Zece poeme pentru revista „Limba Română” de la Chișinău, la 30 de ani de ființare

Somnul de veghe

În inima mea
s-au cuibărit
toate durerile lumii.
Mă doare
răstignirea lui Iisus,
trădarea lui Brutus,
inima arsă pe rug a lui Giordano Bruno,
umilirea lui Galilei,
nebunia regelui Lear,
scrâșnetul roții-mplântându-se-n pieptul lui Horia,
săgeata trimisă la cumpăn de secole spre Eminescu cel fără de moarte,
icnetul înfundat al torturaților de la Sighet, Suceava, Aiud, Pitești,
răsuflarea întreruptă brutal a eroilor Revoluției,
glonțul din pieptul lui Danny Huvé,
plânsul neplâns pân-la capăt al copilului ars din Cecenia,
frigul din reavănul hleiului temniței de la Hlinaia
rozându-i oasele fratelui nostru Ilie Ilașcu,
dangătul de clopot al lui Ion Dumeniuk din nemoarte
despre mancurtizarea
ce râmă și râmă la temelia ființei noastre,
 áripa frântă a cântului lui Ion și al Doinei,
nespovedita poveste de dragoste a cuvioasei măicuțe de la Râméț...
În miez de noapte,
când liniștea însăși, se pare, pe-o clipă-ațipește,
durerea mă sfâșie
ca fúria fiarei-n arenele Romei.
Strigătul meu de durere ieșită năvalnic din valuri
ar sparge
porțile cerului,
axul pământului.
Dar nu strig:
să nu le stric somnul de veghe al celor
ce-și află sălașul
în inima mea.


Mama lui Ilie Ilașcu

Mama lu Ilie Ilașcu
pogoară direct din tragódiile ántice.

„Doamne,
parc-aud cum trosnesc în urechi-mi,
zdrobite, la Alba, de roata călăului,
oasele Horii;
parc-aud sfârâind la dogoarea batjocurii din Timișoara
carnea lui Doja;
parc-aud cum și-ndeamnă, în fața sultanului,
voievodul
feciorii:
„Creștinul nu plânge în fața păgânului!
Doar un cap retezat este-n stare să spele ponosul
unui cap aplecat.
Fruntea sus, Brâncoveni!”;
parc-aud plumbul greu cum se-nfige hain
în chiar inima Mareșalului.
Doamne,
că ești mare și milostiv,
ocrotește-mi copilul de fúria zbirilor,
bărbătează-i ortacii din cușca satanei;
’nțelepțește-mi-l, Doamne, în clipe de cumpănă;
dă-i, Doamne, putere în ceas de izbândă!”

Mama lui Ilie Ilașcu
e soră cu mama lui Horia,
cu mama lui Doja,
cu mama lui Brâncoveanu,
cu mama Mareșalului.

„Ilie, băiete,
nu carecumva, maicăi, să cazi în genunchi
în fața păgânilor!
În spatele tău stau o Tară și-un neam.
Să nu uiți, măicuței, că súntem români,
că numai o Țară ne-a dat Dumnezeu
cu nume din rai și preasfânt: România.
Cu Dumnezeu, înainte!”

Mama lui Ilie Ilașcu din Taxobenii Orheiului
pășește în
nemurire.


Din ultimul cuvânt
al condamnatului la moarte Ilie Ilașcu

Satrapi din fașă, furi păgâni,
Ne-ați pus în lanțuri ca pe câini
Și-acum – și-un glonte-n spate,
De-aceea că suntém români
Și cerem libertate.

Eu milă de la voi nu cer.
Românul nu cerșește.
Slobóda  nu se dă din cer,
Ci ea se cucerește.
Părinții mei udați de ploi
În casa de sub cruce,
Cât timp e Dumnezeu cu noi,
Satán n-o să ne-njuge.

Voi, frații mei, faimos pluton,
Vă țineți calmul rece,
Să știe hoarda de pe Don:
Pe-aicea nu se trece!

Soția mea cu dor nesaț,
Te rog să ții la nume,
Să-mi crești fetițele bărbați,
Ca – mari – să mă răzbune.

Copile dragi, eu vă sărut.
De-i cea din urmă oară,
Să știți: un tată ați avut,
Dar mai aveți o Țară!

Ajuns în cel din urmă ceas,
Le cer la frați iertare,
Că n-am adus-o, pas cu pas,
Unirea noastră mare.

Dar iat-o vine, fraților!
Nu-i auzirăți pașii?
O-aduc în marș sub tricolor
Nepoții mei – urmașii.

Jos jugul neamului păgân!
Jos frica și sclavia!
Eu vă iubesc, popor român!
Trăiască România!

De neamul Costineștilor

Cu sânge și jertfă ni-i scrisă istoria.
Să citim pe răboj
cine-au fost Costineștii.

Preafrumoasa Voichița, ne spune legenda, se-aruncă
în bulboanele Dunării iuți:
„Mai bine hrană la pești decât roabă la turci!”
Prealuminatul Miron Costin,
cel ce probă unei lumi îndoielnice
că fiii Moldovei
sunt de-o sămânță
cu cei din Muntenia
și cei din Ardeal,
că cele trei spițe
se trag de la Râm și vorbesc românește,
dar care luminat
cârtise-mpotriva lui Vodă,
trezitu-s-a, cică,
cu nasul crestat.
Un alt domnitor, prins de patima suptului,
îi reteză săvái ócoșa devlă
pentru prepusul
că prea îl luase
în bășcălie.
Primarul Costin
de pe Bâc-Chișinău
în scurtul răgaz
dintre două războaie:
numele lui
radiat pe vecie
din sacra memorie-a
compatrioților
la strungul mamónic de
mancurtizare.
În veac douăzeci și în prag de mileniu
un proaspăt primar: Nicolae Costin,
ce-avuse curaju-a le spune curbeților
că súntem români pe pământ românesc,
fu iradiat
și cancerizat,
cu zile împins în imensa genune
de unde n-a fost și nici nu e vreodată
cale de-ntoarcere.

În miez de răpciune, veleat douăzeci,
într-un mízer cătun din olatul Bugeacului,
în timpul botezului,
când preotul satului
spuse urbi et orbi
că se botează
cu apă sfințită
și neîncepută
al robului domn
Nicolae Costin,
un tiz de-al primarului
de Chișinău,
urându-i s-ajungă
om vrednic și mare,
preafericitul
băbac al acestuia
ar fi exclamat:
„Tot primar
și tot român!”

Nasc și la Moldova oameni.
Nu piere în veci
vrednic neamul român
al Costineștilor.

Prima lecție de citire pentru fiul meu

Fiule,
privește Oul acesta:
oval,
fragil,
neted,
perfect,
ca o sferă celestă,
ca un gând al omului creator,
ca o lucrare a lui Dumnezeu.
Oul
e întruchiparea numărului rațional ideal,
începutul tuturor începuturilor,
firul vieții fără de moarte,
al universului fără de sfârșit.

Cumințenia pământului –
mamele noastre  în vreme de pace și în timp de război,
la cándelă și la plug,
la leagănul vostru și la priveghiul bunicilor noștri,
la capul bolnavului,
la epuizarea durerii,
la conversația cu ființele dragi de pe celălalt tărâm.

Rugăciunea este fiica întruchipată a Cumințeniei pământului,
sfâșietoarea durere sublimată,
sărutul suav de fecioară neîmpărtășit cu logodnicul ei
dispărut prematur,
îndoliată mireasă.

Măiastra
e gândul omului înaripat,
visul de aur de zbor al lui Leonardo da Vinci,
zborul-săgeată spre cer al lui Aurel Vlaicu,
traseul prin cosmos al lui Coandă și Einstein,
deplasarea în spațiu și timp al Oului primordial al lui Brâncuși,
zborul lumii terestre spre Soare, spre Lună, spre stele,
spre necunoscut
și spre infinit.

La Poarta sărutului își dau întâlnire
dragul cu draga,
mirele cu mireasa,
viața cu viața,
viața cu moartea
și merg, fericiți și resemnați, pe Drumul vieții,
pe urmele pașilor celor plecați dintre noi,
la Sfatul bătrânilor,
spre jerba de umbre la cina de taină de la Masa tăcerii.
Privește-le, umbrele:
umbra lui Mircea la Cozia,
a lui Mihai pe Câmpia Turzii,
a lui Ștéfan la Putna,
umbrele eroilor noștri de la Plevna,
de la Oituz, Mărăști, Mărășești,
ale martirilor de la Sighet, Jilava, Canal,
din siberiile de gheață,
din Piața Revoluției din București,
din Piața Catedralei din Timișoara...

Coloana fără sfârșit
este o uvertură cosmică,
înălțarea sufletelor spre cer,
setea de cunoaștere și perfecțiunea geniului uman,
statura de granit a țăranului român,
istoria noastră milenară zbuciumată,
demnitatea noastră neîntinată,
dragostea noastră de viață,
visul nostru de zbor,
nostalgia de înalt
și aspirația către infinit,
cutezanța gândurilor noastre,
Decebal și Traian,
Mircea, Mihai și Ștefán,
Horia, Cloșca și Crișan,
Doja, Iancu, Tudor, Ilie Ilașcu,
Sarmizegetusa Regia, Columna, Carpații, Dunărea și Marea,
Alunelul și Hora,
Miorița, Meșterul Manole,
Ciocârlia, Balada, Rapsodia română,
Schitul lui Daniil Sihastrul,
Tipăriturile lui Coresi,
Învățăturile lui Neagoe Basarab,
Cartea românească de învățătură,
Voronețul și Putna,
Curtea de Argeș și Tismana,
Luceafărul și Basmele românilor,
Istoriile lui Iorga,
Cloșca de aur cu pui și Tezaurul,
Maria Cebotari și Maria Lătărețu,
Maria Tănase și Nicolae Furdui Iancu,
Maria Bieșu și Sofía Vicoveanca.
Într-un cuvânt,
veșnicia
țării noastre de glorii și dor:
ROMÂNIA.


O călătorie prin Țară
cu savantul nipon Minoru Nambora

Nu, nu era vorba de Holocaust!
Pur și simplu două orașe nipone cu toată suflarea lor
fuseseră rase din cartea pământului.
Într-un muzeu în aer liber din Hiroshima
de după cel de-al doilea război mondial,
unde nu se afla decât praf și cenușă,
un supraviețuitor din Țara Soarelui-răsare
se confesa unui excursionist din Țara Soarelui-apune:
„Nu sunt convins dacă România e capitala Bucureștilor
sau dacă Bucureștii sunt capitala României,
însă știu sigur că aveți un munte de istoric
și-o comoară de povestitor:
Iorga și Creangă”.
(Dar și confratele meu mioritic le credea
două cuiburi de barză,
cele două orașe nipone).
Turistul de pe continent putea fi subsemnatul,
ghidul de pe insulă –
savantul nipon Minoru Nambora.
A sosit timpul să ne schimbăm cu rolurile.
Amice Minoru,
ce bine c-ai prins acel tren-mocăniță
pe care-l numim drăgăstos România!
Mâine s-ar putea să fie târziu.
Privește: aici e pragul intrării în viață:
Poarta sărutului.
Ai văzut cum, la naștere, mama-și pupă pe frunte
pruncul fragil
și-i urează drum bun de la prag pân-la stele?
Ai văzut cum iubitele-și pupă iubiții
când aceștia-s chemați de trompetă la arme?
Penelopele lor mai scrutează și azi cu orbitele seci
depărtarea,
Cumințenii ale pământului, stane de piatră.
Să-l pășim și să mergem desculți,
mai mult prin aer decât pe pământ,
să rămână intacte,
imprimate pe soclul de humă al Drumului vieții,
amprentele pașilor celor plecați.
Mulți s-au dus, puțini s-au întors.
Să stăm resemnați, cu mulțimea de umbre, la Masa tăcerii,
să ascultăm, în tăcere de criptă,
odată cu spiritul preaînțelepților,
múrmurul Râului sfânt.
Să poposim la Biserica ce ne dă dezlegarea
pentru ultimul drum către ceruri.
Să admirăm, în aceeași tăcere,
Coloana fără sfârșit a demnității noastre,
puntea care unește cerul de taină
cu de păcate preaplinul pământ.
Prea poate să o vedem pentru ultima oară:
o roade la os rugina globalizării,
lama de gheață a nepăsării,
umilința mersului nostru de râmă
pe sârmă,
o sapă la rădăcină
mistreții noștri autohtoni cu colți de argint (nu de lână).
Să mergem, prietene,-n satul primordial
din Maramureș,
poate că mai reușim să mai prindem niște țărani cu chipuri de sfinți,
coborâți pe pământ nu din icoane, ci de-a dreptul din cer.
Parcă-i văd cum scrutează, senin, orizontul,
cum își fac – vii cadrane solare – sfânta cruce bombată
și-o pornesc spre Klondike-ul modern
la cules de căpșuni, portocale, banane,
ca să lege un ghioc de bănuț în basma
pentru zilele negre ascunse-ale lor
și un alt gologan, cât un munte de mare, -n hazná
pentru zilele albe-ale-aleșilor țării.
Să intrăm în incinta sacră
de la Sarmizegetusa Regia,
unde hoții de aur mai râmă comori în
osuarul semeților daci,
unde buldozerul și agresivitatea
radiază sub ochii UNESCO de pe harta pământului
Panteonul strămoșilor noștri.
Să trecem prin Roșia zisă Montană,
s-auzi cântul de lebedă al munților noștri spătoși
și zvonul lugubru-al unei Mări  Moarte –
un nou avorton al lui Gold Corporation,
apoi – pe la Zlatna de aur cântată de Opitz,
să vezi nepăsarea de cancer a grofilor noștri-actuali
cum roade plămânii  străvechiului burg.
Frate Minoru,
noi știm că niponii nu vor ceda nici o urmă de morsă
pe țărm de Kurile,
nici o pană de pasăre pe-o clipă trăgându-și suflarea pe acolo
în zboru-i spre țările calde.
Românii, bonomi (nu fără concursul mai-marilor lumii),
au dat la pământuri în stânga și-n dreapta cu hapca:
unuia – Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, Herța,
altuia – Cadrilaterul,
celui de-al treilea – o halcă din Banat,
celui de-al patrulea – o halcă din Maramureșul istoric,
celui de-al n-ulea – ce-a mai dat Domnul...
Aceste cadouri sunt azi
„străvechi pământuri rusești”,
„străvechi olaturi rutene”,
„străvechi țarate bulgare”,
„străvechi meleaguri sârbești”...
Străvechi – de când?
De la Burebista,
de la Decebal,
de la Traian,
de la Atilla, Baiazid, Ginghis-han?
De la Winston Churchill,
de la Roosevelt Delano Franclin
sau de la tovarișci Iosif Stalín?
Românii-s din fașă cu harul ce-
datului,
vecinii – cu harul
luatului.
Niponii nu cedează niște drepturi istorice.
Românii fac azi „sacrificii istorice”!
„Singura țară din lume înconjurată de români”
a lui Iorga
nu-și mai regăsește românii din jur:
unul e vlah,
unu-i cuțovlah,
unu-i grec romanizat,
unui roman ienicerizat,
unu-i macedonean,
unu-i croat,
unu-i meglenit,
unu-i istriot,
unu-i moldovean,
unu-i transnistrian,
unu-i bucovinean,
unu-i voivodinean...

Să mergem, amice, la fratele meu român
din secuime,
din ungurime,
din rusărime,
din rutenime,
din bulgărime,
găgăuzime,
din oricare altă -ime,
să-l întrebăm
ce hram mai ține,
ce obicei al pământului mai împărtășește,
ce nume mai poartă,
ce limbă mai vorbește
și dacă, în genere, mai trăiește.
De se va întâmpla
ca fratele meu român din Târgu-Mureș sau Cluj,
din Sfântu-Gheorghe sau Odorhei,
din Cernăuți, Ismail, Ceadâr-Lunga, Comrat,
de la Gyula, Salonta, Silistra, Belgrad,
din Tatarbunar sau Alibunar,
din Apșa, Biserica Albă, Hotin, Adâncata sau Herța et cetera
să nu mai știe de țara sa,
de legea sa,
de credința sa,
de limba sa
și dacă moții mei din Apuseni
se vor pomeni într-o zi – precum pieile-roșii din prérii sau alte meleaguri –
într-un țarc natural,
și dacă întreg neamul meu
s-ar lăsa, cum spunea Cantemir, pe tânjală,
atunci neamul acesta neapărat s-ar trezi
într-o sinistră zi
numai bun de integrat – fără nume și țară –
într-o lume globală,
într-un manual alternativ de istorie universală
sau într-un muzeu de antichități
de cea mai recentă croială.


Dar sunt convins că, dacă s-ar trezi

Nu graiul doar au prins a-l corchezi
Ori scrisu-a-l urgisi ca papistașii.
Prinzând la cheag și bicepși, papuașii
Ne-au pus, captivi, la pat a zălezi.

Nu știu ce simt în cer înaintașii,
Dar sunt convins că, dacă s-ar trezi
Din somnul lor de moarte într-o zi,
Văzând, la cârma trebilor, urmașii

Cum fac, la ei, negoț cu sănătate,
Cum se plodesc, la școala vieții, hoții,
Moravurile-n hău cum se strămută,

Sperjúri taxá-ne-ar însuși Hippocráte,
S-ar răsuci în tombă Pestalózzi,
Socrate-ar bea iar cupa cu cucută.
Îmi iartă, Doamne, vina mea: băsăul

Să fii un vierme-n sfoara lui – burlăul,
Cimotiei, la refeneá, valăul,
La carul lui de gală – tălpălăul,
Să îi adori, de pómină, bulăul?

Să-ți dea la ráșpel coastele gealăul,
Ți le fărâme-n cioburi vii ilăul,
Te-ntindă sub picioare ca zăblăul,
Ca fratele să ți-l iubești, pujlăul?

Te mélițe-n pacíșe cu ceatlăul,
Să-ți tragă brazde roșii răzălăul,
Să-nfigă dinții-n carne ca dulăul
Și tu – deloc de price, cât îi hăul?!

Îmi iartă, Doamne, vina mea: băsăul
Că nu pot face pace cu călăul.


Pe când și cea supremă, coronara?
                                În fața statuii lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău
                                la 92 de ani de oțelire în timp

Atleți creștinătății, ne-am zidit
În solul țării. Jurământ, nescrisul:
Mai bine creste-n nori decât abisul
Umilei înjosiri. Și-am biruit.

Și tot Măria Ta ne-a-nțelepțit,
Luptând ca-n burta chitului proscrisul,
De ne-am salvat străbunul grai și scrisul,
Și numele, de hoarde pângărit.

La Lipnic, Sauca, Cruglic, Vad, Orhei,
Greceni, Saharna, Leova, Sângeréi
Îți nalță Tricolorul imn și slavă,
Împurpurat de Roșia Dumbravă.

Pe când și cea supremă, coronara:
Pe veci de veci să ne unim cu Țara?


La fel și țara. Câtu-s de frumoase...

O mamă adoptivă, prin contracte,
Îți dă cu dramu-alint, sorbeală, pită.
Doar mama dreaptă, cât de decrepită,
Din start respinge orice artefacte.

Iar de cumva ți-adoarme pe-o clipită
Din mers firesc motoru-n patru tacte,
În pieptul tău, la semn de autfacte,
A mamei tale inimă palpită.

La fel și țara. Câtu-s de frumoase,
Bogate, tandre, scumpe alte țări,
În țara ta și glia amiroase
A dor și doină, -a treier pe fățări.

Priveliști nu-s în lume mai duioase
Decât plecarea spicelor sub coase!


                                                                                12.09.2020.