Moldovean? Român? Limbă moldovenească? Limbă română? sau Cum şi când am redevenit român

Un blestem a lovit acum 210 ani populaţia de etnie majoritară din Moldova de la Est de Prut. Politica de rusificare, camuflată oarecum la începuturile colonizării ruseşti, a continuat cu o perioadă de tatonare a problemei, de căutare a instrumentelor eficiente de deznaţionalizare. Cu timpul însă, adevărata strategie de asimilare a românilor basarabeni s-a developat în cel mai cumplit mod.

Iată o elocventă mărturisire asupra situaţiei din ţinut privind necesitatea „corectării” politicii ţarismului (apropo, asemănătoare cu cea din toate teritoriile anexate de Rusia în deceniile precedente) privind dezbinarea şi, totodată, anihilarea identitară a românilor din Basarabia. Zamfir C. Arbore, în cartea sa Basarabia în secolul XIX, publicată în 1898, citat dintr-un studiu al lui P. N. Batiuşcoff, însărcinat de ţarul Alexandru al II-lea să examineze cauzele pentru care rusificarea în provincie progresa încet. După cercetările întreprinse, Batiuşcoff a ajuns la următoarele concluzii: „Chiar după anexarea Basarabiei la 1812, cu toată ocârmuirea guvernamentală, s-au menţinut aici mai multe obiceiuri favorabile rumânizării ţării, şi poporaţiunea rusă nu se foloseşte până acum de prerogativele unei naţiuni dominatoare. Aceste obiceiuri trebuesc stârpite, Basarabia odată devenită o simplă gubernie. Până la 1871, când pe scaunul episcopului veni Î. P. Pavel, în unele mănăstiri şi biserici serviciul divin se oficia în limba română. Î. P. Pavel... orândui ca în acele mănăstiri în care încă... se oficia în limba română să se oficieze eventual în două limbi: cea slavă şi moldovenescă; asemenea hotărâri să se deschidă şcole mănăstireşti în care să se înveţe limba rusă şi călugării români din cei neîmbetrâniţi... în multe mănăstiri serviciul divin urmează a se oficia în limba moldovenescă şi că în rusesce nu se cântă decât: Gospodi pomilui...

... Noi afirmăm că nu numai în fundul depărtat al Basarabiei, unde poporaţiunea a remas compact românescă, dar chiar în Chişinău am întâlnit ţerani Moldoveni cari nu ştiau un cuvânt rusesc... Dacă vroim ca poporaţiunea rusă să nu se romîniseze, dacă vroim ca Basarabia să nu devie obiectul dorinţelor şi agitaţiunilor româno-file, ci din contră să se unescă organicesce cu Rusia, atunci trebuie, prin mijlocul şcolelor, să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţeranii Moldoveni să devină Ruşi... Spre această ţintă tocmai tinde sistemul de învăţămînt public, adoptat acum de ocârmuire”.

Notăm că este evidentă manipularea denumirii limbii şi a derivatelor acesteia, autorul trecând pe neobservate, hoţeşte, de la român la moldovean, de la numele corect al limbii (română) la cel inoculat de ruşi (moldovenească).

Deznaţionalizarea moldovenilor declanşată de autorităţile ţariste a luat amploare în fosta URSS, prin fondarea RASS Moldoveneşti în 1924, prin permanenta şi agresiva propagandă antiromânească, intensiv promovată prin folosirea în scopuri distructive a Komintern-ului în România interbelică, precum şi prin încurajarea neîntreruptă a influenţei în teritoriu a Bisericii Ortodoxe Ruse. Procesul de rusificare a fost menţinut şi în următorii 45 ani de ocupaţie sovietică, Moscova aplicând neîncetat politică imorală de anihilare a identităţii românilor basarabeni.

Acest blestem, chiar şi după dispariţia URSS, mai continuă să-şi păstreze efectele sale devastatoare asupra spaţiului care pe mapamond e cunoscut acum cu numele de Republica Moldova. Această formaţiune statală – trebuie să subliniem acest adevăr – a fost creată în august 1940, la indicaţia lui Stalin, prin alipirea la minuscula RASS Moldovenească. Întrucât blestemul dăinuie cu o fermitate fantastică, inevitabil apare nedumerirea: „De ce, cum se întâmplă că răul, minciuna, falsul privind identitatea noastră, inclusiv numele corect al limbii şi al neamului, sunt menţinute şi tirajate?”.

Încercarea de a găsi un răspuns, o explicaţie unică şi plauzibilă a fenomenului este sortită eşecului, deoarece mai persistă un conglomerat de factori istorici vechi şi mai noi, interni şi externi, laici şi bisericeşti, politici şi civici, cu rădăcini şi ramificaţii adânci, dar şi cu vlăstari mai tineri etc. Subiectul este amplu şi a fost tratat în numeroase studii, articole, prelegeri, conferinţe etc. şi s-ar părea că lucrurile s-au limpezit de mult timp. Dar nu pentru toată lumea. Fiecare trăitor al acestui spaţiu, indiferent de provenienţă etnică, ar fi bine să conştientizeze că fenomenul la care ne referim – falsificarea identităţii noastre etnolingvistice – este o construcţie politică artificială, având scopul viclean şi interesul camuflat al Moscovei de a menţine pe Prut graniţa dintre români.

În cele ce urmează nu îmi propun să abordez problema anunţată în toată plinătatea ei, ci voi încerca să oglindesc/descriu câteva aspecte ale drumului parcurs de către unul din marea mulţime de basarabeni spre înţelegerea şi conştientizarea adevărului istoric şi ştiinţific, aşa cum l-am descoperit şi perceput eu personal. Cred că viaţa trăită – am păşit în cel de-al nouălea deceniu –, căutările de durată îmi dau dreptul să fac public acest itinerar „iniţiatic”. Căci cheia răspunsului numai aparent se află la suprafaţă. În realitate, lucrurile au fost şi rămân complicate. Numai pătrunzându-le esenţa, aspectul practic, şi nu teoretic, dogmatic, apelând nu doar la „analele istorice”, dar, ceea ce e foarte necesar, şi la circumstanţele concrete, mediul real în care creşte şi se conturează, se realizează o personalitate, un om, poţi înţelege natura „rătăcirilor” unor consângeni ai mei.

Pentru mine, ceaţa incertitudinilor a început a se destrăma odată cu deprinderea de a citi. De a citi mai mult decât prevedeau, de exemplu, manualele şi crestomaţiile şcolare, pasiune ce datează de prin clasele a treia - a patra. Dar, trebuie să recunosc, am ajuns anevoios la „liman”, deoarece vreme îndelungată în ţinut au lipsit izvoarele/cărţile care spun adevărul şi abia în ultimul deceniu al secolului al XX-lea acestea au devenit accesibile publicului larg.

Mărturisesc din start că sunt român din născare, deşi restabilirea oficială a cetăţeniei am aşteptat-o îndelung, până Domnul Traian Băsescu a venit la Preşedinţia României, când procesul de obţinere a documentelor a fost oarecum simplificat şi impulsionat.

Am văzut lumina zilei, în 1938, în Pelinia, judeţul Bălţi, sat mare, situat în preajma Bălţiului. Având formal o componenţă polietnică, de când am cunoscut-o şi până azi, Pelinia mea natală întotdeauna a fost o comunitate românească, etnia română constituind circa 99% din locuitorii satului.

Alte etnii alcătuiau doar câteva zeci de locuitori: evrei, ucraineni, ruşi, polonezi. În anii copilăriei, comunitatea evreiască era poate cea mai numeroasă (în sat funcţiona şi o sinagogă).

Dar nu ţin minte ca, în anii juneţii mele, cineva dintre cei ce se autoidentificau de alte etnii să fi vorbit în public altfel decât în română.

În perioada interbelică, statul român, în componenţa căruia şi-au trăit copilăria, adolescenţa şi tinereţea deja câteva generaţii de basarabeni de după 1918 (din care au făcut parte şi părinţii mei), asigura condiţiile de educaţie, cel puţin în limitele şcolii primare. Dar nu obliga. Deşi, corpul didactic, din ceea ce am înţeles de la tatăl meu şi de la fraţii mamei, nu era indiferent faţă de reuşita la învăţătură a copiilor, dar, oricât de apreciat era cuvântul învăţătorului pe acele timpuri, era extrem de greu să înfrunţi tradiţia şi realităţile vieţii ţărăneşti, care stăvileau oarecum tendinţa de emancipare prin carte.

Tatăl meu, fiind insistent sau, cum se exprimau în sat, încăpăţinat în atingerea scopului ce-l interesa, a însuşit gramatica şi scrisul cu grafie latină şi cu chirilică (după 1944). Deja după demobilizarea din Armata Roşie, fiind credincios de convingere (nu formal), citea Biblia sistematic şi o tălmăcea fără probleme în exprimarea gândurilor. Apela la un vocabular diversificat şi poseda o anumită dexteritate în expunerea clară, fără poticneli, a mesajului. Dar toate acestea n-aveau tangenţă cu tema perceperii denumirii etniei şi a limbii.

Mama n-a frecventat şcoala nici o zi. Toţi anii, de până şi de după 1944, până la plecarea în lumea celor drepţi, vorbea numai în română, în orice împrejurări (în sat, la oraş, în magazin, în instituţii publice etc., cu oricine i-ar fi fost vizavi, inclusiv dacă interlocutorul nu poseda româna). Asta nu înseamnă că ea nu înţelegea rusa, în limitele necesare ei, desigur, dar, spre deosebire de tata, în vorbă n-o întrebuinţa niciodată.

Dacă e să mă refer la viaţa mea de până la 1944, îmi amintesc de un singur lucru: cei maturi constatau că „românii grăiesc mai altfel”, în sensul că unele cuvinte erau pronunţate diferit decât se obişnuia la Pelinia. Câteva exemple: ce spui, nu ci spui; grăieşti, nu vorbeşti; picior, nu chicior; bine, nu ghini; la privit, nu la prăjit; vrabie, nu vraghie; doctor, nu doftor; viţel, nu jiţăl; jos, nu jios; vin, nu jin; viţă de vie, nu jiţî di jii; viscol, nu jicol etc.

Însă niciodată n-am auzit să afirme cineva că în dreapta Prutului se vorbeşte altă limbă decât în stânga lui, în particular, în Pelinia. Drept că, fără a atribui sens de apartenenţă etnică, ei se identificau moldoveni; în sens de trăitori ai Moldovei. Precum pelenieni, sofieni, strâmbeni – trăitori ai, respectiv, Peliniei, Sofiei, Strâmbei (azi – Corlăteni). După cum le spuneau ruşi tuturor celor veniţi din alte părţi ale URSS, această identificare o atribuiau oricărei persoane (indiferent de origini) sosite în Pelinia, care vorbea ruseşte şi nu poseda româna. În graiul părinţilor existau expresiile: „la români”, „la ruşi”, prin care exprimau apartenenţa statală şi nimic altceva).

În timpurile sovietice, se întâmpla ca autorităţile ierarhic superioare să repartizeze frecvent în Pelinia, ca şi prin alte sate, persoane slab ori deloc cunoscătoare de română (ruşi, ucraineni, tătari, evrei), ele fiind angajate în calitate de agronomi, zootehnicieni, medici, pedagogi, ingineri, mecanizatori. Sub influenţa puternică a mediului lingvistic local, aceştia în scurt timp însuşeau limba română (de coloratură locală), chiar dacă, uneori, cu defecte în pronunţare, conjugare, declinare. Copiii lor însă nu mai cunoşteau astfel de obstacole lingvistice şi vorbeau ca şi ceilalţi consăteni. Altfel spus, Pelinia mea, de când o ştiu, s-a manifestat ca focar puternic de utilizare şi păstrare a limbii moştenite de la străbuni. Chiar şi în îndepărtatele timpuri când numărul cărturarilor era extrem de mic.

Despre atribuirea denumirii „moldovenească” limbii care se vorbea în sat, în familie, la şcoală am aflat odată cu frecventarea lecţiilor de limbă rusă, din expresia: „cum se traduce în/din limba moldovenească”. Mai mult s-a impus „noua” denumire a limbii atunci când Cartea de citire a fost înlocuită cu alta, pe coperta căreia era indicat Лимба молдовеnеаскэ (Limba moldovenească), dar atunci nimeni nu atribuia o anume interpretare acestei denumiri. Ca orice alt copil, o percepeam şi eu ca pe o abstracţie. Şi o deosebeam de „română” doar prin denumire, scris şi pronunţare, dar nicidecum prin vocabular ori ca o altă limbă. Mult mai târziu am înţeles că există diferenţă parţială prin vocabular (ca o consecinţă a conservării limbii basarabenilor, circumstanţă impusă volitiv de către autorităţile ocupante şi a frânării dezvoltării, îmbogăţirii ei conform cu necesităţile timpurilor noi).

Prin clasele a patra – a cincea am însuşit citirea şi scrisul în grafie latină, urmare, pe de o parte, a începerii studierii limbii engleze, după programul şcolar, şi pe de alta, dintr-o curiozitate personală: doream să citesc Biblia tipărită cu alfabet românesc, pe care o percepeam ca o culegere de istorioare povăţuitoare şi pline de înţelepciune. Atunci, de altfel, mi-au dat târcoale primele nedumeriri: cum se întâmplă, care-i explicaţia fenomenului editării diferitor cărţi în una şi aceeaşi limbă, dar cu folosirea diferitor grafii? Era o întrebare neîmpărtăşită, dar care s-a cuibărit în adâncul sufletului meu. Ca şi alţi semeni, nu bănuiam influenţa politicii viclene a autorităţilor sovietice de a ne îndepărta de rădăcina neamului. Credeam cu naivitate că aşa trebuie să fie şi nu mă încumetam să pun ceva la îndoială.

Acum, când au trecut atâtea decenii, amintirile poartă contururi ceţoase, dar contradicţiile, ce frământau mintea unui adolescent ies totuşi la suprafaţă, restaurând cumva realităţile acelor ani. O nouă rundă în căutarea răspunsurilor, practic la aceleaşi întrebări, a reînceput în clasa a opta, ele fiind provocate de informaţia ce se conţinea în Crestomația Литература веке молдовеняскэ (Crestomaţia Literatura veche moldovenească). Fireşte, frământările de atunci erau departe de cele apărute în anii studenţiei şi ulterior, îndeosebi, după 1988. Erau mai primitive, mai simpliste.

În acea crestomaţie prima enigmă pentru mine a fost faptul că toate personalităţile (mitropoliţii, domnitorii, cronicarii despre care se vorbea/scria, precum şi majoritatea evenimentelor descrise) locuiau/se întâmplau ÎN ALTĂ MOLDOVĂ, cu ALTĂ CAPITALĂ (Suceava, Iaşi). Încă nu ni se povestise (dar nici manualele şcolare nu relatau despre aceasta) cum spaţiul dintre Prut şi Nistru încetase a mai face parte din componenţa Ţării Moldovei, devenită ulterior parte a României. Apropo, nici căutările prin biblioteci nu prea ofereau o claritate a motivelor ce au condiţionat schimbarea denumirii ţinutului nostru după 1812. Mai târziu, mă interesau şi alte aspecte: bunăoară, nu înţelegeam de ce cu referinţă la trecutul revoluţionar al moldovenilor sunt invocate evenimentele de la Tatar-Bunar şi Hotin, localităţi care nu fac parte componentă a RSS Moldoveneşti.

Sincer vorbind, în acei ani (dar, într-o anumită măsură, şi mai târziu) mi se părea dificilă limba în care scriau vechii cronicari, mă intriga însă originea moldovenilor şi a denumirii limbii vorbite de ei în sec. XVI-XVII. Această curiozitate mă stimula să parcurg textele respective în căutarea unor argumente. Şi am „descoperit” un lucru ce m-a determinat să mă liniştesc pentru un timp. Chiar la începutul fragmentelor publicate în Crestomaţie din Поемa деспре домний Молдовей (Poema despre domnii Moldovei) de Mitropolitul Moldovei Dosoftei am citit: „Дисэликат-ау цара домнул Драгош Водэ / Феричитэ, буякэ, ку тот фель де роaдэ / Кынд ау адус ынтр-ынса молдовеняска лимбэ / Де бун неам ши феритэ де ла каля стрымбэ” (Discălecat-au ţara domnul Dragoş vodă, / Fericită, buiacă, cu tot feli de rodă, / Când au adus într-ânsa moldoveneasca limbă, / De bun neam şi ferită de la calea strâmbă.)

Ei, gândea naivul de mine, dacă Întâistătătorul Bisericii Ţării Moldovei din acele timpuri scria aşa, înseamnă că denumirea limbii – moldovenească – are rădăcini istorice. Mintea de copil nu era capabilă să pună întrebări care necesitau experienţă de viaţă, cunoştinţe şi deprinderi analitice. Apoi, de unde puteam eu bănui că în poem cronicarul a scris „româneasca limbă” sintagmă fiind înlocuită cu „moldoveneasca limbă”. Puteam eu oare la acei ani să admit că s-a comis o gravă mistificare? Apropo, abia câteva decenii mai târziu, pe la finele anilor ’70 ai sec. al XX-lea, întâmplător am aflat despre „substituirea” din Crestomaţia editată în 1952: Mitropolitul Dosoftei scrisese realmente „românească”, nu „moldoveneasca”.

Prin clasa a noua (dar poate a zecea) am avut o lecţie despre dialectele limbii noastre. De la profesoara de limbă şi literatură moldovenească am aflat că pe teritoriul RSSM există trei dialecte: unul – în spaţiul transnistrean Râbniţa–Camenca; drept exemplu numise cuvintele ceaun,
ceapă care se pronunţau pe acele locuri, respectiv, siaun, siapă; al doilea – priprutean, la sud de Cahul, exemple cuvintele viţel, viţă care se pronunţă ghiţel, ghiţă; şi cel de al treilea – din părţile Soroca-Bălţi (exemple – vezi descrierea vorbirii din Pelinia). În dialog cu profesoara am ajuns şi la dihotomia: limba română-limba moldovenească, care deja ne preocupa.

Discuţia s-a soldat cu afirmaţia (riscantă din partea ei) că limba moldovenească este un dialect al românei. Riscantă, căci exemplele invocate nu întrunesc elemente de dialect, ci sunt, cum se ştie, doar regionalisme. Dar primejdia cea mare decurgea din faptul că profesoara atribuia limbii moldoveneşti calitatea de dialect al celei române, considerată ca temelie, ca mamă a limbii moldoveneşti, ceea ce egala cu o „trădare politică”. Spre norocul profesoarei, în clasă nu s-au aflat turnători. Concluzia trasă atunci de mine a fost că cele „două limbi” sunt, cel puţin, „înrudite”. Cam cu această convingere am rămas decenii în şir. Apropo, profesoara Ala Mihailovna Cogan era de origine evreiască, făcuse, probabil, studiile în şcoala românească şi nu i se întorcea limba să afirme că-s două limbi diferite, conform politicii oficiale. Şi, pentru a nu-şi păta numele în faţa noastră, a găsit refugiu, adăpost în noţiunea dialect.

O succintă, dar, în opinia mea, necesară abatere. După 1944 au existat o seamă de intelectuali care, punându-şi în joc cariera şi viaţa, au depus un inimaginabil efort pentru iluminarea celor care făceau în acea vreme primii paşi în viaţă. Au fost insistenţi, perseverenţi, având un scop nobil şi demnitate profesională: să facă posibilă familiarizarea tinerilor basarabeni, inclusiv prin intermediul manualelor şcolare, cu moştenirea literară moldoveană (de cea muntenească, ardeleană nici nu putea fi vorbă atunci!) şi cu istoria neamului.

Cine cunoaşte realităţile social-politice din URSS, inclusiv din RSSM, înţelege că autorii manualelor de atunci nu pot fi învinuiţi de substituire/falsificare. Or se ştie că în textele de literatură publicate atunci cuvântul român şi derivatele lui erau eliminate sau înlocuite cu trei puncte. Ei aveau de rezolvat o complicată dilemă: să publice sau nu textul respectiv. Pot exista, şi cu siguranţă există, diverse, diametral opuse opinii asupra acelor substituiri, cu atât mai mult că nici nu se ştie dacă ele au fost făcute cu mâna autorilor cărţilor ori că li s-a dictat „în altă parte” cum să procedeze.

Graţie autorilor de manuale, inimoşi şi competenţi cărturari, am aflat de Cazania Mitropolitului Varlaam – prima carte tipărită în Ţara Moldovei (în grafie slavonă) şi că ea a ieşit de sub tiparul obţinut de la Kiev (Kiu, se zicea în Pelinia) cu sprijinul Mitropolitului Petru Movilă (de fapt, în Crestomaţie se scria Могила). Pe de altă parte, generaţia mea încă pentru patru decenii nu a ştiut că autorul Cazaniei, îndată după titlu, scria (apropo, tot cu caractere slavoneşti): „CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ DUMENECELE preste an şi la praznice împărăteşti. Şi la svânţi Mari. Cu zisa şi cu toată cheltuiala Lui Vasile Voivodul şi Domnul ţărâi Moldovei. Di în multe scripturi tălmăcită. Din limba sloveniască pre limba romeniască. De Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei. În tiparul domnesc. În mănăstirea a trei S(feti)teli în Iaşi de la Hs. 1643”.

Autorul accentua noţiunea „romănească/romenească” nu din considerente polemice cu adepţii altei denumiri a limbii moderne din Ţara Moldovei ori din alte părţi („promotorii” altei denumiri a limbii noastre, după cum se ştie, nici nu existau şi au apărut doar după 1812 încoace şi, cu regret, constatăm că nu au dispărut nici până azi din ţinutul nostru), ci din dorinţa sinceră, din necesitatea de a face Serviciul Divin şi educaţia cărturărească într-o limbă aleasă, accesibilă şi înţeleasă de enoriaşi, şi, respectiv, de ucenici.

De o valoare inestimabilă erau atunci, dar sunt şi în zilele noastre, afirmaţiile Domnitorului Țării Moldovei Vasile Lupu din „Cuvânt împreună” (în sens în comun: a domnitorului şi a Mitropolitului) care deschide Cazania: „CĂTRĂ TOATĂ SEMENȚIA ROMENEASCĂ... Io Vasile Voevod cu darul lui Dumnezău Țiitoriu şi Biruitoriu şi Domn a toată Țara Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăsenie a toată semenţia romănească pretutinderea ce să află pravoslavnici într-aciasta liânmbă cu toatâ inima cearem dela Domnul Dumnezău şi Izbăvitoriul nostru Iisus Hristos.

Diintru cât s-au îndurat Dumnezău diîntru Mila Sa de ne-au dăruit dăruim şi noi acest dar limbii romăneşti, carte pre limba romănească, întăiu de laudă lui Dumnezău, după acea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici. Să iaste şi de puţin preţ, iară voi să o priimiţi nu ca un lucru pementesc ce ca un odor ceresc...”.

După cum lesne se poate conchide, era o viziune/percepţie unică a dregătoriei statului medieval şi a conducerii bisericeşti de atunci asupra denumirii şi funcţiei sociale a limbii române (nu moldoveneşti!).

Scrierile fundamentale de mai târziu, între care De neamul moldovenilor a lui Miron Costin, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor a lui Dimitrie Cantemir erau doar menţionate în Crestomaţia din 1952, fără a reproduce sau a comenta textele. Evident, nu puteau vedea lumina zilei în acea carte pasaje după cum urmează: „Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câţi sunt şi în Țările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat, acéste părţi de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru”. Ori „Și acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Țărâi Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.” Ori “...acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă. Și munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léşii aşa le zic, molteani. Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân... Și aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Țărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân... măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte... Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Și aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Țărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Țările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Țara Românească”.

(https://www.bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Miron%20Costin%20-%20De%20neamul%20moldovenilor.pdf)

Aducătoare de lumină în problema identitară, precum mai târziu am descoperit, a fost şi viziunea lui Dimitrie Cantemir: Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. „Întăi pre limba latinească izvodit, iară acmu pre limba românească scos cu truda şi osteneala lui DIMITRIE CANTEMIR Voievodul şi de moşie domn a Moldovei şi a svintei rossieşti împârâţîi cneadz. La Sanct-Peterburg anul (7225)1717.” În această lucrare aflăm următoarele precizări: „Cartea a zecea. Cartea arată statul ţărilor româneşti, de după prada lui Batâie hanul, până la înturnarea lui Dragoş Vodă în Moldova, şi a Radului Vodă în Ţara Muntenească. Aşijderea arată, vreme, pricina, chipul şi alte tîmplări pentru carile o samă de români s-au tras spre ţara Ardealului, iară o samă au rămas tot pre locurile şi moşiile sale, neclătiţi”.

De altfel, Crestomaţia editată la Chişinău în 1952 m-a determinat să meditez şi la alte întrebări (tacite, evident, cui puteam să i le adresez în acele vremuri?). Constatam un inexplicabil fenomen: codicele Voroneţean şi Psaltirea Şcheiană, clericii-cărturari Varlaam şi Dosoftei, cronicarii Grigore Ureche, Miron şi Neculai Costin, Ion Neculce, domnitorii Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir, precum şi clasicii literaturii româneşti cu rădăcini moldovene, studierea cărora a fost admisă, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu nu aveau nicio legătură cu spaţiul dintre Prut şi Nistru. Acest ţinut, oamenii lui nu erau de găsit în opera lor. Nimeni, cu excepţia lui Negruzzi, Costache Stamati şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, nu au fost în Basarabia. La Suceava – da, la Putna – da, la Iaşi, la Bistriţa, la Lvov, la Bucureşti, la Kiev – da, în Europa, oriunde – da, doar la Chişinău – ba...

Cu noi semne de întrebare m-am pomenit în clasele a noua - a zecea: din altă Crestomaţie (operele cronicarilor şi scriitorilor clasici nu erau încă tipărite), am aflat şi unele fragmente din scrierile autorilor pomeniţi ceva mai sus. Ne-au cucerit în special poeziile lui Alecsandri şi Eminescu: eram adolescenţi, prizonieri ai romantismului creaţiei lor. Volens-nolens, m-am surprins gândind asupra „enigmei”: toţi clasicii au scris într-o limbă, deopotrivă înţeleasă în dreapta şi în stânga Prutului, doar că la vest de râu – cu caractere latine/romane, iar la Est de fluviu – cu chirilice/ruse; în România se zicea – limba română, pe când la noi – moldovenească. Erau dileme care zdruncinau construcţia denumirii limbii, îmbrăcată în haine ruseşti, deşi dedesubturile chestiunii rămâneau în întuneric...

Dar să revin la cronologia rătăcirilor mele în căutarea adevărului. Poate rămâneam încă pentru multă vreme profan, şi nu eram singurul – ca mine erau atâţia tineri –, dacă nu făceam parte din tagma curioşilor. M-a determinat să revin la problema obârşiei noastre presa chişinăuiană în perioada când erau „dezvăluite/demascate” uneltirile inamice, ale duşmanului de clasă, inclusiv, bineînţeles, cu participarea „naţionaliştilor” locali, privind „falsificarea” trecutului şi prezentului „istoriei Moldovei şi a poporului moldovenesc”.

Au urmat anii de studenţie, când limba română („moldovenească”) era utilizată la orele extrauniversitare şi aproape deloc în procesul de învăţământ. Primul an de studii a fost benefic, pentru că am avut norocul să locuiesc în căminul studenţesc cu băieţii de la anul doi, filologie, toţi copii de ţărani moldoveni (apropo, de pe ambele maluri ale Nistrului). Prin intermediul lor am aflat informaţii importante despre literatura naţională şi europeană din secolele XIV-XVIII, dar, după cum îmi amintesc, tema denumirii etniei şi a limbii nu era abordată. Probabil, din frică şi suspiciune.

Doar cu mult mai târziu, după 1988 încoace, au început a apărea publicaţii care urmăreau scopul să răstoarne definitiv falsul şi minciuna. Rămâneam însă, recunosc sincer, deocamdată reţinut la aceste provocări îndrăzneţe, având o atitudine suspicioasă: mă mai aflam sub influenţa minciunilor tirajate de presa sovietică, dar şi pentru că în unele cazuri, articolele „revoluţionare”, „de iluminare” erau semnate de persoane care, mai ieri-alaltăieri, erau activişti de partid ce predicau/scriau contrariul ori aproape contrariul.

În anii ce au urmat după aprobarea legislaţiei lingvistice, în presa de la Chişinău au fost publicate numeroase şi foarte consistente articole privind identitatea etnolingvistică a populaţiei majoritare din Republica Moldova şi unitatea indisolubilă cu românii din întregul spaţiu de formare al poporului nostru. Lectura lor m-a îndemnat să caut izvoarele la care se făcea referinţă pentru a-mi spulbera definitiv îndoielile şi neclarităţile care mai persistau.

O adevărată metamorfoză în mintea mea a produs volumul Dimitrie Cantemir „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Texte comentate”, descoperit într-o librărie la Chişinău, editată încă în 1981, în România şi care a avut forţa copleşitoare de a mă edifica definitiv. „CARTEA A DOA... Capul XII. Arată-să pre scurt precum niamul moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (carii cu toţii cu un nume de obşte români să chiamă) să fie din rodul său hirişi romani...”. Se ştie că pentru Cantemir a fost o lucrare polemică, dar care varsă lumină asupra denumirii etniei şi limbii vorbite până la vremea scrierii acestei opere (denumirea era de valah), precum şi după – în Moldova, Muntenia, Transilvania.

Când am citit lista autorilor şi mărturisirile documentare, studiate de Cantemir în procesul elaborării cărţii – circa 150 –, am înţeles definitiv cum se autoidentificau străbunii noştri şi că aveam tot temeiul să le respectăm convingerile, argumentele conţinute în lucrare. Ulterior am identificat suficiente dovezi în acest sens şi în capodopera lui Miron Costin De neamul moldovenilor, care vorbeşte despre „Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescu şi muntenescu şi câţi sunt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi…”.

Povăţuitoare, actuale şi oarecum dojenitoare pentru generaţia noastră mi s-au părut „meditaţiile” scrise de bătrânul Gheorghe Asachi în 1866, din care aş vrea să reproduc un fragment: „Sfezile şi controversele asupra formelor limbei sînt intempestive şi însorb timpul preţios a acelor autori carii, cu însărcinarea traducerii din limbi streine, să par îndatoriţi a aduce pe românie străine idiotizme şi construcţii, încît din asemenea fabrici au început a naşte bastarduri, pre carii totimea naţiii necunoscând, nu le va putea primi de ai săi fii adevăraţi. Fondosul limbei noastre, ce pe aiure se caută, să află în sfînta Scriptură, ce este de toţi românii înţăleasă; aceasta să se păstreze curată şi întreagă, ca singura legătură ce uneşte pe românii dispărţiţi în staturi deosăbite, şi cătră aceasta adaogă-să îmbunătăţirele cerute, după un metod simplu şi care s-ar cuveni a să legiui de un giudeţ amfiction ce se poate închega din gramaticii români a Transilvaniei, a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Doritori de a vedea cultura neamului românesc pe trainice temeiuri, noi împărtăşim aice portretul şi însuşirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noştri de model întru a lor ţintire.”

Un ultim acord în „investigaţiile mele identitare” l-a avut „descoperirea” articolului Basarabia, scris de marele Eminescu. Publicat în revista „Nistru”, articolul (de existenţa căruia nici nu bănuiam și pe care, spre regret, l-am citit mult târziu după apariţie) profund argumentat, sincer şi plin de disperare pentru nedreptatea istorică, m-a edificat deplin nu numai în chestiunea denumirilor etniei şi a limbii, dar şi asupra destinului acelei părţi a Ţării Moldovei, care a fost ruptă abuziv din trupul ei, alipită Rusiei şi botezată cu numele de Basarabia.

Vorbind laconic despre labirintul extrem de complicat pe care l-am traversat spre înţelegerea adevărului despre originea limbii şi a poporului nostru, sunt onorat să invoc încă un factor hotărâtor în înţelegerea fenomenelor noastre identitare. E vorba de relaţia mea de colaborare intelectuală cu părintele filologiei române din Basarabia Nicolae Corlăteanu. Viaţa şi opera înţeleptului cărturar mi-au oferit energia şi măsura gândului spre a înţelege şi conştientiza esenţa problemei identitare. Consider că am avut marele noroc să-l cunosc pe acest nobil reprezentant al românilor basarabeni care a apărat cu demnitate limba română şi în anii când acest lucru era aproape imposibil să-l faci. Nicolae Corlăteanu a cunoscut vremuri extrem de dificile, dar nu şi-a trădat consângenii, lăsând moştenire importante lucrări ştiinţifice, inclusiv un tulburător testament, apărut iniţial în revista „Limba Română”, nr. 4, 2005, din care voi cita următorul fragment:

„Ţineţi minte! – v-o spun în calitatea de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi.

Eu cred, cred sincer în izbânda limbii române şi a neamului românesc”.

Aidoma predecesorilor noştri, oameni învăţaţi şi luminaţi, avem nobila datorie să susţinem, cu toată convingerea, că limba română este numele adevărat al limbii moşilor şi strămoşilor noştri. De asemenea, fiind etnici români, ne putem considera, ca trăitori ai Republicii Moldova, şi moldoveni. Alt adevăr nu există.