cel Mare, să stimuleze efortul fundamental al libertății și unității naționale a tuturor românilor. Este important de știut că cele mai avansate idei ale elitelor politice și intelectuale europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau acelea care susțineau emanciparea națională a popoarelor. Progresiștii epocii și toți aceia care gândeau la viitorul popoarelor europene prevesteau și luptau pentru prăbușirea imperiilor multinaționale și pentru formarea statelor naționale. Imperiile care urmau să cadă după 1871 erau cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Rusesc și chiar proaspăt renăscutul Imperiu German. Pentru popoarele care erau, în întregime sau în parte, captive în aceste formațiuni politice anacronice se preconiza crearea sau întregirea statelor lor naționale. Statul național era văzut atunci ca principala instituție de organizare, de protejare, de asigurare a bunei funcționări a națiunilor. Se spunea metaforic că fiecare popor devenit națiune avea nevoie de o casă a sa, iar această casă se cuvenea să fie statul național, după exemplele pe care le dăduseră, încă de la finele Evului Mediu, primele națiuni formate în apusul Europei. Prin urmare, tinerii români care au organizat serbările de la Putna din 1871 s-au înscris în această mișcare generală europeană de emancipare a națiunilor, adaptând o idee generală la particularitățile românilor. După o sută și cincizeci de ani de la adunarea din 1871, adică în august 2021, alți studenți din ținuturile noastre „de la Nistru pân-la Tisa” și de mai departe s-au strâns la Putna din nou, ca să arate că nu au uitat și că duc mesajul cel bun și vechi mai departe.

Mulți se întreabă cum au putut tinerii de acum un secol și jumătate, prezenți la Mănăstirea Putna, să facă ceremonii așa de frumoase, să ia hotărâri așa de mature și să pregătească un viitor așa de realist pentru România, pentru români. Asta pentru că, mai ales în ultima vreme, vedem adesea tineri imberbi foarte activi, cocoțați în funcții înalte, fără nicio meserie și fără nicio realizare în activitatea lor, care ne dau lecții, care ridică vocea în mod impertinent, care-i jignesc pe oamenii maturi și mai ales pe bătrâni, considerându-i „expirați”. Dar nu a fost întotdeauna așa, în ciuda eternului conflict între generații. Cuvântul „student” vine de la verbul latinesc „studeo, -ere” care înseamnă „a învăța pe altul” (în latină, a învăța tu însuți se zice „disco, -ere”). Prin urmare, în trecut, studentul era acel om atât de învățat încât era capabil să-i învețe și pe alții. Unii profesori, considerați „de modă veche”, de pe vremea mea ni se mai adresau cu formula „Domnule student!” sau, după ce treceam de anul I, „Domnule coleg!”. Studenții veniți la Putna în 1871 erau din aluatul acestor învățați tineri de odinioară, maturizați repede, modelați bine de familiile lor și de școlile prin care trecuseră, conștienți de curgerea generațiilor, de respectul datorat celorlalți membri ai comunității, de moștenirea trecutului, de forța credinței, de mlădierea limbii române, de puterea exemplelor din trecut și din prezent. Haideți să ne amintim cum scria Eminescu, la vârsta de 16 ani, despre profesorul său de la Cernăuți, ardeleanul Aron Pumnul, la moartea căruia întreaga Bucovină ar fi trebuit să se îmbrace în negru. Eminescu și colegii lui știau că – în urma unor mari sacrificii – aveau să se facă și independența, și regatul, și banca națională, și drumurile de fier, și unirea cea mare și câte altele, aducătoare de prosperitate, de energii nebănuite și, mai ales, de demnitate națională.

Această generație de tineri, de studenți a știut să facă un program de țară și să construiască această țară, urmând programul respectiv. De aceea, noi ne aflăm aici în continuarea unui ideal, idealul național, formulat așa de frumos în Moldova, pas cu pas, încă de pe timpul cronicarilor. Exemplul venea de mai devreme, de la Ștefan cel Mare, acela în mintea și în sufletul căruia prima Țară Românească era chiar țara lui, Moldova, din moment ce el numea țara de la sud de Carpați „cealaltă Țară Românească” (l’altra Valachia), acela care a stăpânit peste o sută de sate și cetăți în Transilvania, care a făcut episcopie românească lângă Cluj, care era numit „conte al Transilvaniei”, căruia cronicarii Țării Românești îi recunoșteau 17 ani de domnie în chiar țara lor. Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea – care și-au scris cronicile în limba română – Grigore Ureche și, mai ales, Miron Costin, definesc termenul de român, îl consideră sinonim cu acela de valah și spun că este cel mai general și mai corect nume al întregului nostru popor. Dimitrie Cantemir – primul cărturar român, cu clară conștiință de român, de talie europeană – demonstrează științific romanitatea românilor și vorbește de unitatea istorică a românilor, scoțând la lumină o Țară Românească generică, în stare să ne unească din nou pe toți („Hronicon a toată Țara Româniască [care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul] din descălecatul ei de la Traian, înpăratul Râmului”). Mihail Kogălniceanu – originar prin familie dintr-o provincie înstrăinată, Basarabia – în anul 1843, la deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană din Iași, definea patria ca toată acea întindere de loc unde se vorbește românește. Patria, dacă nu exista încă întreagă pe hartă, se afla în sufletele românilor și trăia aievea prin limba română. Boierul bucovinean de viță nobilă și de stirpe cărturărească Eudoxiu de Hurmuzachi a inițiat, ca mecenat, cea mai mare colecție de „izvoare privitoare la istoria românilor”, culese din arhivele din străinătate, colecție pe care Academia Română o continuă și astăzi. Vasile Alecsandri – prezent în 1871 la Putna – scrisese Hora Unirii și Cântecul gintei latine. Prima dintre aceste poezii a însuflețit masele de români la 1859, unindu-i între ei, iar a doua i-a reașezat pe români în contextul continental al popoarelor romanice, reunindu-i cu Europa. Basarabeanul Alexe Mateevici avea să scrie, întru împlinirea programului de la Putna, cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, declarată „limbă sfântă”, „limba vechilor cazanii”, demnă de a fi prețuită precum sfinții din icoane. Există, după cum se vede, o anumită înțelepciune a întemeietorilor, chiar a tinerilor întemeietori, care aveau conștiința menirii lor de arhitecți ai națiunii și ai statului național. Moldova are, în această „ecuație” românească greu de rezolvat, un rol fundamental, de promotor al românității noastre. Toate provinciile istorice au avut un asemenea rol, numai că Moldova a fost dintre toate cea mai oropsită de soartă și este și astăzi. Migratorii și neprietenii, când atacau din vechime Țările Române ca să le jefuiască și să ia robi, ajungeau primii în Moldova și plecau ultimii din Moldova spre cele stepe ale Răsăritului. Te miri că oamenii nu s-au hainit și au rămas drepți prin credință și că bisericile și mănăstirile care împodobesc Țara Moldovei sunt cele mai frumoase și mai multe de pe fața pământului românesc. În Moldova, sărăcia a fost a trupurilor, dar nu a sufletelor și a minții. Dumnezeu, în marea Sa înțelepciune, a compensat sărăcia materială cu cea mai mare bogăție spirituală, fiindcă spiritele tutelare ale culturii românești s-au născut, în cea mai mare parte, între Carpați și Nistru: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Dimitrie Cantemir, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Iorga – ca să nu-i pomenim decât pe cei mari – au fost cei mai importanți dintre români în domeniile lor, dobândind valoare universală.

Prima universitate modernă a țării nu s-a făcut la București, ci la Iași, iar aceasta nu a fost o întâmplare, ci un destin împlinit. Profesorii au venit la Iași de peste tot, mai ales din Transilvania, ca să arate forța intelectuală a românilor. Românilor li s-au împletit sorțile lor îndreptate spre idealul național. Cea mai importantă mișcare de modernizare a culturii românești din secolul al XIX-lea a fost „Junimea” de la Iași, cu acel spiritus rector numit Titu Maiorescu. Cu teoria formelor fără fond, Maiorescu a criticat ceea ce era de criticat, dar a oferit soluții și a construit. Cultura română s-a sincronizat treptat cu cea europeană – cum avea să spună peste ani Eugen Lovinescu – dând fondului tradițional forme mobile și ajustând formele închistate după fondul dinamic al modernității. Acești vechi savanți și creatori de spiritualitate ne-au învățat ce este cărturăria, ce sunt poezia, proza, dramaturgia, muzica, arta plastică, ce sunt cultura și educația în general și de ce la baza educației este bine să stea cultura națională. Ei știau bine, ca și iluminiștii, de ce sărăcia spiritului conduce la paupertate și sclavie și cum se poate ajunge prin cultură la libertate. Educația superioară sau studenția a rămas din Evul Mediu încoace fundamentală pentru spiritul liber și neîngrădit. Firește, noi, în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor, nu am putut avea mult timp școli înalte, capabile să le concureze pe cele ale Apusului. Dar, de la un moment dat, le avem. Nu sunt precum cele de la Sorbona sau Oxford, dar sunt onorabile, ținând cont de soarta grea pe care am avut-o. Azi sunt în lume circa 40 000 de universități luate în seamă de cei care fac clasamente (sau ranking-uri, cum se spune acum pe neromânește!), iar primele 4-5 universități românești se încadrează între primele 600-700, așa cum primele 10-11 de la noi se numără printre primele 1 000-1 200 din lume. Este mult, este puțin, rămâne să stabilească specialiștii. Clasamentele acestea nu le-am făcut noi, ci agențiile internaționale specializate. După căderea comunismului, tinerii români – ca și odinioară – s-au putut duce din nou la cele mai bune universități din Europa și de peste Ocean, câteodată chiar din Japonia și China etc. Dacă vrei să studiezi o disciplină anume care în România nu există ori care este neperformantă, o direcție specială și nouă pe care o afli doar la o universitate germană ori olandeză, este perfect să te duci peste hotare. Dar, din păcate, la noi, bejenia universitară a devenit, în mare măsură, o modă, încât mulți așteaptă să ia repede bacalaureatul (unii fac și liceul prin alte părți) și să plece cât văd cu ochii. Așa le spun părinții de mici, așa le spun profesorii, acesta este trendul. Evident, la asta contribuie și „târgurile de universități” făcute de străini în România, în timpul cărora profesioniștii comunicării știu să ademenească. Goana după studenți este curentă în Occident. Am constatat însă că, cercetând o perioadă de timp relevantă, între două treimi și trei sferturi dintre tinerii români care, cu oarecare sacrificii, merg la studii peste hotare ajung la universități mai slabe decât cele mai bune universități din România. Și atunci mă întreb dacă mai merită toată strădania asta de îndepărtare de matcă. Dintre cele trei cicluri studențești, măcar cel dintâi – adică licența – ar putea să fie făcută, de către aproape oricine, cu folos, în România. Evident, fiecare este liber cu opțiunea sa în această lume globalizată, dar vin și timpuri ca acestea, de blocaj, când te sfâșie dorul, când bunicile și mamele se sting cătinel acasă și când nu ai cui te plânge în limba doinei... Și-apoi este și riscul mare al înstrăinării complete. Cu ce preț? Eu mai sunt dintre aceia naivi care cred că locul românilor este în România, în Republica Moldova sau în alte locuri din preajma României, dar, firește, nu pot sfătui pe nimeni să nu se realizeze acolo unde dorește. Continuitatea unui ideal înseamnă și revenirea la matcă, așa cum au făcut Alecsandri, Eminescu, Xenopol, Slavici, Victor Babeș, Emil Racoviță, Titu Maiorescu și atâția alții. Au fost și din aceia care au rămas printre străini și au devenit neaoși acolo unde i-a așezat soarta, au dus faima României în lume și au cinstit numele de român. Cu toții merită amintirea și prețuirea noastră.

În fond, studenții de la Putna din 1871 ne îndeamnă la înflăcărare tinerească, în numele credinței creștine și al națiunii române, dar ne îndeamnă și la echilibru, la cumpătare, la îmbinarea tradiției cu înnoirea, la căutarea adevărului și a dreptății, întru eterna iubire de oameni. Idealul lor ne însuflețește și astăzi și, cât timp acest ideal există, nimic din lucrarea lor nu este pierdut. Studenții de la Putna din 2021 – urmând exemplul de responsabilitate al celor de la 1871 – au în ei forța să copleșească răul, să îndepărteze blasfemia, să alunge aroganța și necredința, să primenească societatea noastră, conform idealului muncii stăruitoare care învinge orice. La libertatea adevărată se poate ajunge prin muncă și prin cultură, prin educație serioasă și prin virtuți dublate de valori. Din toate acestea va putea renaște încrederea în forța noastră individuală și de grup. Iar grupul cel mai drag nouă este poporul român, vegheat de Dumnezeu, popor care, atât timp cât mai poartă în suflet și pe buze limba română, rămâne de neclintit.