Contextul cultural iluminist al primelor traduceri de texte geografice în Moldova

Cultura românească scrisă a cunoscut o evoluție continuă încă din primele secole, întrucât  pornind de la simple traduceri ale textelor religioase, s-a ajuns la ample lucrări cu caracter istoric, științific și beletristic. Umanismul și Iluminismul apar cu întârziere în spațiul autohton, însă au o influență puternică în epocă, ducând astfel la apariția unor noi orientări în peisajul cultural românesc.

În Moldova și Țara Românească răspândirea Iluminismului este strâns legată de influența neogreacă și de dorința cărturarilor români de a prelua tendințele ideologice din Occident și de a sincroniza cultura românească cu cea apuseană. Maria Bulgaru plasează momentul incipient al mișcării iluministe în Moldova la mijlocul secolului al XVIII-lea, „când profesorii de la Academiile domnești din Iași și București și cărturarii români au pornit să traducă lucrările unor iluminiști din Occident, să utilizeze pe larg manualele cele mai moderne ale autorilor englezi, francezi, germani, italieni etc., care contribuiau la eliberarea de teologie, la afirmarea spiritului raționalist în explicarea fenomenelor lumii” (Bulgaru 2001: 60). Conform Mariei Bulgaru, mișcarea iluministă din Moldova cunoaște trei etape de dezvoltare. Prima etapă este una incipientă, care ține de la mijlocul până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, caracterizată prin ideea „difuzării cunoștințelor prin toate formele posibile”, cu scopul de educare a maselor prin modernizarea învățământului și prin facilitatea accesului la cultură. Adoptarea curentului iluminist în Moldova a fost un „rezultat al răspândirii intense a raționalismului iluminist din Occident” (Bulgaru 2001: 34) și a „numeroaselor contacte pe care le aveau cărturarii români cu marii cugetători francezi, germani, englezi (Montesquieu, Voltaire, Rousseau, enciclopediștii, Wolf etc.) prin traducerea operelor lor, prin învățământ, presă, călătorii etc.” (Bulgaru 2001: 35). A doua etapă care se desfășoară între sfârșitul secolului al XVIII-lea și primele decenii ale secolului al XIX-lea reprezintă apogeul acestui curent și este „marcată prin creația iluministă propriu-zisă a cărturarilor moldoveni” (Bulgaru 2001: 61), avându-i ca principali reprezentanți pe I. Tăutu, Gh. Asachi, A. Donici și C. Stamati. Ultima perioadă este marcată de activitatea generației pașoptiste, liderii acestei mișcări s‑au bazat pe valorile și principiile promovate în Epoca Luminilor, întrucât „fără a nega principiile iluminismului, acceptate în perioadele anterioare, pașoptiștii le completează cu noi idei despre organizarea și mijloacele de refacere a societății” (Bulgaru 2001: 62).

Cultura română din secolul al XVIII-lea a fost puternic influențată de cea neo-greacă, întrucât relațiile strânse cu grecii au facilitat pătrunderea în spațiul românesc a ideilor și valorilor occidentale din acea epocă. Apropierea culturii românești de cea apuseană a fost favorizată de regimul fanariot, după cum susține și George Călinescu: „Epoca fanariotă a contribuit la desorientalizare. Grecii aveau puternice legături cu Apusul, îndeosebi cu Italia. Și de foarte multe ori autorii francezi și italieni ne-au sosit prin Arhipelag. Ei înșiși manifestau un mare impuls de a evada din Răsărit” (Călinescu 1941: 67). Așadar foarte multe texte importante din cultura occidentală ajung la noi prin intermediul traducerilor grecești. Dat fiind contextul epocii, neogreaca a fost la acea vreme o limbă importantă de cultură în spațiul românesc, cunoscută de aristocrați și intelectuali, aspect ilustrat din nou de Călinescu: 

„Traducerile din literaturile occidentale, circulând în ms. sau publicate, se fac în principate dar și în Ardeal din ce în ce mai numeroase. Adesea tălmăcirea se slujește de un text în greaca comună, dar grecii tocmai se țineau acum în tot mai strânsă legătură cu Occidentul. S-ar putea spune că foarte mulți boieri au două fețe: ca oameni de cultură grecească ei sunt niște europeni, ca simpli români niște oameni de formație orientală. Cultura grecească e așa de puternică, încât centrul ei se mută încoace” (Călinescu 1941: 70).

Între secolele XVII-XVIII cultura scrisă a cunoscut un progres fără precedent în Țările Române, fiind vorba de o adevărată înflorire culturală care a favorizat apariția unor opere inedite, a unor tipuri de texte nemaiîntâlnite până atunci în spațiul autohton care abordau subiecte fascinante din domenii diverse. De pildă, tot mai mulți cărturari români sunt interesați de continentul american, un teritoriu exotic, cu totul necunoscut până atunci în zonele de răsărit ale Europei. Informațiile privitoare la Lumea Nouă au ajuns treptat și în teritoriile românești. În Transilvania, zonă mai apropiată de spațiul occidental, care „s-a bucurat de o autonomie mai accentuată, iar prin structura instituțional-politică și religioasă mai apropiată apusului continentului a participat mai lesne la ansamblul vieții europene” (Cernovodeanu & Stanciu 1977: 11), apar în secolul al XVI-lea numeroase documente în care se menționează sau se descrie continentul american, aceste texte aparținând numeroșilor cărturari transilvăneni, dar și străini stabiliți în regiune. În secolul al XVII‑lea și începutul celui următor, continentul american apare atestat și în textele moldovenești, cum ar fi, de exemplu, lucrarea cărturarului Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor sau romanul alegoric de satiră politică Istoria ieroglifică, a lui Dimitrie Cantemir (Cernovodeanu & Stanciu 1977: 29). Fascinația intelectualilor vremii pentru continentul american a fost determinată și „de unele cauze practice și anume, printre altele, și de aclimatizare în regiunile noastre a unor soiuri de plante provenind din America, dintre care cel mai răspândit a fost, fără îndoială, porumbul, originar din Mexic” (Cernovodeanu & Stanciu 1977: 30). 

În secolul al XVIII-lea remarcăm apariția unui număr notabil de lucrări din domeniile geografiei și istoriei în legătură cu continentul american, pătrunzând în spațiul românesc o diversitate impresionantă de informații privitoare la Lumea Nouă, care au avut de data aceasta parte de o sferă mult mai largă de circulație:

„[...] știrile privind geografia și istoria continentului american nu mai sunt difuzate acum doar pe calea tipăriturilor, cu o restrânsă circulație în lumea erudiților sau prin câteva note fugare strecurate incidental în conținutul unei opere autohtone tratând alte subiecte, ci ajung a fi împărtășite unor cercuri mai largi mai ales prin învățământul predat la academiile domnești din București și Iași. Asemenea manuale școlare – traduse și prelucrate, de obicei, după cărți occidentale în limba greacă, slujind ca limbă de predare în aceste instituții în perioada fanariotă – au fost, câteodată, tălmăcite și în românește, răspândindu-se în copii manuscrise în lumea măruntă a boiernașilor și târgoveților” (Cernovodeanu & Stanciu 1977: 32).

La începutul secolului al XVIII-lea lucrările clericilor greci Hrisant Notara (Introducere la învățătura geografiei și a sferei pământești tipărită la Paris în 1716 din îndemnul lui Scarlat Mavrocordat) și Meletie din Ianina (Geografia veche și nouă, tipăritură care apare la Veneția în anul 1728) s‑au bucurat de notorietate în rândul intelectualilor și învățăceilor (Ibidem: 32-34). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar primele texte românești propriu-zise despre Lumea Nouă și despre noile descoperiri geografice, cele mai notabile din această perioadă fiind Cosmografia adecă izvodirea lumii... din anul 1774, tradusă de Anatolie ierodiacon la episcopia de Râmnic (Ibidem: 37) și Gheografie noao, care s-a păstrat în limba română în două copii, una din 1780 și alta în 1786, a doua fiind alcătuită la Dărdănești de către Alexandru Athanasiu pentru boierul Iordache Darie (Ibidem: 40). În Catalogul manuscriselor românești al lui Gabriel Ștrempel ni se indică Istoria Americăi din 1795, redactată de către Gherasim Clipa, arhimandritul Mitropoliei Iașului, text care are la bază o lucrare a lui Joseph de la Porte (1714-1779). Tot în același an apare și lucrarea De obşte gheografie de Episcop Amfilohie (Hotiniul), considerată a fi cel mai vechi manual de geografie scris în spațiul românesc, document în care este menționată America. În 1816 a fost publicată la Buda tipăritura Descoperirea Americii. O carte foarte folositoare scrisă de Joachim Heinrich Campe (1746‑1818) și tradusă în limba română de către Nicola Nicolau. Acest volum este un text care conține descrieri de călătorie.

Unul dintre cele mai reprezentative texte despre Lumea Nouă în limba română este Istoria Americii a lui Costandin Sucevan, manuscris care a fost elaborat în patru volume, între anii 1818 și 1820, și are la bază versiunea grecească a operei The history of America, aparținând istoricului scoțian William Robertson (1721-1793), o amplă lucrare cu caracter istoriografic care s-a bucurat de notorietate și a avut un impact imens în epocă, dat fiind faptul că a circulat în multe versiuni și în diferite limbi. Textul lui Robertson a fost mai întâi tradus în limba franceză de către Jean-Baptiste Suard (1732-1817) și Jansen Hendrik (1741‑1812), la puțin timp de la apariția sa. După cum am văzut anterior, grecii au avut o strânsă legătură cu Occidentul, în spațiul elen circulând texte de referință ale Iluminismului european. Având în vedere relațiile spațiului grecesc cu Europa apuseană, Ovidiu Papadima subliniază faptul că „o caracteristică – mai accentuată ca în alte țări din Estul și Sud-Estul Europei – este cunoașterea temeinică a mai multor limbi occidentale și mai ales a celei franceze, de către cărturarii greci, inclusiv cei din Principatele Române” (Papadima 1975: 50), oferindu-i drept exemplu pe Constantin Mavrocordat, Evghenie Vulgaris și Nikeforos Theotokis, atrăgând atenția asupra faptului că „Voltaire este citat în literatura greacă, între anii 1766 și 1821, de vreo sută de ori” (Ibidem: 51). Având în vedere acest aspect, nu este deloc întâmplător că versiunea franceză a textului lui William Robertson a stat la baza celei neogrecești, traducerea fiind făcută de cărturarul, tipograful și traducătorul grec Georgios Vendotis (1757-1795). Textul grecesc, Ἱστορία τῆς Ἀμερικῆς, datează din ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea, primul și al doilea volum apărând în anul 1792, iar al treilea și al patrulea în anul 1794. Traducerea lui Vendotis reprezintă o tipăritură și se află la Biblioteca Națională a Austriei din Viena.

Versiunea neogreacă a reprezentat textul sursă după care s-a înfăptuit traducerea în limba română, aspect care se deduce din nota introductivă de la începutul volumului I: „Istoria Americii care s-au tălmăcit de pe limba grecească într-a noastră limbă moldovinească de cătră mine, Costandin Sucevan biv vel med(elnicer). În Iași la anul 1818”. Fiind un text ce datează din ultimii ani ai epocii fanariote, într-o perioadă când cultura elenă a avut o influență enormă asupra spațiului cultural românesc, nu este deloc surprinzător faptul că Istoria Americii a fost tradus din neogreacă, o limbă cunoscută de învățații români ai acelei epoci. Textul românesc are în compoziția sa patru tomuri: primul dintre acestea, care datează din anul 1818, are în compoziția sa 153 de file; tomul al doilea, tot din anul 1818, însumează un număr de 238 de file; al treilea tom datează din 1819 și include 255 de file, iar al patrulea cuprinde 174 de file și datează din anul 1820. Coperta fiecăruia dintre cele patru volume prezintă dimensiunile de 16,5 cm lățime și 22 cm înălțime. Textul se află în prezent la Biblioteca Centrală Universitară din Iași și este înregistrat cu cota Ms. III-23, fiind depozitat la sala de colecții speciale Dimitrie Cantemir de la etajul al II-lea. Fiind scris cu cerneală neagră, textul prezintă o grafie lizibilă și un aspect foarte îngrijit. Cu toate acestea, erorile de copist, cum ar fi cuvintele suprascrise, omisiunile și ștersăturile, nu lipsesc din manuscris.

Fascinant și inedit pentru cultura românească a acelor vremuri, Istoria Americii este un text care se remarcă prin obiectivitate, coerența conținutului, înșiruirea logică a evenimentelor și bogăția informațiilor. Fiind o operă cu caracter istoriografic, Istoria Americii este un text non‑literar aparținând stilului științific care prezintă nu numai evenimente istorice, dar și ample secvențe de descrieri geografice și etnografice în care apar ilustrate într-un mod detaliat pe de o parte specificul locurilor din Lumea Nouă (punându-se accent pe climă, relief, faună și floră), iar pe de altă parte caracteristicile comunităților precolumbiene. O altă particularitate interesantă a acestui manuscris este prezența notelor de subsol care au ca scop descrierea sau explicarea unor aspecte din text. Aceste însemnări variază de la mici adăugiri până la detalii ample cu privire la evenimente istorice sau descrieri geografice. Istoria Americii se caracterizează și printr-o bogată terminologie științifică în legătură cu geografia, istoria și alte științe. Mai întâi remarcăm prezența diverșilor termeni neologici precum analoghie, arithmética, astronomíe, astrolog, gheográfi, ipólipsis, mathimátici, theologhiei, care sunt, evident, împrumutați din neogreacă, o limbă care a avut o amprentă puternică asupra lexicului limbii române din acea vreme. Termenii din sfera semantică a geografiei sunt întâlniți foarte des în text, câțiva dintre cei mai importanți fiind: ochian, giumătate de sferă (sintagmă nominală care corespunde termenului actual emisferă), miazănoapte, miazăzi, apus și răsărit (cuvinte întrebuințate pentru a denumi punctele cardinale nord, sud, vest și est), ostrov (arhaism, sinonim pentru insulă), brâul arzătoriu (sintagmă utilizată pentru a denumi zona cu climă caldă a globului), pîrîu (cuvânt care avea o sferă de sens mult mai largă decât în limba actuală, fiind întrebuințat pentru a denumi orice tip de apă curgătoare) etc. Foarte interesante sunt și aspectele ce țin de toponimie și etnonimie, întrucât întâlnim nume de țări și popoare care sunt total diferite față de cele folosite în limba română actuală, cum ar fi Thráchiia, Eghípet, Englitéra (denumire veche a Angliei), Evrópa sau evropei (pentru a desemna Europa și pe europeni), Carhidónia sau carhidoni (denumiri vechi date Cartaginii și cartaginezilor), Finíchiia și finichieni (pentru a denumi Fenicia și pe fenicieni) etc.

După cum putem observa, Istoria Americii este un text de referință pentru perioada iluministă din Moldova, întrucât astfel de opere au fost scrise din dorința de emancipare a maselor prin cultură, obiectiv care s-a înfăptuit prin facilitarea accesului la educație și informație. Această lucrare elaborată cu grijă, care impresionează prin fluxul de informații, amplele pasaje descriptive, terminologia științifică folosită și subiectul abordat marchează un stadiu de maturitate la care a ajuns cultura românească scrisă. Trebuie să avem în vedere și faptul că acest manuscris reprezintă traducerea unei lucrări importante care a circulat în spațiul occidental în secolul al XVIII-lea și s-a bucurat de o notorietate în epocă, fiind vorba despre o ediție în limba română a unei opere ce aparține lui William Robertson, reputat istoric al Epocii Luminilor și reprezentant de seamă al curentului iluminist din Occident.  În acest context, putem plasa traducerea românească a lucrării Istoria Americii într-o perioadă premodernă, având de a face cu un text care face tranziția de la perioada veche a culturii românești scrise la începuturile unei culturi românești moderne, care să se ridice la standardele occidentale.

Referinţe bibliografice:

B.A.R. = Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, I, B.A.R., 1–1600, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978

Bulgaru 2001 = Maria Bulgaru, Gîndirea iluministă în Moldova: opinii și realități, Chișinău, Centrul Editorial al USM, 2001

Călinescu 1941 = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941

Cernovodeanu & Stanciu 1977 = Paul Cernovodeanu, Ion Stanciu, Imaginea Lumii Noi în Țările Române și primele lor relații cu Statele Unite ale Americii pînă în 1859, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977

IST. AM. = Istoria Americii, care s-au tălmăcit de pe limba grecească într-a noastră limbă moldovinească, de către mine, Costandin Sucevan biv vel med(elnicer). In laşi, la anul 1818, manuscris ce aparține Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași, însemnat cu cota Ms. III-23

Papadima 1975 = Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Editura Minerva, 1975