Formarea la elevi a competențelor literară și de comunicare în cadrul lecției-dramatizare

Lecția-dramatizare este una dintre cele mai atractive, plăcute, distractive și, în același timp, instructive forme de activitate a elevilor în procesul studierii literaturii. „Punerea în scenă a unui tablou/act (mai rar a operei în întregime), susține C. Șchiopu, contribuie în egală măsură la realizarea mai multor obiective: relevarea și analiza elementelor acțiunii, caracterizarea personajelor, analiza remarcilor autorului, care-i va ajuta pe elevi să înțeleagă rolul acestora în text, stimularea interesului pentru lectura textului, aprofundarea cunoștințelor despre specificul operelor dramatice, despre măiestria actoricească, formarea deprinderilor regizorale, de joc scenic, pătrunderea elevilor în psihologia personajelor, înțelegerea complexității problemelor cu care acestea se confruntă” (Șchiopu 2009: 249).

În literatura de specialitate, mai mulți metodiști (Hobjilă 2016; Parfene 1997) remarcă cercul dramatic/de teatru ca activitate extracurriculară, care „poate fi organizat în funcție de scopul urmărit, conținutul activităților, modalitățile de lucru” (Parfene 1997: 124) și prin care se urmărește „depistarea și crearea condițiilor pentru dezvoltarea aptitudinilor interpretativ-scenice ale elevilor, cunoașterea marilor epoci ale teatrului universal și a operelor reprezentative” (Ibidem). În viziunea noastră, lecția-dramatizare urmărește cu totul alte obiective decât cele din cadrul cercului de teatru, ele vizând nu atât formarea/dezvoltarea aptitudinilor interpretativ-scenice, cât valorificarea operei literare, evident, în funcție de scopul lecției, formulat de profesor în momentul planificării acestei activități, iar prin această valorificare – formarea competențelor literară și de comunicare ale elevilor, componente definitorii ale educației literar-artistice și lingvistice.

Astfel, lecția-dramatizare în baza textului artistic poate fi organizată/desfășurată în procesul studierii unor opere epice, în care sunt atestate dialoguri dintre personaje (Bunica, de B. Ștefănescu Delavrancea, Ulița copilăriei, de I. Teodoreanu, Dl Goe, Vizită, de I. L. Caragiale, Doc, de N. Esinencu, Clopotnița, de I. Druță ), al operelor dramatice (Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă, de V. Alecsandri, O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale, Răzvan și Vidra, de B. P. Hasdeu, Frumos și sfânt, Casa mare”, Cervus divinus, de Ion Druță, piese de M. Vișniec ș.a.) și chiar al fabulei (Doi câini de Gr. Alexandrescu, Greierul și furnica de Al. Donici etc.).

Obiectivele urmărite în cadrul acestor lecții vor fi în concordanță cu unitățile de competențe (ex.: caracterizarea personajelor, comentarea mijloacelor expresive ale textului, relevarea tipului de replica și a rolului ei în caracterizarea personajelor, raportarea emoțional-afectivă la mesajul textului lecturat etc.) și cu cele de conținut (moduri de expunere: narațiunea, dialogul, personajul literar, mijloace expresive ale textului etc.). Luând drept criteriu atât unitățile de competențe și de conținut, cât și scopul urmărit în valorificarea operei literare, lecțiile-dramatizare pot fi clasificate în următoarele tipuri: a) lecție-dramatizare de caracterizare a personajului literar; b) lecție-dramatizare bazată pe analiza textului din perspectiva mijloacelor artistice atestate; c) lecție-dramatizare bazată pe analiza modurilor de expunere; d) lecție-dramatizare bazată pe raportarea stărilor emoțional-afective ale elevilor la mesajul textului lecturat; e) lecție-dramatizare bazată pe investigație și cercetare etc. (diversitatea competențelor – cunoștințe, capacități, atitudini – proiectate în curriculumul disciplinar, a conținuturilor, implică o tipologie a lecțiilor-dramatizare mult mai extinsă).

Procedura de organizare a acestor lecții poate fi diferită: a) profesorul anunță tema pentru acasă/ sarcina de lucru ce urmează a fi soluționată de elevi (înscenarea unui fragment din operă), explică regulile dramatizării; b) elevii aleg din opera studiată fragmentele/tablourile/secvențele ce urmează a fi puse în scenă; în cazul în care profesorul decide ce fragmente, secvențe din operă vor fi înscenate, el pune la dispoziția elevilor lista respectivă; c) în funcție de numărul de personaje atestate în fragmentul/tabloul ales, elevii se constituie în grupe/echipe și-și distribuie rolurile; d) fiecare distribuție decide asupra detaliilor privind recuzita, jocul actoricesc (intonații, gesturi, mimică, mișcare scenică etc.); d) fiecare reprezentație este urmată de discuții referitoare la personaje (felul de a vorbi, de a se comporta, de a gesticula, de a gândi, de a se îmbrăca etc., scoțându-se astfel în evidență atât trăsăturile de caracter ale personajului, tipologia umană căreia îi aparține, cât și rolul replicii, gestului, mimicii, vestimentației în caracterizarea acestuia. În cadrul discuției vor fi abordate și subiecte sugerate de întrebările: „De ce ați optat pentru acest fragment?”, „Ce mesaj se desprinde din fragmentul respectiv?”, „Ce importanță are fragmentul în contextul operei?”, „Ce ați dorit/ați reușit să comunicați spectatorului fiind în rolul personajului, trăind stările acestuia?”, „De ce anume așa ați decis să jucați rolul?”, „Cât de greu/ ușor v-a fost să pronunțați replica?”, „Vă place sau nu această replică? De ce?”, „Ce credeți despre personajul-interlocutor?”, „De ce ați optat pentru aceste detalii de recuzită?”, „Explicați gesturile pe care le-ați făcut în timpul reprezentației. Ce ați vrut să sugerați?” etc.; e) formularea unor concluzii în urma dezbaterii problemei și scrierea lor în caiete; f) vizionarea scenetei următoare pregătite de elevi.

În cazul în care același fragment/ tablou/ scenă a fost pregătit/ă de două sau mai multe distribuții, profesorul poate oferi posibilitatea fiecărui grup să evolueze, după care va urma discuția, din care nu vor lipsi și întrebările: „Care dintre distribuții a fost mai convingătoare?”, „Ce asemănări și diferențe există între reprezentații?”, „Care mod de rostire a replicilor este mai aproape de tipul personajului?” etc. Așa cum am afirmat mai sus, referindu-ne la obiectivul-cadru al lecției-dramatizare, considerăm că este important ca în procesul desfășurării acesteia să nu se pună accent, în mod special, pe modul de interpretare de către elevi a rolului, pe măiestria lor regizorală și/sau actoricească, pe alte detalii ce țin de estetica teatrală (evident, profesorul va încuraja elevii în acest sens).

Pentru ca înscenările elevilor să fie concepute corect, iar organizarea și desfășurarea lor să aibă rezultatele scontate, eficiente, lecția-dramatizare trebuie să satisfacă următoarele condiții: a) lectura obligatorie de către elevi a operei în cauză; b) elevilor li se va oferi libertatea de a opta pentru un fragment sau altul din operă, de a decide cât și cum vor dramatiza, de a-și împărți rolurile; c) în cazul în care profesorul decide să distribuie rolurile, va ține cont de preferințele, interesele, aspirațiile, aptitudinile fiecărui elev; d) același fragment poate fi ales/jucat de mai multe distribuții; e) numărul de fragmente care vor fi dramatizate depinde de obiectivele operaționale ale lecției; f) se va opta pentru fragmentele cele mai semnificative și sugestive din text, mai ales dacă acesta este de proporții mari; g) profesorul poate să le ofere elevilor anumite răspunsuri la întrebările apărute, să monitorizeze activitatea de pregătire, dar nicidecum să-și impună punctul de vedere; reprezentația elevilor trebuie să fie un rezultat al muncii în echipă/perechi, să exprime punctul de vedere al elevilor asupra dramatizării; h) elevii vor memoriza replicile, dar, în cazul în care au timp insuficient pentru pregătire, pot să se folosească de text; i) profesorul va încuraja orice reprezentație a elevilor, fără a critica vreuna, asigurând astfel o atmosferă de lucru constructivă, plăcută, pozitivă; desfășurarea optimă a înscenărilor presupune prezența elementelor caracteristice: surpriza, competiția, aplauzele, închinarea în fața spectatorilor etc.; î) în unele cazuri, profesorul se va încadra în jocul elevilor, atribuindu-și rolul de povestitor.

Trebuie de menționat că dramatizarea operei literare (atât faza de pregătire, cât și jocul propriu-zis în fața auditoriului), pe lângă obiectivele ce vizează valorificarea operei literare, urmărește și alte aspecte: a) dezvoltarea capacității de comunicare orală și de receptare a mesajului oral; b) exprimarea clară, corectă, expresivă, prin respectarea pauzelor de durată și psihologice (de surpriză, de reamintire, reflexive etc.), a tonului fundamental (conversațional), a intonațiilor (interogativă, exclamativă, imperativă, enunțiativă), a accentelor logice; c) dezvoltarea capacității de exprimare a unor sentimente, stări, prin mișcare scenică, gesturi și mimică; d) dezvoltarea capacității de reflecție personală și de empatie; e) stimularea capacităților creatoare.

În contextul lecțiilor-dramatizare de recapitulare se înscrie și cea intitulată convențional Carnavalul costumelor și al personajelor din operele studiate. Procedura de desfășurare a carnavalului ar putea fi următoarea: a) fiecare elev va opta pentru un anumit erou/personaj dintr-o operă literară studiată, totodată pregătindu-și costumul adecvat (sau detalii de costum); b) fiecare elev va trebui să învețe pe de rost o replică a personajului, foarte semnificativă și sugestivă, în funcție de tema recapitulată și de tipologia personajului; c) parada costumelor, care are drept obiectiv stimularea interesului de cunoaștere al elevilor; d) recunoașterea personajului, raportarea lui la o perioadă istorică (trecut, prezent, viitor), la o operă anume, la o categorie socială (domnitor, intelectual, țăran), la o categorie de vârstă (copil, matur, bătrân), la o specie literară (comedie, basm) etc.; e) discuții cu elevii privind stabilirea identității personajelor în baza vestimentației (în cazul în care elevii nu au identificat personajul, opera din care face parte, categoria socială etc., ei mai au oportunitatea, la altă etapă a carnavalului, să soluționeze problema respectivă); f) rostirea replicilor de către personaje, prin care se urmărește stabilirea identității lor (în cazul în care personajele nu au fost recunoscute anterior) și a tipului uman pe care-l reprezintă (în cazul în care elevii au format perechi, grupuri mici, alegându-și personaje din aceeași operă (ex: dl Goe, „urâtul”, doamnele), ei pot rosti replicile în formă de conversație); g) discuții despre personaj, pornindu-se de la replica rostită: elevii își amintesc situații în care acționează personajul respectiv, manifestări de comportament, atitudini, relații cu alte personaje, procedee de caracterizare etc.); h) totalizarea activității: concluzii, impresii.

Având în vedere procedura respectivă, profesorul poate organiza mai multe carnavaluri ca forme ale lecției-dramatizare. În tabel, propunem câteva dintre acestea, ele având drept scop recapitularea anumitor teme din perspectiva obiectivelor trasate:

Condițiile care urmează a fi respectate în organizarea și desfășurarea lecției în formă de carnaval sunt următoarele: a) fiecare elev alege personajul în funcție de tema carnavalului și de conținutul lecției de recapitulare; b) elevii se pot constitui și în perechi/grupuri mici (3-4), alegându-și personaje diferite din aceeași operă; c) costumele/ detaliile de costum vor fi alese în funcție de descrierile atestate în operă, astfel elevul fiind nevoit să revină la text. Dacă aceste descrieri lipsesc, elevii vor ține cont de statutul social al personajului, de perioada în care a trăit acesta etc.; d) profesorul, până la lecția-carnaval, le va ajuta elevilor să însușească o lectură expresivă a replicii; e) profesorul, în caz de necesitate, le va oferi elevilor consultații; f) elevii pot pregăti costumul integral sau pot recurge la un detaliu semnificativ; g) elevii nu vor comunica unul altuia numele personajului și opera din care acesta face parte, dat fiind faptul că, pe parcursul carnavalului, ei trebuie să recunoască identitatea acestuia.

În concluzie menționăm că lecția-dramatizare, în diferitele ei forme, solicită de la elevi nu numai spirit creativ, ci și implicare activă. Acest tip de lecție are un rol deosebit de important atât în însușirea, consolidarea, recapitularea materiei studiate, cât și în stabilirea relațiilor și interrelațiilor, în asigurarea unei participări afective a elevilor în comunicare.

Referinţe bibliografice:

Hobjilă 2016 = A. Hobjilă, Limbă și comunicare: perspective didactice, Iași, Editura Universității „A. I. Cuza”, 2016

Parfene 1997 = C. Parfene, Literatura în școală, Iași, Editura Universității „A. I. Cuza”, 1997. 299 p.

Șchiopu 2009 = C. Șchiopu Metodica predării literaturii române, Piteşti, Carminis, 2009. 333 p.