Eminescu: limba ca taină a fiinţei

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere. Aşa îşi începe Eminescu portretizarea scriitorilor din Epigonii, la 20 de ani, sub comparaţia euharistică a fagurelui de miere, limba română constituind, pentru el, degustare şi împărtăşanie deopotrivă, de unde deducem că poetul ridica limba română pe aceeaşi treaptă cu Duhul Bisericii lui Hristos, ştiindu-se bine că numea Biserica Ortodoxă Română Maica neamului românesc. Mierea este hrana primordială alături de lapte. În Isaia, se profetizează naşterea lui Iisus/Emanuel astfel: Pentru aceasta, Domnul Însuşi va da un semn: Iată, fecioara va purta în pântece/ şi va naşte fiu/ şi-L vor chema cu numele Emanuel./ Unt şi miere va mânca,/ înainte de a şti: fie să osebească răul, fie să aleagă binele (Isaia, 7, 14-15)¹. Miere, aşadar, este şi limba română care hrăneşte spiritul, iniţiindu-l în cunoaşterea Adevărului, a iubirii. Simbolismul mierii vine din adâncuri de milenii. Tradiţia mitologică, bunăoară, spune că Pitagora s-ar fi hrănit întreaga viaţă numai cu miere. Iniţierea în Misterele Eleusine nu era posibilă fără miere. Sfântul Pseudo-Dionisie Areopagitul asocia învăţăturile divine cu mierea, aceasta având darul de a curăţa şi de a păstra. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant aduc numeroase argumente, în acelaşi sens, din întreaga cultură şi mitologie a lumii².

Când Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu nu prea au înţeles despre ce este vorba în Epigonii, Eminescu le-a replicat chiar în sensul subliniat aici, chintesenţializat prin comparaţia-metaforă a limbii române cu fagurele de miere. Prin scriitorii elogiaţi în poem, poetul aducea cel mai înalt elogiu geniului limbii române, opunând-o răcelii epigonice, adică limbii inerte, golite de mierea iubirii, cum zice în extraordinarele versuri:

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sânte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Şi motivaţia, în lumina sfinţeniei limbii:

Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă...

Şi mai dură va fi poziţia poetului faţă de atitudinea iresponsabilă a tinerilor, a junilor corupţi, trecuţi pe la Paris şi reîntorşi în ţară ca să fericească norodul cu „chipul lor isteţ de oaie creaţă”: „Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă” (Ai noştri tineri…). Şi-acest dramatic final din Junii corupţi, poem datat cu un an mai înainte de Epigonii:

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,

Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte

                                     Misteriul cel sânt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,

                                      Ca râsul la mormânt.

Mă întreb dacă nu cumva semnalul de alarmă tras de Eminescu nu este valabil şi astăzi, văzând cât de săracă este limba română vorbită nu numai de mulţi tineri, ci şi de cei mai mulți oameni politici, care, culmea, pretind a avea stil, ca să parafrazez o emisiune TV, abuzând de barbarisme precum parazitarul ca şi, folosit cu o ignoranţă grobiană, care l-ar fi oripilat pe Eminescu, poetul preferând cacofonia, nu scălâmbăiala snoabă: Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. Ceea ce reproşa Eminescu celor posedaţi de beţia de cuvinte, cum o va numi Titu Maiorescu, scoţând efecte precum râsul la mormânt, era că se socotesc stăpânii limbii, ajungând, aidoma viitorului Vasile Stati³, să scornească un „dicţionar moldoveano-român”, pierzând pe drum adevărul: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră pe piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţiune întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi dar în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”⁴.

Nu întâmplător poetul asociază din nou arhitectura limbii române cu aceea a unui sanctuar, creaţie divină a unui popor străvechi şi tânăr totodată. După cum nu noi suntem stăpânii limbii, la fel nu suntem nici stăpânii adevărului: „În sfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”⁵. O limbă care nu mai rosteşte adevărul, de aceea, este în primejdie de pierzanie, de descalificare în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu. Eminescu face distincţie între adevărul divin şi adevărurile relative ale oamenilor, adevăruri vecine cu minciuna: „ce-i azi drept mâne-i minciună” (Epigonii). Românii au făcut istorie atunci când au vorbit cu temei, iată o taină a tainelor decriptată de jurnalistul de la „Timpul”: „Vorbind cu temei, românii sunt un popor cuminte şi aşezat. Românul nostru are acea doză de scepticism, atât de străină popoarelor moderne, atât de familiară vechiului popor roman, care a fost corectivul tuturor mişcărilor noastre din trecut, care s-a cristalizat la romani în principiul «Nil admirari» sau adânca întrebare a lui Pilat din Pont: «Ce este adevărul?» Vine acum interesanta întrebare: Cum de acest simţământ al relativităţii adevărului şi binelui nu au rezistat înoiturilor importate la noi? Cum de fiecare şarlatan, care şi-a făcut educaţia în cafenelele Parizului poate să impuie aşa nitam nizam toate chiţibuşurile necoptului său creer, unor ţări, cari au o istorie proprie de aproape o mie de ani? Cum de limba vrednică a lui Nistor şi Grigorie Urechi e pusă pe fugă de jargonul franco-bulgăresc a[l] lui Vasile Alexandrescu⁶ (care spre ironia nevredniciei noastre au uzurpat asemenea numele Vornicului Ţării de Sus)? Cum de obiceiul pământului şi «pravila împărătească» au făcut loc cu atâta uşurinţă tuturor gogomăniilor, clocite pe malurile Seinei, cari şezând în al 7-lea cat al unei cazarme de chirigii, îşi sug degetul cel mic şi fericesc Universul cu teorii ieftine? Răspunsul îl dăm cu toată răceala sa crudă. Clasa noastră cultă în cea mai mare parte nu este românească. Grecii şi bulgarii aşezaţi în târgurile noastre şi-au trimis feciorii la Paris şi aceştia s-au întors – ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea ţării, vorbind un jargon francezo-bulgăresc, necunoscând istoria şi legile ţării, neştiind întrucât aceste două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, aceşti tineri sunt lipsiţi cu totul de simţul istoric”⁷.

Fenomenul degradării limbii observat de Eminescu se va numi limbă de lemn în anii comunismului şi limbă de plastic în anii capitalismului haotic de după 1989. Şi asta, în secolul al XIX-lea, din pricină că „jargonul” demagogiei din vremea poetului, oglindă caricaturală a lipsei de simţ istoric, se depărtase de geniul limbii strămoşeşti, o limbă deja maturizată de 200 de ani prin folclor şi prin scrierile bisericeşti, în aprecierea poetului, dovadă stând Septuaginta tradusă de Nicolae Milescu Spătarul (între 1661-1668, după textul grecesc tipărit la Frankfurt în 1597), versiunea Spătarului stând la baza traducerii Bibliei de la Bucureşti din 1688. Ceea ce este cu totul remarcabil e faptul că Eminescu simte şi exprimă solidaritatea dintre supunerea faţă de frumuseţea şi profunzimea limbii naţionale şi geniul politic înzestrat cu simţ istoric. Altfel spus, agramaţii flecari nu au nicio şansă de a fi şi mari oameni politici, mari oameni de ştiinţă, mari filosofi ş.a.m.d. Acestora zadarnic vrea să le aducă aminte: „Limba română e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimic. Dar metalul aur ea l-a tipărit în tipariul ei propriu şi e azi al ei pentru că tot poartă efigia ei neschimbată, neschimbabilă chiar. A o dezbrăca de averile, pe care economică şi chibzuită le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din îm[părăteasă] cerşitoare”⁸. Iar ţara cade şi ea din demnitatea independenţei şi suveranităţii la stadiul de cerşetoare, sau de colonie, în termeni mai noi şi mai vechi. Cei slabi de minte vorbesc totdeauna snob, în jargon salonard sau politic, ajungând, cel mult, la partea traductibilă a unei limbi, nicicum la partea ei intraductibilă, cea a nuanţelor şi a logicii fine: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecari bunuri, care sunt a[le] tuturor şi a[le] nimănui, uliţe, grădini, pieţe, tot astfel şi în republica limbelor sunt drumuri bătute cari sunt a tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine: iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate”⁹. Inclusiv comoara filosofării şi a fineţii logice: „Va să zică nu curăţenia or sporietatea materialului unei limbe – ci organismul cel fin al logicei sale, acesta e lucrul principal”¹⁰.

Concepând limba ca pe o fiinţă vie, Eminescu e departe de a respinge îmbogăţirea cu neologisme, cum deja s-a exprimat vorbind de condiţia de împărăteasă care primeşte „metale” din toate limbile transformându-le în aur. Poetul nu face decât să sublinieze extraordinara putere de asimilare a limbii române, respingând, în schimb, tot ce nu se potriveşte sanctuarului/matricei acestei limbi: franţuzisme, nemţisme, bulgărisme, grecisme etc. Astăzi, se vorbeşte despre romgleză. Eminescu asocia păzirea limbii cu ceea ce Lucian Blaga va numi matrice stilistică, de ordin ontologic, încât fiecare limbă îşi are specificul inconfundabil, de neîntinat prin alţi arhei etnolingvistici: „Toate limbile câte se vorbesc păstrează o seamă de însuşiri filologice cari nefiind nici de origine greacă, nici romană, nici slavă nu pot să fi ieşit din senin, ci trebuie să fi fost proprie unui popor care a dispărut acum, trebuie să corespunză c-o realitate etnică care-a existat în trecut, c-un corelat etnic. Numai în limba albaneză ele par a fi cu totul originare, şi fiindcă această limbă este totodată cea mai veche din peninsulă, putem trage concluziunea îndreptăţită, ca acele proprietăţi indicate mai sus s-au născut fără îndoială dintr-un element înrudit cu limba albaneză. Aşadar dintr-o limbă străveche, dispărută azi, din limba traco-ilirică. Aşadar limba traco-ilirică este temelia şi substratul, peste cari s-au superpus deosebite pături lingvistice, dar aceste din urmă, cu toată suprapunerea, sunt în chiar esenţa lor modificate prin acel substrat”¹¹.

Eminescu urmează aici avangarda lingvisticii româneşti şi europene, de la Hasdeu până la Franz von Miklosich (1813-1891), cu operele ultimului întâlnindu-se în vremea studiilor la Viena (Die slavischen Elemente im rumunischen, 1862). Poetul nostru urma, în acelaşi timp, propria filosofie a arheului, considerând că arheul limbii române este cel de substrat traco-dacic care a asimilat toate superstraturile primite de-a lungul istoriei, de la cel roman (şi cel mai important) şi grec până la albaneză, paleoslavă, constituindu-se, de la începuturi, în limbă română: Suntem români şi punctum. Este cel mai elocvent răspuns, peste ani, dat de Eminescu rudimentarei teorii politice a moldovenismului, ajunsă, acum, pe turnanta dodonică! „Cum albanezii şi românii – conchide poetul – sunt unul şi acelaşi popor, unii au păstrat limba tracă, iar cei din urmă şi-au apropiat dialectul latin vulgar, nu mai e azi nici o îndoială”¹². Eminescu distinge substratul tracic la toate popoarele din Balcani, la sârbi, muntenegreni, dalmaţieni, bosniaci, croaţi, care, aşadar, nu sunt cu adevărat slavi decât prin suprastrat/adstrat. De aceea, nici nu vedea un antagonism etnic între românii sud-dunăreni şi „slavi”, polemizând, în acest sens, cu publicaţia germană „Neue freie Presse”, chiar şi prin intermediul formulelor matematice: „Astfel N[eue] fr[eie] Presse se înşeală când admite un antagonism real între slavii de sud şi români. Avem cu toţii sânge tracic în vinele noastre”.

Eminescu nu pune semnul de raport invers între limba latină şi cea dacoromână, cum o fac adepţii actuali ai teoriei că latina are ca substrat dacoromâna (îi contrazice Ovidiu, care mărturiseşte că a scris versuri getice în structura ritmică a celor latine, care versuri, din păcate, s-au pierdut!), ci explică depărtarea românei de latină prin lipsa exersării în scris: „Limba română de aceea s-a depărtat şi s-a înstrăinat aşa de latină pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. Consistenţa unei limbe începe cu scrierea ei. Elementele primite în această scriere nouă fiind chiare¹³, devin consistente şi rămân în limbă, dacă nu contrazic cu direcţiunea spirituală a poporului. Ele nu trebuie să coincidă cu natura limbei, ci numai să nu o contrazică”¹⁴. Eminescu se arată uimit de faptul că, deşi limba română a fost lipsită atâta vreme de forma scrisă, omogenitatea ei în toate provinciile româneşti este un adevărat miracol. Bogăţia diferenţelor dialectale şi de grai, de aceea, trebuie să urmeze tendinţa centripetă naturală a limbii noastre şi în forma scrisă, în contra etimologismului, a ciunismului, a tendinţelor puriste, slavizante etc.: „Celor cari vor o purificare absolută a limbei, li vom răspunde că acele vorbe pe cari vor ei să le alunge sunt aşa de concrete, aşa [de] încrescute în ţesătura limbei române, încât trebuie să rupă ţesătura toată ca să le scoţi – şi cum limba se deşiră alungând vorbe de-o iluzorie origine slavă, e dovadă în latiniştii noştri”¹⁵.

Numai cei care se cred stăpâni peste limbă pot ajunge la aberaţia că limba poate fi „curăţită” artificial. Eminescu afirmă că limba se curăţă şi s-a curăţit singură de orice balast, în sutele de ani şi că procesul va continua fără intervenţia cuiva: „Am fi cam temerari de-a susţinea cum că limba noastră şi-a sfârşit deja curăţirea sa, că e organizată, că a ajuns stadiul ultim al dezvoltării sale, şi că acum n-ar trebui decât constatarea formală a acelei dezvoltări prin etimologie şi sintaxă. Limba noastră, placă-ne-o a crede – are un trai lung şi de aceea-i şi trebuie o dezvoltare lungă. Purizarea ei merge-nainte deşi e mai bine ca să meargă prea încet decât prea iute. Noi – generaţiunea de faţă, nu împlem decât şanţurile – noi avem să dăm noţiuni poporului nostru, ca să cugete, limba clasică e sarcina generaţiunilor viitoare.” Iar exemplul cel mai strălucit de dăruire de noţiuni pentru cugetare l-a adus poetul însuşi prin traducerea Criticii raţiunii pure, dificila capodoperă a lui Kant, ca să mă rezum doar la acest exemplu. A remarcat-o, în comentariile sale, la traducerea eminesciană, şi Constantin Noica. Asemenea, Maiorescu încă, în studiul Eminescu şi poeziile lui (1889), anticipa că nu doar limbajul poetic, ci şi întreaga cugetare românească va sta, în secolul următor, sub auspiciile geniului lui. Eminescu priveşte viitorul limbii române nu numai cu ochi de poet, ci şi de om de cultură şi de lingvist. Observă, mai întâi, că nu există o legătură directă între stadiul de evoluţie a limbii şi dezvoltarea literaturii şi culturii, că se poate produce un decalaj între cultura claselor privilegiate şi popor: „Cultura claselor privilegiate cel puţin e cu mult deasupra literaturii ţării lor, dar e străină; literatura e naţională, dar e în urma culturei. Popor de contraste – e o frază”¹⁶. Introducerea de neologisme, mai ales latinizante, deşi contribuie la accentuarea contrastelor dintre popor şi clasa cultă, sunt necesare în măsura în care sinonimia nu este perfectă: „A primi în locul unei vorbe româneşti bune una latină care să însemneze tot aceeaşi, înseamnă totuşi altceva, o altă nuanţă a înţelesului, asta însemnează a-şi înavuţi, a-şi înnobila limba. O espresiune pentru mai multe înţelesuri e mizerie, mai multe espresiuni pentru un înţeles e copilărie, mai multe espresiuni însă pentru mai multe înţelesuri, deşi sinonime, e adevărată avuţie a limbei. Şi această avuţie o recomand cu deosebire inovatorilor noştri”¹⁷. Eminescu vine cu exemple, ca un adevărat specialist. El subliniază nevoia stringentă şi a unei reforme unificatoare a ortografiei şi ortoepiei: „Daţi un premiu pentru rezolvarea problemului ortografic? Rezolvarea problemului ortografic”. Apelează la exemplul filologului Giovanni Frollo, profesor de limbi neolatine de la Universitatea din Bucureşti, autor al lucrării O nouă încercare de soluţiune a problemului ortografic (1875).

Un interes special acordă Eminescu ortoepiei, tot din năzuinţa unificatoare a limbii române. El porneşte de la modul defectuos de pronunţie al fonfilor şi flecarilor, vorbind pe nas, contaminaţi mimetic prin cafenelele Parisului, dar nu se opreşte la aceştia. De asemenea, face observaţii asupra particularităţilor de pronunţie ale muntenilor, moldovenilor şi ardelenilor, particularităţi de care nu se pot debarasa nici actorii pe scenă: „Toate astea le-am spus din puntul meu de vedere – adică din punctul de vedere al artei dramatice. Oricât de diferite [ar fi] pronunţiile în viaţă şi în faptă, oricari ar fi proiectele filologiei de-a schimba pronunţia cu desăvârşire prin principiul: «Si consuetudo vixeret, vetus lex sermonis adolabetur» – totuşi pronunţia pe scenă trebuie să fie pretutindeni una şi aceeaşi – cea naţională, căreia ardelenii îi zic «frumoasă» («Vorbeşte frumos româneşte»). / Dacă această pronunţie va avea puterea să schimbe filologia sau dacă filologia va avea puterea să schimbe pronunţia, de-asta îmi pasă mie prea puţin – eu am constatat numai o trebuinţă esenţială a teatrului, aceea a unei pronunţii, pe [care] chiar publicului [î]I convine de-a [o] numi frumoasă, care va să zică îi place”¹⁸. Şi mai departe: „Fiecăruia din noi i-ar fi ruşine să pronunţe rău nemţeşte, româneşte ba. Bărbaţii noştri din Transilvania – cei de litere chiar – nu pronunţă adeseori mai bine decât oamenii din satul lor natal. Silescu-se oare profesorii de prin gimnaziile româneşti ca să-nveţe junimea a-şi pronunţa bine limba lor natală? Poate… dar nu credem; căci dovada vie e junimea din Universităţi, care adeseori îşi face o mândrie din aceea că pronunţă cum în provincia lor respectivă. Cum am mai spus – nu facem nimărui o crimă din străinismi, cum nu-i facem din pronunţia rea, însă pe cât avem încă vreme, să ne silim prin şcoli, de nu în casă şi-n viaţa publică, de-a introduce o pronunţie generală”¹⁹. Eliminarea ortografiei etimologice era o condiţie sine qua non: „– Teama etimologiştilor cum că fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face dialecte, e iluzorie. Astăzi mai toate ziarele româneşti au aceeaşi limbă scrisă; va să zică în niciunul nu s-a consacrat prin vicii provinciale. Din contra, cu toată unitatea limbei literare pronunţia diferă în fiecare provincie, ba încă, ce e mai mult, – ortografia etimologiştilor li lasă deplină largitudine de acţiune”²⁰. Dovadă impresionantă de ce, despărţiţi atâtea veacuri în state diferite, unitatea limbii române n-a avut niciodată de suferit: „Cum să ne esplicăm atunci unitatea de limbă a poporului nostru, de vom permite cum că el a fost adus din diferite colţuri ale lumei romane? Abaterile de la unitatea limbei noastre se găsesc numai pe locuri pe unde se pot dovedi urmele unor elemente cvasi străine”²¹.

Observaţiile de aici, care dovedesc izbânda lui Eminescu în bătălia pentru limba română, din cumpăna veacului al XIX-lea, ar putea continua, fiindcă însemnările poetului referitoare la chestiune sunt cu mult mai extinse şi mai bogate. Toate acestea ar trebui coroborate cu textele publicistice şi cu cele literare având ca numitor comun ontologia arheităţii²². Numai aceasta dă splendoare viziunii eminesciene asupra limbii, în genere, şi asupra limbii române, în particular. Şi aici se vede profunzimea creştinismului eminescian, care n-a fost niciodată de suprafaţă, încât Lucian Blaga avea perfectă dreptate comparându-l cu românismul lui Coşbuc, bunăoară: „Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape de ideea românească; Coşbuc e mai aproape de fenomenele româneşti. Coşbuc ar reprezenta poporul românesc printr-un fel de consimţământ plebiscitar, Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin”²³. Legitimismul de ordin divin vine, în primul rând, pe calea logosului: La început a fost cuvântul…Este surprinzător să aflăm că, spre deosebire de Heidegger, dar, paradoxal, în imediata lui apropiere, Eminescu echivalează arheul cu Logosul, cu informaţia primordială. Căci ce altceva este limba unui popor decât pogorâre a Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc asupra oamenilor? Când Eminescu îşi pune întrebarea dramatică (nicicum una facilă, de adecvare a cuvântului la adevărul cotidian, cum s-a crezut de către critica leneşă):

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?,

căderea cerului pe cap nu-i altceva decât a Sfântului Duh, simţit ca supremă responsabilitate hristică: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Limba, zice Eminescu, este textul originar al lumii, Archaeus. El încearcă să explice enigmaticul concept de arheu dând exemplul unui text străvechi descoperit de un regizor şi pus în scenă, reînviind o lume ce părea dispărută. Filosofia cuantică modernă o numeşte informaţie, pentru ca acad. Mihai Drăgănescu, creatorul ortofizicii să-i spună informaterie. El s-a arătat uimit să descopere această sămânţă informaţională în arheul eminescian: „Pentru Eminescu, Archaeus se găseşte în sâmburele lumii, în existenţa cea mai profundă, dar şi în structura lucrurilor. Chiar şi pe hârtia scrisă. Cum de a putut gândi astfel în secolul trecut? Archaeus-ul eminescian este informaţia recunoscută astăzi de ştiinţă, dar şi informaţia fenomenologică informatorială. Toată gândirea sa filosofică originală este consistentă, fragmentele scrise fac parte dintr-o viziune care este bine conturată, Eminescu premerge filosofiile care au apărut şi apar în ultima parte a secolului al XX-lea şi vor continua în secolul următor”²⁴. Mihai Drăgănescu nu înţelegea cum de a putut Eminescu să gândească cuantic într-o vreme când o asemenea gândire nu era posibilă. De altfel, în manuscrisele poetului nostru se găseşte prima referinţă românească şi europeană la cuantă²⁵ (Max Planck va vorbi despre cuantă la 1900).

Dar Archaeus trăieşte nu doar în textele scrise, ci şi în cele nescrise, cum sunt povestea şi mitul: „S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… // Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne legănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele…”²⁶ Desigur, ne trezim şi murim cu limba maternă, cea care ne leagănă şi ne adoarme prin harul mamei. De aici şi până la a spune, ca Heidegger, că limba este lăcaşul fiinţei, nu este decât un pas: „Ceea ce însă, înainte de orice «este», e fiinţa. Gândirea aduce la împlinire raportul fiinţei cu esenţa omului. (…) Această oferire constă în faptul că în gândire fiinţa vine înspre limbă. Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul”²⁷. Aidoma lui Eminescu, Heidegger atrage atenţia asupra nefastei atitudini de stăpâni asupra limbii, cale a degradării deopotrivă a limbajului şi a fiinţei, oamenii moderni ajungând în postura de a fi refuzaţi de limbă, goliţi de fiinţă: „Omul nu este stăpânul fiinţării. Omul este păstorul fiinţei”²⁸.  Deosebirea de Heidegger vine de acolo că Eminescu abordează chestiunea din perspectiva Logosului creştin, pe când Heidegger s-a vrut un nietzschean, lăsându-se modelat însă de Platon şi de poezia lui Hölderlin, cu acel în chip poetic locuieşte omul. Pe urmele neştiute ale lui Eminescu, Heidegger²⁹ trebuia să ajungă la convingerea că nu noi suntem stăpânii limbii/fiinţei-Adevăr, ci limba/fiinţa e stăpâna noastră, convingere şi a lingvistului de geniu care a fost Eugeniu Coşeriu³⁰.

Noi, oamenii, nu avem dreptul decât să le păstorim, după cum Iisus ne păstoreşte din veac.

Note și referințe

¹ După versiunea jubiliară a Sfântului Sinod a lui Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.

² Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, II, E-O, Bucureşti, Editura ARTEMIS, 1995, p. 301-303.

³ Vasile Stati, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003, revăzut şi completat în 2011.

⁴ Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici, de Magdalena
D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 241.

⁵ Ibidem, p. 87.

⁶ Eminescu îl vizează pe Vasile Alexandrescu Urechĭa (1834-1901, „celebrul VAU-VAU”!), istoric şi om politic, considerat de poet „uzurpator” al numelui Grigore Ureche, pretinzând chiar că este un descendent al familiei cronicarului. Astăzi, biblioteca judeţeană din Galaţi îi poartă numele, opera de mai târziu a lui V.A. Urechĭa nedându-i dreptate lui Eminescu.

⁷ Mihai Eminescu, op. cit., p. 73-74.

⁸ Ibidem, p. 241.

⁹ Ibidem, p. 241-242.

¹⁰ Ibidem, p. 242.

¹¹ Ibidem, p. 243-244.

¹² Ibidem, p. 245.

¹³ Clare, formă învechită.

¹⁴ Ibidem, p. 246.

¹⁵ Ibidem, p. 247-248.

¹⁶ Ibidem, p. 248.

¹⁷ Ibidem, p. 249.

¹⁸ Ibidem, p. 252.

¹⁹ Ibidem.

²⁰ Ibidem, p. 253.

²¹ Ibidem.

²² A se vedea Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1992.

²³ Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, 1936, în Trilogia culturii, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol II”, Bucureşti, 1944.

²⁴ Mihai Drăgănescu, în Mihai Cimpoi, Dialoguri cu eminescologi din toată lumea, Chişinău, Bucureşti, Editura Litera-David, 1999.

²⁵ „Electricitatea. Este acelaşi cuant de putere, care c-o repejune incalculabilă se preface într-un cuant egal în celălalt loc, fără a avea necesitate de-un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica. Curios lucru.” (Mss. 2267).

²⁶ M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, p. 282.

²⁷ Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducere şi note introductive, de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 297.

²⁸ Ibidem, p. 322.

²⁹ Solidaritatea dintre concepţia despre limbă la Eminescu şi Heidegger a fost consemnată şi de alţi eminescologi: Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi, Constantin Barbu, Dumitru Tiutiuca.

³⁰ Eugeniu Coşeriu, Despre esenţa limbajului poetic, în „Convorbiri literare”, serie nouă, nr. 4 (208), aprilie 2013, p. 30-31, trad. de Eugen Munteanu şi Anamaria Prisăcaru.