Câteva lămuriri privind studiul lui Eugeniu Coșeriu despre „limba lui Ion Barbu”

Întru amintirea Profesorului
Ioan S. Cârâc (1941-2021)

1. Pentru specialiștii preocupați de opera literară a lui Ion Barbu, articolul de tinerețe al lui Eugeniu Coșeriu, La lingua di Ion Barbu (din 1949)¹, este neîndoielnic unul notabil, întrucât pune în evidență anumite trăsături ale limbajului poetic barbian, îndeosebi unele aspecte ce țin de creativitatea lingvistică a marelui scriitor². Altfel spus, înfățișând și analizând numeroase exemple, Coșeriu dovedește convingător că și Barbu (la fel ca Eminescu, Coșbuc, Arghezi et alii) este un „creator de limbă”.

2. În schimb, pentru exegeții operei științifice a lui Eugeniu Coșeriu, articolul în cauză are, în primul rând, o valoare istorică, fiindcă este studiul în care autorul prezintă o intuiție teoretică excelentă, o intuiție din care se va dezvolta în anii următori concepția sa lingvistică. Altminteri, privind retrospectiv, Coșeriu se arăta întrucâtva nemulțumit de această lucrare timpurie, subliniindu-i și neajunsurile, nu doar meritele. Redau în continuare câteva dintre caracterizările făcute de Coșeriu însuși.

2.1. O primă (auto)evaluare este cea din celebrul studiu Sistem, normă și vorbire (Sistema, norma y habla) din 1952: „Studiind, cu câțiva ani în urmă, limba unui poet român, observam deja, într-o comunicare prezentată în decembrie 1948 la «Sodalizio glottologico milanese», că inovațiile, mai ales cele sintactice și semantice, constatate în exprimarea poetului amintit, deși absolut inedite, îndrăznețe și surprinzătoare și, într-un anumit fel, «anormale», nu sunt aberante din punctul de vedere al sistemului, nu se percep ca «erori», nu șochează «simțul lingvistic» al cititorilor de aceeași limbă. [...] Adică făceam, deși în termeni oarecum impreciși (mai ales în ceea ce privește așa-numitul «simț lingvistic», pe care îl consideram de natură cauzală, și nu ca efect al sistemului), distincția între sistem funcțional și convenție (realizare) normală”³. Tot în perioada uruguyană, în cea mai importantă carte a sa, Sincronie, diacronie și istorie (Sincronía, diacronía e historia), publicată în 1958, Coșeriu face trimitere (într-o notă de subsol) la același articol, considerându-l „o primă abordare – chiar dacă insuficientă – a problemei limbilor «învățate»”⁴.

2.2. Mai târziu, astfel de referiri coșeriene la faptele și contribuțiile teoretice din articolul publicat în Italia se găsesc destul de frecvent (în special în conferințe și interviuri), dar nu-mi propun să alcătuiesc aici un inventar al acestora. Mai reproduc doar un fragment relevant din amplul interviu acordat lui Nicolae Saramandu: „Așa că, de exemplu, ideea mea de la început, să împac creativitatea limbajului cu «tradițiile» fixate și cu normele sociale ale limbajului, se vădește deja în Limba lui Ion Barbu, unde încerc să arăt că tot felul de creații ale lui Barbu sunt posibilități ale limbii române, ceea ce mai târziu devine sistemul de virtualități, de posibilități, deși nu există în norma limbii române, deci în dicționar nu se află, însă nu sunt devieri. Adică tipurile de construcții din limba română, pe care el pare că le forțează, le duce la mai multe posibilități, sunt date ca posibilități în limba română. Și am dat o mulțime de exemple din limba vorbită. E o creativitate care corespunde, în același timp, virtualităților limbii române”⁵.

3. Într-adevăr, studiul La lingua di Ion Barbu surprinde (oarecum neclar) distincția dintre cele două concepte, «normă»⁶ și «sistem»⁷, pe care Coșeriu le va justifica și teoretiza magistral ulterior. Mai mult decât atât, tot aici se găsește implicit ideea că, învățând o limbă, se învață nu doar ce s-a spus în acea limbă, ci și ceea ce se poate spune în limba respectivă – o intuiție pe care lingvistul român o va găsi confirmată apoi la gânditori ca Wilhelm von Humboldt și Benedetto Croce. Totodată, în același articol, descoperim observații interesante legate nu numai de învățarea limbii materne și a limbilor străine, ci și de politicile lingvistice, de problema terminologiilor etc. (ca dovadă că aceste teme îl preocupau încă de atunci), deci diverse chestiuni de care Coșeriu se va ocupa în detaliu mai târziu⁸.

4. După aproape două decenii, demonstrând o extraordinară capacitate de abstractizare şi de sintetizare, Eugeniu Coșeriu va determina un concept şi mai general, și anume «tipul lingvistic»⁹, într-un text concis, Sincronía, diacronía y tipología (publicat în 1968, dar bazându-se pe o comunicare din 1965). Existenţa acestei noțiuni a fost dovedită de Coşeriu de mai multe ori, cu foarte multe exemple aduse din limba română şi din alte limbi romanice. În privința limbii noastre, unul dintre argumentele invocate de savantul român este cel referitor la „reducerea flexiunii adjectivului (sau a participiului adjectival)”¹⁰. În acest caz, este semnificativ că exemplul preferat, amintit și cu alte ocazii (întrucât aparţinea poetului său predilect), este constituit de aceste versuri: „Din ceas dedus adâncul acestei calme creste / Intrată prin oglindă în mântuit azur” (Ion Barbu)¹¹.

5. Cum se explică pasiunea lui Coșeriu pentru poezia lui Ion Barbu (pe care nu-l studiase în școală)? În diverse împrejurări, savantul român a mărturisit cum, licean fiind, în timpul unei călătorii la Iași, și-a procurat dintr-o librărie volumul Joc secund (din 1930) al lui Ion Barbu, volum pe care l-a învățat integral pe de rost¹². Următoarea mărturisire ne lămurește încă și mai mult cu privire la „dependența” sa de poezia barbiană: „Când înotam, de exemplu, în Italia, și voiam să fac doi sau trei kilometri ce-i aveam ca măsură, neavând ceasul, recitam poemul Domnișoara Hus de Ion Barbu. Și dacă nu ajungeam încă la mal, începeam poemul din nou”¹³. Iată, așadar, cum o pasiune (aparent dezinteresată) ajunge să aibă consecințe atât de benefice și de însemnate în planul teoriei lingvistice!

6. În loc de concluzii, câteva precizări: scrierea acestor note și comentarii a fost prilejuită de traducerea în românește a studiului coșerian La lingua di Ion Barbu și publicarea sa în paginile acestui număr din revista „Limba română”. Traducerea a fost efectuată în mod competent de către Emanuel Grosu, căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru că a dat curs invitației mele. De asemenea, îi sunt recunoscător lui Johannes Kabatek pentru acordarea permisiunii de a publica aici prezenta versiune românească¹⁴.

Note:

¹ Vezi E. Coseriu, La lingua di Ion Barbu (con alcune considerazioni sulla semantica delle lingue “imparate”) [1948], în „Atti del Sodalizio Glottologico Milanese”, I, 2, 1949, p. 47-53.

² Vezi, de pildă, Toma Pavel, O cercetare lingvistică a poeziei lui Ion Barbu, în „Studii și cercetări lingvistice”, 1967, an XVIII, nr. 1, p. 79-89, unde articolul lui Coșeriu este discutat în detaliu, ca într-o recenzie propriu-zisă. Printre altele, autorul face această precizare într-o notă de subsol: „Articolul ne-a fost semnalat de acad. prof. Al. Rosetti. Tot de la Domnia-Sa am primit și binevoitorul îndemn de a întreprinde încercarea de față.” (ibid., p. 79). Cf. și Mirela Pustiu, Poezia lui Ion Barbu – o concretizare a perspectivei coșeriene asupra limbajului poetic, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom LI (2011), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 335-345.

³ Eugeniu Coşeriu, Sistem, normă şi vorbire [1952], în E. Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 64-65. În același studiu, mai există și alte referiri la articolul italian și chiar exemple preluate din acesta (ibid., p. 89).

⁴ Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 72.

⁵ Eugeniu Coșeriu, Lingvistica integrală, Interviu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 13.

⁶ «Norma» cuprinde tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi este tehnică istoric realizată, adică ceea ce este realizare comună şi tradiţională, fără să fie în mod necesar funcţională (de pildă, cum este cazul [r]-ului uvular / „graseiat” din franceza parisiană, de care francezii s-ar putea lipsi, deoarece această absenţă nu ar crea nicio dificultate de ordin funcţional).

⁷ «Sistemul» reprezintă ansamblul trăsăturilor funcţionale (distinctive) ce pot fi constatate în aceeaşi vorbire, aşadar regulile distinctive în baza cărora această vorbire se realizează şi, ca atare, limitele funcţionale ale variabilităţii sale. De pildă, din punctul de vedere al sistemului limbii române, nu ne împiedică nimic să spunem *tăurel (în loc de tăuraş) sau *degetaş (în loc de degeţel); restricţiile ne sunt impuse însă de normă.

⁸ Pentru mai multe amănunte, vezi Cristinel Munteanu, Cum se învaţă o limbă (după Eugeniu Coşeriu), în „Limba română” (Chişinău), anul XXI, nr. 3-6, 2011, p. 180-190.

⁹ «Tipul lingvistic» cuprinde principiile funcţionale, adică tipurile de procedee şi categoriile de opoziţii ale sistemului, reprezentând prin aceasta coerenţa funcţională ce poate fi constatată între diferite secţiuni ale sistemului însuşi. Prin urmare, cu tipul lingvistic ne aflăm la un nivel superior de structurare lingvistică (vezi Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía y tipología, în E. Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Segunda edición, revisada, Editorial Gredos, Madrid, 1991, p. 194-195). De exemplu, în cazul limbilor romanice (cu excepţia francezei moderne şi, într-o mai mică măsură, a occitanei), coerenţa funcţională de la nivelul tipului este dată de următorul principiu general: „determinări materiale «interne» (paradigmatice), pentru funcţiuni «interne», designative, adică nerelaţionale (ca genul şi numărul) şi determinări materiale «externe» (sintagmatice), relaţionale (ca în funcţiile cazurilor, comparaţia adjectivelor etc.)” (ibid., p. 195). Felul în care sunt antrenate aceste elemente în dinamica limbilor (care sunt sisteme deschise, supuse unei permanente deveniri) este surprins de Coşeriu în formularea următoare: „mişcarea normei fără mişcarea sistemului (sau diacronia normei în sincronia sistemului); mişcarea sistemului fără mişcarea tipului (sau diacronia sistemului în sincronia tipului)” (ibid., p. 197).

¹⁰ Ibid., p. 188. Pentru detalii suplimentare (inclusiv pentru notele de mai sus), vezi Cristinel Munteanu, „Dezacordul” în caz al atributului adjectival în limba română. O explicaţie dintr-o perspectivă tipologică, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, anul VI, nr. 1-2 (9-10), Lexic comun / Lexic specializat, 2013, p. 142-148.

¹¹ Pentru citarea aceluiași exemplu barbian, vezi și E. Coșeriu, Lingvistica integrală..., p. 78.

¹² Vezi Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, „A spune lucrurile aşa cum sunt...”. Conversaţii cu Eugeniu Coşeriu, Traducere, indici şi completări bio-bibliografice de Adrian Turculeţ şi Cristina Bleorţu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2017, p. 25. Pentru alte mențiuni referitoare la Ion Barbu și la studiul despre limbajul poetic al acestuia, vezi op. cit., p. 59, 117, 120 și 136.

¹³ Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică, Interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 49.

¹⁴ După trimiterea spre publicare a traducerii efectuate de Emanuel Grosu (și cu puțin timp înainte de încheierea acestor rânduri), am descoperit întâmplător (pe un site on-line) următorul material fragmentar: Eugen Coșeriu, Lexic și creație stilistică, în „Mozaicul” (Craiova), anul XVII, nr. 9, 2014, p. 8. Textul în cauză nu este însoțit de vreo explicație privind titlul complet și locul publicării inițiale, numele traducătorului etc. Apare o singură precizare în colțul paginii: „Fragmentele de la pag. 7-8 au fost reproduse cu acordul acad. Basarab Nicolescu, coordonatorul volumului Ion Barbu, în timp și dincolo de timp, Ed. Curtea Veche, 2013”. A urmat o rapidă investigație și, cu ajutorul prompt și binevoitor al colegului Ioan Milică (directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași), am aflat că fragmentul cu pricina fusese extras din Eugen Coșeriu, Limba lui Ion Barbu (cu câteva considerații asupra semanticii limbilor „învățate”), ce s-a publicat în Basarab Nicolescu (coord.), Ion Barbu. În timp și dincolo de timp, Editura Curtea Veche, București, 2013, p. 335-344, unde se precizează că traducerea din italiană a fost realizată de Anamaria Colceriu. Nu am avut timp să evaluez această versiune românească anterioară (nesemnalată, cum ar fi meritat, în bibliografia de specialitate). Remarc în treacăt doar o deosebire privitoare la echivalarea terminologică: pentru pluralul italian significati, am preferat (împreună cu Emanuel Grosu) pluralul românesc semnificate, și nu semnificați (cum apare în versiunea doamnei Colceriu). În felul acesta, am căutat să respectăm și opțiunea lui Eugeniu Coșeriu (declarată într-o prelegere ținută în limba română în anii ’90): „Eu aș spune un semnificat – două semnificate, pe când nepoată-mea aicea zice că ea a auzit un semnificat – doi semnificați...” (In memoriam Eugeniu Coşeriu [Extras din „Fonetică şi Dialectologie”, XX-XXI, 2001-2002], Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 129).