Ion D. Sîrbu, un Robinson în Isarlîk

„Culoarea fricii se schimbă
după fiecare deceniu”

Cu Ultimele... (Editura Măiastra, 2020), Toma Velici, îngrijind volumul, semnând notele, referințele critice și indicele de nume, ne pune la îndemână scrisori, pagini de jurnal, însemnări spitalicești, înregistrări audio din lunile din urmă ale lui Ion D. Sîrbu; adică fragmente dintr-un preconizat volum de Memorii (mereu amânat), botezat Depun mărturie, în care prozatorul intenționa să povestească „tot ce știe despre această Apocalipsă”. Or, cel care optase „pentru morală, nu pentru carieră” (cum mărturisea într-un interviu), apăsat de vestea neagră („Rea-vestirea” oncologică), chinuit de cărțile nescrise, se eliberase acum de literatură (cf. scrisoarea către V. Nemoianu, din 3 iunie 1989). Bătrânului soldat, ajuns pe „ultima turnantă”, îi dispăruse „pofta de a scrie și de a simți literar”.

*

Grăbit să părăsească această lume cu trei luni înainte de explozia decembristă, aproape necunoscut, „descoperit” cu entuziasm după 1989, Ion D. Sîrbu ne-a lăsat „cel mai bogat sertar literar”. Încât, pe bună dreptate, Alex Ștefănescu avertiza: „există doi I. D. Sîrbu” (Ștefănescu 2005: 521), unul antum, prea puțin cunoscut și un altul postum, o adevărată revelație. Erudit, alert, risipitor, digresiv, caustic, tăios etc., impunând prin varietatea lecturilor și o bogăție de idei în ebuliție, cu vervă malițioasă, adunând un uriaș „capital de frustrări și suferințe” (Manolescu 2008: 1433), crezând țărănește în steaua lui și terorizat de gândul că va rămâne un necunoscut, acest „proletar” al condeiului, înfruntând – ca perdant – vicleniile Istoriei, a fost un „scriitor subteran major” (Mihai Barbu 2010: 3). Un balcanic „neamț”, exilat în propria-i țară, urmărit de neșansă, poziționat invers față de mersul evenimentelor, biciuind stilul de viață comunist într-o operă care, indiscutabil, e inferioară omului (savuros, sclipitor, suspicios, cârtitor, plângându-se de „prostietatea” asfixiantă).

Cine se încumetă a-i cerceta viața, pornind, firește, de la matricea petrileană (multietnică), va descoperi, fără efort, o traiectorie aventuroasă, frântă, proiectată pe un fundal tragic. Student de vârf, membru al Cercului literar sibian, dar și al Partidului Comunist (din 1940), ilegalist, așadar, trimis pe Frontul de Est, dezertor, sergent-interpret pe lângă un general rus, traversând, cu o cizmă, Ucraina, conferențiar la Institutul clujean de Artă Dramatică, îndepărtat, în 1949, alături de Blaga și de alți corifei din învățământul superior, profesor suplinitor o vreme, redactor, din 1956, la revista „Teatrul”, trecut apoi prin școala detenției, vagonetar, secretar literar al Teatrului Național din Craiova (1964-1973) și pensionat din motive medicale, iată, rezumativ, destinul coșmaresc al sergentului TR Ion D. Sîrbu (1919-1989), trecut prin grele încercări, vădind, din unghiul creatorului, o salvatoare „vocație pentru suferință”. Anii de pușcărie, inițial pentru „omisiune de denunț” (în cazul Ștefan Augustin Doinaș, cunoscut în studenția sibiană), tentativele de recrutare și refuzul său îndărătnic, șirul de anchete (printre anchetatori, căpitanul Tudor Vornicu, viitorul teleast, mirat – la o accidentală întâlnire – că cel pe care îl considerase „dispărut din viață” revenise la suprafață), lunga tăcere editorială, „sertarita”, boala etc., definesc – la o sumară ochire – o existență traumatizată, în pofida unui start care promitea, prin „dosar”, în noul context, o cu totul altă desfășurare. La Petrila, unde, prin osârdia lui Ion Barbu, există acum o casă-muzeu, iar Mihai Barbu a întocmit, scrupulos, chiar un Dicționar al personajelor petrilene (2002), tatăl, cel care i-a dat „șira spinării”, era militant sindicalist; dincolo de distracțiile oferite de această „colonie” polietnică, mozaicată (adică: popice, fotbal, chermeze, filme), Ion D. Sîrbu a moștenit morala minerească. Iar mama, premonitoriu, îi va spune olláhului Gary: „mina e soarta ta”. Fiindcă șirul de suferințe și aventura scriitoricească îi vor permite să se descopere ca om, investigând adâncimile și tainițele sufletului.

Dincolo de „anii de studii postuniversitare”, cum numise, cu un rictus amar, intervalul petrecut acolo, în acel „saison en Enfer” și unde, antrenat temeinic în a renunța, ținuse colegilor de celulă prelegeri despre dramaturgia blagiană, Ion Dezideriu Sîrbu constată, răsfoind un vechi și uitat Jurnal (acoperind anii 1952-1953), că „e plin de Blaga”, prezent, de altminteri, și în epica sa, sub numele de Napocos. Filosoful, la rându-i, văzuse în Gary, apreciat superlativ, „un atlet al mizeriei”. Fascinația blagiană se resimte, amprentându-i încercările; nu, desigur, în „felul geometric de lectură”, lineară, fără efecte, cum apreciază, corect, Gary, ci în efortul de a testa „limitele realiste ale fantasticului”. Taina e doar vecină, suntem aproape de un prag care ascunde necunoscutul. De unde, probabil, interesul mărturisit, deseori explicitat, oricum urmărit cu tenacitate, pentru dramaturgie, livrând piese „jucabile”. Iar o piesă precum Pragul albastru, pusă în scenă, în 1983, la Teatrul Tineretului pietrean, probează convingător această veche ambiție. De fapt, dramaturgul Sîrbu se dovedește, observa prietenul Doinaș, un „amant al ideilor”. El cultivă polisemantismul, mizează pe forța de sugestie a simbolurilor, cere chei filosofice și știe că „o metaforă bună e întotdeauna clar-obscură”. Nu întâmplător Arca bunei speranțe, jucată, totuși, la Piatra Neamț (1970), fusese respinsă în alte locuri, fiind „prea metafizică”. De rezonanță biblică, reconstituind o familie arhetipală, „în pericol”, Arca se voia, aflăm (dintr-o scrisoare trimisă regizorului Călin Florian), o piesă politică (ca „intenție fățișă”). Simion cel Drept era un recviem al satului nostru, supus tăvălugului „progresului”. Apăsând pe miza simbolică, astfel de texte, sufocant-ideatice, nu-i îngăduiau revărsările de fantezie lexicală, debordantă la I. D. Sîrbu, oripilat și de intervențiile abuzive ale regizorilor „creatori”. Încât virajul spre proză, după acea primă, prudentă tentativă (Concert, 1956), o nuvelă extinsă, ignorată chiar de autor și Povestirile petrilene (1973), îngemănând caracterul legendar-mitic cu inciziile realiste, de adevăr documentar, era previzibil. Dacă Jurnalul, cu însemnări conspirative, colecționa „exerciții de luciditate”, dezvăluite postum, Dansul ursului (1988) era o proiecție alegorică, cu măgarul Gary și ursul Buru, vorbind despre neputința de a refuza captivitatea. Reamintim că, în iarna anului 1981, Sîrbu făcuse o călătorie în Occident (singura). Mai vechile povestiri din Șoarecele B... rămâneau simple „eșantioane de stil” (cf. Daniel Cristea-Enache), abia dipticul Adio, Europa!, scris tot în anii ’80, nepublicabil, dar recuperat (1991, 1993) evidenția fibra contestatară, de sarcasm hohotitor, cu țintă localistă, aparent. Un radicalism disimulat, nutrind vagi speranțe de umanizare a regimului, deplângând așteptarea, statul pe tușă, ticăloșirea etc., împiedicând rezolvarea problemelor din „cazanul” autohton, răzbătea din Lupul și Catedrala (1995), manuscris „prins” în planul editorial pe 1986, amânat, rătăcit etc., roman considerat de Tudorel Urian „o carte majoră” a literaturii noastre. Chiar dacă lucrurile nu stau așa, viitoarele revizuiri ale literaturii din perioada comunistă vor trebui „să-i facă dreptate” scriitorului (Urian 2000: 31). Împușcarea lupului înseamnă, desigur, în plan simbolic, „moartea speranței”. Or, simbolistica lupului totemic în formula unui realism metafizic, inițiatic, cu sugestii blagiene, îngăduie o lectură din unghiul posibilei mântuiri (Oprea 2016: 49), „lupul singuratic”, cum a fost văzut autorul de concitadinul Jean Băileșteanu, devenind – prin dezvăluirea postumelor – un „lup sarcastic” (cf. Sorin Lavric).

Corespondența este însă marea surpriză postumă. Eugen Simion observa că Sîrbu „și-a pus geniul în scrisori” (Simion 1999: 247). Literatura epistolară, risipind scrisori-eseu (cf. V. Nemoianu), este o veritabilă proză satirică, de vervă persiflantă și sarcasm „îndrăcit”. Acest dialog epistolar cu, de pildă, exilații V. Nemoianu, I. Negoițescu, Mariana Șora (v. Traversarea cortinei, 1994) îi trădează spiritul mușcător, sinceritatea inconfortabilă, clamata nevoie de dragoste; funcționează, s-a spus, ca substitut al gâlcevilor cu lumea, prilej de evadare din temnița estică. Exilat în Bănie, ostracizat, înțelegând că e vorba de o detenție pe viață în „marele sat universitar” (Craiova), I. D. Sîrbu își dezvăluie „psihodramele singurătății” (Simion 1999: 239). Alutia (Oltenia) e o (altă) lume, refuzând grefa transilvană; el, compensativ, se va răfui (prozastic) cu nomenclatura locală și se va încredința unei prietenii „oarbe” (cazul lui V. Nemoianu, necunoscându-se), livrându-se fără rest. Pensionar sărac, inteligent, răutăcios (deseori), inepuizabilul Gary are o irepresibilă poftă confesivă. N-ar vrea să moară nemărturisit, spunea într-o epistolă adresată Deliei Cotruș (aprilie 1988), recunoscând că, dintre nobilii săi „patroni”, Ovidiu Cotruș  i-a fost „cea mai dragă umbră”. Corespondența cu Deliu Petroiu și Ion Maxim (v. Iarnă bolnavă de cancer, 1998, ediție „gândită” ca roman epistolar de Cornel Ungureanu) se consumă în același stil direct, subiectiv, complice, de o sinceritate brutală. Amicii cerchiști sunt urecheați: Negoițescu („câinele Ramon”) e haotic, Liviu Rusu suferă de „buridanism universitar”, Șt. Augustin Doinaș (cel mai talentat dintre toți, zice epistolierul) „nu a avut norocul de a suferi”. Marele „noroc” s-a revărsat, din plin, asupra lui I. D. Sîrbu, după ce „zarurile roșii” (măsluite) anunțau iarna totalitară. Într-o epistolă adresată lui Deliu Petroiu, în martie 1947, detaliază chiar planul unei evadări (în patru) spre Apus, idee abandonată.

Scriitor „neglijat”, crede Clara Mareș, cercetându-i temeinic corespondența (publică și secretă), dar nu și literatura propriu-zisă, I. D. Sîrbu s-a dovedit un epistolier harnic. Ca „actor refulat”, spectacular, „mătrășit” de viață, trăitor la „marginea unei anume lumi” (Craiova, evident), risipind rafale de bonomie sarcastică, a resimțit acut nevoia confesivă și s-a încredințat cercului de amici, convins că există doar „întru și pentru sertar”. De certă „ținută literară”, observa Gh. Grigurcu, scrisorile-eseu ale acestui „cerchist de frunte” (v. Ce mai taci, Gary?: 12 scrisori exemplare, Editura Genesis, 2002; ediție îngrijită de Mihai Barbu) ironizau succesele fictive ale socialismului biruitor (vezi „braconajul alimentar”, cu Lizi în misiune) sau penibilitățile cotidiene (absurdul, scârba, însingurarea, Teatrul craiovean fiind un „hoit cultural”). Ca „semicetățean nesupus”, dorind „să moară cu regimul de gât” obiectivul Sîrbu a fost în atenția organelor; el trebuia „influențat pozitiv” și supravegheat pentru a nu trimite, dincolo de frontiere, scrieri anticomuniste.

Radiografiind dezinvolt, febril, integral, răul sistemic, în texte nepublicabile, aproape pamfletare, I. D. Sîrbu pleacă de la „o premisă falsă”, crede Alex Ștefănescu, invocând drept cauză „turcirea”, balcanismul, nu ideologia. În acea unică deplasare în Vest, terorizat de gândul dilematic de a rămâne sau nu, „obiectivul Suru” (cum figura în transcrierile Securității) constată că nu e dotat pentru adaptare, că nu rezonează cu egoismul occidental. Deci reacționarul Gary, îmbibat de umanism filosofic, deși invitat (tacit) de a pleca definitiv, hotărăște să se întoarcă; vrea să moară „de gât cu regimul” și constată că „țara e opera lor” (a securiștilor). Totuși să nu ignorăm rolul benefic al atâtor interceptări și înregistrări, îmbogățind arhivele. Propus, în 1983, din partea CCES, pentru o călătorie în RFG, împreună cu Paul Everac, urmând a populariza dramaturgia românească, I. D. Sîrbu va fi tăiat; iar rezoluția organelor locale nu suportă echivocul, cerând ferm „înlocuirea obiectivului” (Mihai Barbu 2010: 18).

Chiar dacă I. D. Sîrbu n-a fost „prozatorul mult așteptat” de grupul de tineri literați ardeleni, cum proorocea Șt. Augustin Doinaș, categoric că el are parte, meritat, de o extraordinară carieră postumă, dăruindu-ne o operă „onorabilă”, considera N. Manolescu. Natură eretică, proletariană, logodită cu eșecul, el s-a poziționat „în contratimp cu Istoria” (Simion 1999: 247); dar marea sa dorință a fost de a lăsa în urmă „un nume curat”. Ceea ce este indubitabil, biografia fiind superioară operei. Craiovean fără voie, „un bufon ca vocație și destin” (cum se autocaracteriza), ba sarcastic, ba lamentativ, silogistic în demonstrație, Ion D. Sîrbu și-a trăit viața (adevărat tratat de Morală și Politică), nota Dumitru Velea, „ca operă”. Fiindcă anii privațiunilor înseamnă, din păcate, „opere lipsă la inventar” (Velea 2019: 7), scriitorul notând, într-o scrisoare adresată, la 3 iunie 1989, lui Virgil Nemoianu că „cele mai bune cărți ale mele rămân nescrise”.

Recuperat prin ceea ce, grijuliu, adăpostise în închisoarea sertarului, manuscrise dosite, destinate unui prezumtiv cititor din viitor, Ion D. Sîrbu cunoaște, așadar, o spectaculoasă carieră postumă. Cel care „respira” prin scris, oferindu-ne exerciții de dezgolire (cum se mărturisea), a mizat, inițial, pe dramaturgie, a virat apoi spre proză și a impresionat, ca opozant, prin jurnal, corespondență și publicistică, eclipsând literatura propriu-zisă. Trecut prin dure experiențe personale, cu viață controlată și confrați duplicitari, rememorând „anii puși la CEC”, el exploatează prolific filonul autobiografic. Și, firesc, interesează generațiile mai noi, școlite, citite, dorind a explora, cu documentele pe masă, paranteza comunistă.

Istoric de formație, Clara Mareș a cercetat voluminosul dosar de la CNSAS (peste 1680 de pagini, adunate în vreo șapte tomuri) dedicat „obiectivului” Ion Dezideriu Sîrbu și ne-a oferit o documentată biografie, propunând necesarele „dezambiguizări contextuale” (cf. George Neagoe). E drept, și alții au poposit exegetic asupra cazului Gary (Nicolae Oprea, D. Velea, Elvira Sorohan, Mihai Barbu, Antonio Patraș, cu a sa „veghe în noaptea totalitară”, Mihaela Bal, Daniel Cristea-Enache, Lelia Nicolescu, Sorina Sorescu, Ioan Lascu, Toma Grigorie, ultimul lansând ciudata ipoteză a unei „biografii romanțate”), cu variate contribuții, de neocolit. Fiindcă fostul ilegalist și cerchist, cu o biografie fracturată, „sărind” de la condiția de conferențiar la cea de muncitor necalificat, a fost, spun documentele, un periculos „uneltitor”, mișcându-se (1957-1963) pe traseul Jilava, Gherla, Salcia, Grindu, Periprava. Viața sa, „trăită în paranteză”, l-a inspirat, se pare, pe Marin Preda, ficționalizatul Petrini reamintind de încercările la care a fost supus imprudentul Ion D. Sîrbu, mereu sincer, trecând de la gratuitățile estetice la scrisul „periculos”. O „victimă eternă” într-o realitate sufocantă, vădind însă verticalitate și rezistență morală. Fiindcă ordonanța de învinuire incrimina unele manifestări ostile (după evenimentele din Ungaria), refuzul de a-l da de gol pe Marcel Petrișor („omisiune de denunț”) și piesa dușmănoasă (Sovrom-cărbune), Ion D. Sîrbu (un „cumulard”!) suportând „pedepse diferite pentru aceleași vini”. Pe bună dreptate, Clara Mareș, bine informată, vede în cel supravegheat, nepublicat, părăsit, marginalizat, evitat etc., un atlet al lucidității (Mareș 2011). Paginile sale, îndeosebi după „anul de ruptură” (1977), sunt mărturisirea unui intelectual lucid, trăind comunismul „la zi”, în „starea de iovie” (Bușe 2014: 40), iertându-și prietenii de altădată (trădători). Un „lepros politic”, așadar, neînregimentat, însingurat, trecut prin detenție și domiciliu forțat, traversând, cum spunea Daniel Cristea-Enache, o „iarnă simbolică” (1983-1989) în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, trudind la o operă de sertar, cu viitor incert. Respingând, „dușmănos”, numita rezistență prin metaforă, vădind o rezistentă fibră morală.

Venit dintr-o colonie minieră, fostul vagonetar la mina Petrila, cu o biografie teribilă, de la anii de front la cei ai domiciliului obligatoriu în Isarlîkul craiovean, izolat, se simte un Robinson („pe o insulă a umbrelor și amneziei”). În dipticul Adio, Europa!, ivit editorialicește în înfloritoarea epocă a culturii „de ziar”, mesajul antitotalitar e limpede. Dincolo de îndemânarea lexicală, avem în romanele încapsulate în Adio, Europa! o seducătoare proză de idei, escortând risipa de filosofeme ori eseistica divagantă, închegând – în opinia lui N. Manolescu – doar un pamflet ideologic. Hilar e reproșul criticului că I. D. Sârbu (așa numit în Istoria critică)¹, trăitor între 1919-1989, ar fi publicat „prea mult”, după 1989! Dar prozatorul, un spumos și harnic epistolier, mereu briant (uneori patetic, alteori brutal, gelos, malițios), vădind o teribilă poftă confesivă, adunând un capital bogat de frustrări, a fost terorizat de spaima de a rămâne un necunoscut: „trăiesc numai în măsura în care mai citesc și mai scriu, totuși”. Nutrind, negreșit, speranța „reabilitării”, posteritatea urmând a-i „desena” o credibilă siluetă spirituală. Este el, azi, un scriitor gonflat?

Acest roman cu cheie comunică (prin intrigă, personaje și, fapt mai puțin obișnuit, chiar prin stil) cu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Cunoscut ca dramaturg, autorul era interesat de reflecția morală și eseul romanesc. Fiindcă, Adio, Europa!, anunțând o spectaculoasă carieră, clătinând ierarhiile, dovedește, dincolo de tensiunea ideilor, simțul ironiei și apetență pentru proza de observație morală, desfășurată eseistic pe suport biografic.

Trecut prin închisoare, marginalizat, personajul-narator este, în plin iluminism întunecat, un profesor mittel-european; el poartă nostalgia bibliotecilor genopoliene (unde a învățat cu profesori „uriași”), aterizând  într-un Isarlîk alutan (Craiova), în care, conțopist silnic la Vinalcool, este – grație intervenției nașului său, puternicul Tutilă Doi – „inspector cu ortografia”. Acest buiac Candid Dezideriu, cândva preocupat (într-un eseu „ridicol”) de sexul dracilor, și-a pierdut catedra și pare, printre alutanii cuțovlahi, un biet european rătăcit, în exil filosofic. Alături de el se află însă Olimpia cea isteață, cu minte practică, de origine balcano-peizană; Limpi veghează, pare menită carierei directoriale și îndreaptă, cât se poate, gafele învățatului ei soț, cel care nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă în juru-i și, cu deosebire, în culisele puterii.

Într-o lume „turcită”, fostul universitar cu „studii nordice” (rememorând perioada romantică a Genopolisului), pocăit după o detenție absurdă, gustă, cu ochi îndemonit, farmecul levantin și dreptul „tribal”; va râde neprincipial și râsul său „istoric” (după aprecierile bizarului coleg Sommer) va isca un cutremur local. Ageamiu și păgubos, cărturar inutil într-un târg „glorios” și puturos, făptașul se va lupta cu balaurii puterii locale, puși să joace tontoroiul, navetând între logosfera politică și bursa fricii. Pretextul epic ni se pare fragil; râzând în fața afișierului (unde, pe afișul rozaliu al Universității populare, în locul lui Karl May apare Karl Marx), demodatul umanist va declanșa „bobârnacul” care scoate târgul din amorțeală. Începe o bătălie constructivă, principială, cu știutele „reverberații de cadre”. Ilderim, supremul raialei, va convoca „o plenară sultanală”; Caftangiu, beiul culturii, își pierde scaunul, iar „banditul futurolog” Tutilă Doi, un „haiduc universitar” (la catedra de agitație futurologică), intră în conflict cu agia atotștiutoare (a se citi: securitatea), reprezentată de Osmanescu. Râsul nu putea fi iubit în seraiul puterii, iar delictul profesorașului se cuvenea exemplar sancționat. Romanul este, de fapt, un dilatat eseu moral. Dacă la Isarlîk ambivalența e o religie, fostul filosof, un „european bine informat”, moftolog, dobitoc siderat ș.c.l., reușește, cu ajutorul nelicențiatei Limpi (o maestră în arta subînțelesurilor) și a misteriosului domn Sommer, să descâlcească ghemul întâmplărilor, complicitățile și alianțele în mișcare care frământă piramida puterii. Desfășurat în registru tragic și ironic, romanul excelează în pictura moravurilor provinciale. Aici, scrânciobul puterii face victime, iar fanfaronada celor îmbolnăviți de „cezarie” definește patologia scaunului. Expert în paranteze, Candid pare un profesor de idei moarte. „Suberoul” nostru face (și nu e singurul) multă teorie, încât Adio, Europa! lasă impresia unui sarcastic discurs antitotalitar, cu fraze memorabile și incisivitate caragialiană, dar cu epic străveziu. Această apetență filosofică căzând în logoree, sancționând o dictatură de tip balcanic, „atacă”, cu argumente virile, și bolile ființei românești. Rătăcirea în numeroasele paranteze îngăduie această risipă de vorbe, persiflând circul patriotic, autoocupația, transhumanța statuilor, monarhia tribală, glorificând cioclii idealurilor sau frica matrice, închegând un posibil, deloc confortabil, profil etnic. Incisivitatea romancierului nu poate fi stopată; el vorbește, prin eroii săi, despre tăcerea lașă și ipocrizia rentabilă, despre „plânsul jarului de sub cenușă” și speranțele amorțite, despre „atleții bășcăliei și ai bârfei”, cu al lor comportament melcoid. Superb și păgubos teoretician, Candid nu înțelege realitățile unei societăți multilateral fanariotă și mentalitatea unor alutani „adaptați”. Noul prim-pașă repetă scenariul. Romanul lui Ion D. Sîrbu denunță vehement năravurile și moravurile unei epoci și, mai ales, patologia puterii. El aglomerează un lexic fanariot (semănând cu inventarele lui Paul Georgescu) și strălucește prin ideație. Într-un Isarlîk tragicomic, prozatorul părăsește narațiunea autobiografică (mult mai credibilă) și se refugiază într-o ficțiune sarcastică, în care, ciudat, punctul forte rămâne eseul moral. Persiflant, digresiv, cu insule eseistice, excitant prin posibilele „chei”, eseul romanesc al lui Ion D. Sîrbu dezvăluie țesătura epică a unui spirit cultivat și ironic, divagând grațios și, pe alocuri, obositor, cu apetit filosoficesc și strălucire lexicală, suferind nu atât din unghiul invenției epice, cât al simțului creației. Adio, Europa! rămâne o carte ironică și disperată, testamentul unui martor care nu vrea să tacă. Fiindcă Alutia (Oltenia) este o lume, Adio, Europa! s-ar fi vrut „o carte mare și grea”.

Cum noua orientare în istoria literară, chiar „fără program explicit”, pare a se desfășura „în contra analizei estetice” (Simuț 2013: 21), cazul Ion D. Sîrbu se potrivește de minune tendinței, valorificând, îndeosebi, exemplul moral, negreșit luminos, aproape incredibil. O viață „cumplită”, controlată, îndosariată, o biografie distorsionată, „prescrisă de Securitate”, probează „lupta iacobină” a celui născut „pieziș”. Și care, eșuat într-o Craiovă (ca „imensă broscărie” sau „mare sat universitar”), se simte strein pe viață. „Obiectivul”, mereu supravegheat, încăput pe mâna unor profesioniști de calibrul lui Olimpian Ungherea (el însuși autor de romane polițiste), interesează sub toate aspectele: relații, conversații, manuscrise, scrisori etc., sub teroarea / suspiciunea „sertarului secret” (cf. Clara Mareș). Ofițer de caz pentru I. D. Sîrbu („Obiectivul Șerbănescu”), locotenentul-major Olimpian Ungherea a avut, în cursul anului 1969, cinci întâlniri²; și află că scriitorul era „zbuciumat”, doritor a fi reabilitat, urmând a redacta un Memoriu adresat Congresului PCR. Întocmit rapid, încurajat de ofițer, memoriul a fost interceptat și „lecturalizat” de Securitatea doljeană; iar „obiectivul”, ins petrecăreț, cult, dovedind nesiguranță (cum menționează alte „note benigne”, vehiculând informații știute), rămâne, desigur, sub influența organelor, trezind interes pentru basmele sale esopice, „cu semnificații” (pentru maturi). Evident, informațiile depozitate în voluminoase dosare au fost exploatate (parțial); dar a folosi zelos, abuziv, Dosarele de urmărire informativă (DUI) ca Dosare de istorie literară (DIL) este riscant în absența unor precauții metodologice, cerând, recomanda Gabriel Andreescu, pentru decodare, o interpretare hermeneutică (Andreescu 2013: 16). Altminteri, manipularea arhivelor distorsionează și discreditează însuși procesul deconspirării.

Confruntat cu o existență dramatică, tangentă absurdului, doldora de „pățanii”, I. D. Sîrbu – ca personaj tragic, lipsit de „glanda resentimentelor” – intenționa să-și scrie viața în Povestea unui om ridicol. Omul „ridicol” a fost însă un om liber, convins, el însuși, că „Sîrbu are o operă”, cum afirma (prin 1987, într-o epistolă) foarte încrezător în destinul ei postum. Epistolierul Sîrbu, suferind „de tăcere”, acumulând frustrări, încerca a evada din recluziunea provincială, căutând „o rază de speranță”. Apetența epistolară exprimă o presantă nevoie de comunicare în „postul socialist”, recunoscută franc, de altminteri: „scriu fiindcă eu am nevoie de voi, nu voi de mine” (se mărturisea Deliei Cotruș, în 1988). Dar miza acestui frenetic dialog putea fi și dorința de a-i convinge pe foștii comilitoni cerchiști (reticenți, de regulă) de propria-i valoare, de adevăratul său potențial, desigur mult peste cota cărților publicate (mutilate). Scrisul „de suprafață”, tipărit, nu putea fi la fel de liber și voluptuos, precum corespondența. Dar peste tot, combinând rafalele sarcastice cu o nostalgie difuză (încercând, de pildă, a vedea dispăruta colonie petrileană prin ochii Tatălui, ca „arhemodel”), el este și rămâne un martor curat, dorind a rosti, ca martiriu și mărturisire, adevărul. Scrisul său condamnă tocmai excesul de stil; refuză „a ambala în vată un tren de vorbe”, recuperând timpul furat. Credem și noi, alături de Ovidiu Ghidirmic, că I. D. Sîrbu, suprasolicitat în anii din urmă, este „un mai mare scriitor de metaliteratură”. Ediția Academiei (2 volume, deocamdată; ediție îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea) vine să confirme din plin această bănuială. Bineînțeles, I. D. Sîrbu nu a fost un răsfățat al criticii. Chiar recunoscut, târziu, drept „inteligența cea mai categorică a Cercului” (cf. Ștefan Aug. Doinaș), abia în anii postdecembriști el s-a dezvăluit, prin sertarită, ca o revelație. Exilul interior din Cetatea Băniei nu a devenit, din fericire, și un exil postum. Iar explozia editorială postdecembristă a săltat, incredibil, cota acestui „deconspirat”, valorizarea (entuziastă) fiind mai degrabă morală decât literară. Ceea ce nu înseamnă că Ion D. Sîrbu, gonflat prin entuziasmul exegeților, va fi înghițit de conul de umbră al posterității. Dar o recalibrare, inevitabil, va urma.

*

Cine s-ar îmbărbăta să citească / să recitească fragila cărțulie a debutului (Concert, 1956) ar descoperi la primul I. D. Sîrbu, fără efort, doza de convenționalism și, forțând antiteza, inexistența nuanțărilor (Cristea-Enache 2001: 557), în contrast cu acele „cărți grele”, recuperate postum. Evident, bătrânul cantonier Grigore Salca, scufundat în „groapa neagră” a amintirilor, nu prevestește, prin acest efort rememorativ, tras într-o nuvelă, ceea ce ar putea deveni / va deveni I. D. Sîrbu. Biografia sa neverosimilă, suspect-fictivă, suportând farsele destinului vorbește despre un timp furat și o viață fracturată, „melcoidă”, fără a trasa „ecuatorul precis în adevăr și plăsmuire”. Totuși, „răsucirile” acestei vieți, provocând o imensă suferință într-un „ocean de rahat”, nu aparțin unui „desperat”; încât, posibilul bilanț interior evocă un ins curat, cu un finish bun, ajuns „la țărmul recunoașterii” (cf. Gh. Grigurcu), cu o posteritate fulminantă, după ce a învățat „arta de a supraviețui cinstit”, suportând „vânturile rele” dinspre edituri și „fezandarea” manuscriselor.

Genopolitanul profesor Candid, „un cărturar inutil și ridicol”, mazilit în Isarlîk, găsește o insulă oltenească „afurisită, ticăloasă și șmecheră”; intră într-o „peșteră de singurătate și disperare”, înțelegând că Iadul este un loc unde se tace. Și atunci, ocolit, izolat, folosind „lăuta bătrână a limbii”, va povesti; spirit oral, dialogal, alături de divina Olimpia („singurul dar al vieții”), cu ajutorul „Domnișoarei Olivetti”, se va refugia în scris. Sosită „la timp”, Lizi va asigura „legătura cu lumea”. Iar schimbul epistolar, purtat cu sinceritate și febrilitate, ni-l dezvăluie ca sentimental și caustic, un ironist mușcător, capabil de tandrețe, trecut, și el, precum N. Steinhardt, prin „școala iertării”. „Minerul filosof”, căzut „în afara lumii”, reeducat, în chip de harnic epistolier, încearcă să refacă legăturile cu foștii cerchiști. El însuși cerchist marginal, trecut în grupul valeților alături de Deliu Petroiu, Ioanichie Olteanu, N.D. Pârvu (cf. Catalogului, din 1946) contemplă „descompunerea” grupului. Soluția „împrăștierii”, recomandată de Șt. Aug. Doinaș, întreține grelele tristeți ale lui Radu Stanca, bântuind într-un Sibiu pustiit și visând la revista promisă de Nego (Euphorion), un alt proiect ratat. Ea ar salva ființa Cercului, amenințat de  „deces prin inactivitate” și ar oferi, credea și Deliu Petroiu, o nouă decolare. Dar scrisorile către Maria Cecan dezvăluie, fără tăgadă, trăirile lui I.D. Sîrbu, încercat – în acei ani – de „lene, vis, câteva ambiții, foarte multă tristețe”.

Opera diaristică, poate cea mai importantă contribuție de sertar a comunismului românesc (Goldiș 2014: 11), dovedește că I. D. Sîrbu, un spirit captiv, își cucerise spațiul libertății. Este, desigur, meditația unui solitar, problematizând cu fervoare și îngăduindu-și, dincolo de grotesc și deriziune, râsul proletar, cel „de jos în sus”. Poate fi un eseu despre ratare, aparținând unui ins resemnat, fără perspectiva publicării, poate fi un eseu „de interval”, un fel de uvertură a întregii creații, aparținând unui liberal „îndrăgostit de lanțuri”, dar poate fi și un Jurnal-manifest, citit ca distopie. Indiscutabil, împătimitul epistolier află în corespondență „o formă de mântuire” (Sorohan 2009: 33). Fiindcă, aflat la „cele două capete ale totalitarismului”, contemplând anii de început și cei ai dezastrului, Gary își schimbă „perspectiva și stilistica vocii” (Goldiș 2014: 11). În pofida privațiunilor, vădește, în prima fază, debordanță și o teribilă luciditate, sancționând autoiluzionarea (vibrațiile telepatice blagiene sau „teoria numelor predestinate”, fluturată de Negoițescu); ulterior, „din victimologia noastră”, fostul comunist, ca „disident subteran” (cf. I. Lascu), sincer, exasperat, își inventariază – ca rebut social – seria de eșecuri. Dar o face ca spectator detașat, cumva de sus, dintr-o perspectivă postumă, preferând tipologia ficțională în „raiul valah”. Paradoxal, cinic, fostul bufon al Cercului, un outsider, își ia revanșa, developându-și eul profund. În absența tratatelor de politologie, denunță ororile socialismului real, mortificant și dimensiunile Răului totalitar; înțelegând că lumea Moșului este un Paradis definitiv pierdut va suporta sentimentul tragicului pe viu. Un ilegalist condamnat de comunism, un causeur strălucit căzut în muțenie, un izolat cu vocația prieteniei, trecut prin epoca paukeră, I. D. Sîrbu n-a putut face pasul înapoi (din morală în politică); încât, dispărut fizic cu câteva luni înainte de decembrie ’89, prozatorul nepublicat putea să moară, ne-o spune el însuși, înainte de a muri.

Or, venind din acel „iluminism întunecat”, I. D. Sîrbu, „năstrușnicul petrilean”, ne-a rezervat o surpriză de proporții, salvând onoarea literaturii de sertar. Încheiat în septembrie 1985, dipticul Adio, Europa! îi împrumută „toată biografia”, (Marian Barbu 1995: 194), transferată într-un roman filosofic, cu accente profetice și formule memorabile, evidențiind un redutabil analist politic. Dacă „întreaga-i operă este o rememorare”, cum afirma și Dumitru Velea, prieten al scriitorului, cel care a îngrijit și adnotat și volumul Jertfe (2009, sub egida Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroșani), bietul Candid, în mărturiile sale ficționalizate, închipuie o panoramă pamfletară pe ecranul unei Istorii „înțepenite”, punând Răul la lucru. Și în care prostia și crima au devenit boli cronice. Drama și comedia, scrie I. D. Sîrbu, sunt fețele Istoriei; sub „balaurul asiatic”, ca sclavi ai unei „ocupații eliberatoare”, suntem stăpâniți de o „frică freatică”; doar „scăparea de frică” ar fi mântuirea adevărată. Ea devine posibilă prin anamneză. Romanul său postum, „aproape o demonologie” (Lovinescu 2014: 425), întâmpinat ca un eveniment în acei ani cu „sertarele atât de goale”, dă direct seama de tragedia țării. Închipuind o Jilaviadă, ca operă colectivă și epopee eroi-comico-grotescă, personajul voltarian nu acceptă deghizamentul fabulei (deși invocă turcirea), ci trage un semnal de alarmă pentru cei „fără de memorie”. Rămâne însă o întrebare deschisă privind tributul feluritelor adaptări într-un climat coercitiv. Pentru Dumitru Radu Popescu, de pildă, „tot ce e spus direct iese din sfera literaturii”. În proza epistolară, naratorul Gary, spirit mușcător, dezvoltă o temă recurentă, observa Eugen Simion: suferința. Or, confesându-se Deliei Cotruș (aprilie 1988), I.D. Sîrbu făcea o afirmație cutremurătoare, nedorind să moară nemărturisit, ieșind din „singurătatea de schivnic”.

Se cuvine să mai observăm, alături de Sorina Sorescu, taxată de A. Patraș ca un „caz patologic de iconoclastie”, că avalanșa comentariilor sîrbofile a acordat credit total imaginii livrate de diarist, rezumându-se „la perifrază și consacrare”. Iar șirul de interdicții, privațiuni, sinuozități, inventariate scrupulos, pe suport radiofonic, de Ioan Lascu în „povestea” vieții lui I. D. Sîrbu („așa cum a fost”), așază, în dreaptă lumină, opera unui moralist, în adecvare cu propria-i biografie. Redescoperit, scriitorul petrilean și-ar fi oferit o „revanșă postumă”, intrând în rândul prozatorilor „de prim plan” (Oprea 2016: 8); ceea ce, din păcate, nu se confirmă. Nici măcar eticheta de realism ironic, aplicată romanelor sale, nu pare adecvată. Apetitul pentru filosofare, mărturisit, îl împinge spre barochism și histrionism, dezvăluindu-se ludic, în pofida tuturor constrângerilor; el vrea să fie sincer, ca depoziție justițiară, sub masca alegoriei, digresiv-anamorfotic, mărturisindu-se. Opintirile revizioniste, sub stindardul zgomotosului anticomunism postdecembrist, într-o țară care acuză tocmai penuria de caractere, descoperă, în cazul Sîrbu, dincolo de receptarea simpatetică, un exemplu inconfortabil sub unghi moral. Omul, mereu în conflict cu o Istorie „bolnavă”, pare chiar de-asupra operei, trăindu-și viața chinuită ca operă. Nu a fost un bufon cerchist, încercând – în anii irosiți – „să iasă întreg dintr-o mașină de tocat”, dorind să ne transmită „furtuna onestă a sufletului”. Dar marile romane, mereu amânate sunt „cărți ascunse, risipite în Jurnal” (Ungureanu 2014: 59). Încât e greu de cântărit „valoarea exactă” a scriitorului, fabulos ca personaj. Și, până la urmă, analiza strict estetică a cărților lui I. D. Sîrbu se dovedește nesatisfăcătoare (Simuț 2013: 21), el devenind „un caz semnificativ pentru condiția scriitorului în comunism”, definind, sub unghi moral, o existență tragică.

*

Ispitit de dramaturgie, I. D. Sîrbu a virat spre proză, aici revărsându-și fantezia lexicală, comicul de limbaj și vocația satirică, dibuită de amicul Negoițescu chiar în tinerețea „falsului cinic”, plin de proiecte. Ca prozator, I. D. Sîrbu își prezintă durerile („uitate și nu tocmai”) și deplânge „turcocrația” instalată în acest colț de lume bizantină, Adio, Europa!, cu titlul inițial Candid în Isarlîk, fiind o virulentă satiră politică în care Magnificul Sultan este, de fapt, marele personaj absent. Iar Candid, un cărturar cinstit, inutil, profesor mittel-european coborât „din norii cărților”, mazilit, cu o „biografie demonologică”, cu goluri (ca model autobiografic) este omul parantetic, un suberou trecut prin zece ani de „dezînfricare”, supus unor repetate eșecuri. Lângă el veghează un creier practic, mucenița Limpi-Xantipa, oferindu-i lecții de informare politică, salvându-și soțul retrograd, altminteri un „european bine informat”, risipind „idei moarte”. Pe bună dreptate, N. Oprea invoca „paradigma perechii complementare” (Oprea 2016: 65). Același devotat exeget, luând „pulsul revanșei postume” sesiza avalanșa exegetică sub faldurile sîrbologiei (Oprea 2016: 9). Într-adevăr, deși un oral, ex-cerchistul propune o literatură „suferită”, nedorind a se ascunde în stil, regretând „timpul furat”, în „harpagonică cumulare de manuscrise nevandabile”, cum se lamenta într-o scrisoare către Mariana Șora (v. Traversarea cortinei, 1993). Și care, după 1989, au șocat ca surpriză postumă.

Însuși I. D. Sîrbu, într-o „definiție” personală, ne anunța că lucrează la opera postumă (sperată „onorabilă”), îndrăznind a crede că vom ieși din „tunelul timpului crepuscular”, instaurând ratarea generală. Doar „scăparea de frică” ne-ar asigura mântuirea. I. D. Sîrbu, se știe, a refuzat pactizarea, nesemnând „micul contract cu diavolul”. Nu putem vorbi însă de o rezistență fățișă și, pe bună dreptate, Ioan Lascu demonstra „spiritul anticomunist al operei” (Lascu 2014: 62). Mai mult, Clara Mareș, analizând „tiparele comportamentale” ale triunghiului cerchist (Doinaș, Negoițescu, Sîrbu), sublinia că ultimul a ales „calea morală” (Mareș 2014: 88), față de un Doinaș, sârguincios în a-și îndeplini rolul (cel de a reveni în prim-planul vieții literare) ori comparativ cu Nego, livrând note fără „interes operativ”. În consecință, I. D. Sîrbu „refuză și plătește” (Mareș 2014: 91). Iar exercițiile sale „de dezgolire” denunță, cu tentă pamfletară, o lume „îndemonită”, anulând distopic „versiunea de basm” a propagandei, limba fiind „un mijloc de ascundere”. Sunt, negreșit, exerciții de luciditate pe suport ideologic, acuzând „misterul duplicității” (bieticitatea), timpul subistoric, frica-matrice etc., în așa-zisul prizonierat alutan, blamat cu vervă sarcastică. Aterizat „pe viață”, în vara anului 1964, în „izolatorul” craiovean, „o lume europeană și nu prea”, Sîrbu o înțelege / o simte ca loc de surghiun și o tratează în consecință, insula oltenească fiind „afurisită, ticăloasă, șmecheră”. Trasă într-o grotescă antiutopie, această lume aparte / „terra deserta”, cum scria într-o „epistolie din pustiu” (v. scrisoarea-pamflet către „colegul din Capitală”, în Manuscriptum, nr. 1-4/2012) se răsfață într-un dilatat eseu moral, dar suferă de „o localizare excesivă” (Oprea 2016: 195). În fond, ca „spovedanie neputincioasă”, I. D. Sîrbu incriminează, cu sarcasm hohotitor și defulare filosofică, cu o inconfundabilă expresivitate, chiar bolile ființei românești: comportament melcoid, tăcerea lașă, ipocrizia rentabilă într-o lume tranzacțională, trăind „la spatele lui Dumnezeu și al Europei”. Sîrbu dorea un suflet confesor, bogatul corpus epistolar stă mărturie, fiind, o recunoștea, prologul unor eventuale cărți, denunțând „moravurile din Valachia”. Iar pamfletul era o soluție de a umple „lacunele Istoriei” într-o Rinocerie decuplată.

Descoperim, pe lângă proiectele ridicol-utopice (prin 1968 se gândea la o revistă Sinteze / Europolis, scrisă de foști pușcăriași, plus D. Ghișe ca pavăză), numeroase inserțiuni vizionare, confirmate azi. La porțile Orientului, unde „nimic nu se vomează, totul se înghite”, Universitățile devin „din ce în ce mai populare”, populate de haiduci „cu licențe în drept”; lupta de clasă se metamorfozează, în secolul nostru, în disputa dintre umaniști și tehnocrați; în fine, Europa, deraiată, în anemie sufletească, cunoaște un avansat „grad de tâmpire și bunăstare”, euforizată de Gipsy-Cola. Om de educație europeană, I. D. Sîrbu evocă bibliotecile genopoliene și profesorii „grei” din anterioara sa existență. Acceptând „diviziunea funcțiilor și valorilor” în organismul european, noi, ca „atleți ai bășcăliei”, de farmec levantin, cinstind delațiunea și peșcheșul, trăim într-o „autoocupație autogestionată” (autocolonizare, în limbaj sociologic). Sau cum scrie / recunoaște însuși Sîrbu, într-o scrisoare din 10 octombrie 1988: „nu trăiesc la capătul Europei, ci la sfârșitul ei”. Clasicizat aproape (dar cu rezerve), cu o biografie exemplară, dezaprobând „scriitura artistă”, I. D. Sîrbu e viu prin literatura confesivă (Jurnalul și epistolarul) și, desigur, prin romanul eseistic Adio, Europa!, construit, cum s-a observat, „pe tiparele distopiei”.

Răsărit din matricea petrileană, cu traiectorie frântă și râs proletarian, cu „proze tardive” (cf. M. Zamfir), valorizate preponderent politic, I. D. Sîrbu a provocat o impresionantă bibliografie critică, inclusiv o avalanșă de doctorate. Vocea lui, într-adevăr, „nu a strigat în pustiu” (Lascu 2014: 9). Sforțările revizioniste au evidențiat, cu deosebire, „prețul omului”, urmând ca opera (de potențial canonic), în pofida startului cuminte, să aștepte, pe talgerele posterității, o dreaptă judecată, temperând excesele sîrbologiei.

Note:

1 Totuși în actele de identitate este menționat Sârbu, contrazicând varianta impusă editorial (Sîrbu).

2 Mihai Barbu, în Dosar Ion D. Sîrbu (v. „Apostrof”, nr. 10/2014, p. 15-20), relatează cele „cinci întâlniri față-n față” (Ion D. Sîrbu versus Olimpian Ungherea).

Referinţe bibliografice:

Andreescu 2013 = Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Iași, Polirom, 2013

Marian Barbu 1995 = Marian Barbu, Credința în nemurirea operei, în Aspecte ale romanului românesc contemporan, Craiova, Scrisul Românesc, 1995

Barbu 2010 = Mihai Barbu, Convorbiri cu dl. Gary (II), în Dosar „Apostrof”, nr. 9 (244)/2010, Anul XXI

Cristea-Enache 2001 = Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere; Sîrbu, mon amour; Viața ca un buldozer; Zece ani cu Ion D. Sîrbu, în Concert de deschidere, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001

Goldiș 2014 = Alex Goldiș, Mărturia la cele două capete ale totalitarismului, în „Cultura”, nr. 30-31/21 august.

Lascu 2014 = Ioan Lascu (coordonator), Caietele Colocviului Național Ion D. Sîrbu, Craiova, Autograf MJM, 2014

Lovinescu 2014 = Monica Lovinescu, Adio, Europa?, în O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, București, Humanitas, 2014

Manolescu 2008 = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești Paralela 45, 2008

Mareș 2011 = Clara Mareș, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, București, Curtea Veche, 2011

Oprea 2015 = Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu și timpul romanului, ediția a doua, revizuită, Târgoviște, Bibliotheca, 2015

Oprea 2016 = Nicolae Oprea, Revanșa postumă, Târgoviște, Bibliotheca, 2016

Simion 1999 = Eugen Simion, Ion D. Sîrbu. Epistolierul, în Fragmente critice (III), Mit. Mitizare. Mistificare, București, Fundația Scrisul Românesc, Univers Enciclopedic, 1999

Simuț 2013 = Ion Simuț, În contra analizei estetice a operei lui I. D. Sîrbu, în „Cultura”, nr. 16/16 mai 2013

Sorohan 2009 = Elvira Sorohan, I. D. Sîrbu. Date pentru un muzeu de literatură, în „Convorbiri literare”, nr. 11(167), 2009

Ștefănescu 2005 = Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), București, Mașina de scris, 2005

Ungureanu 2014 = Cornel Mihai Ungureanu, Cărțile ascunse ale lui Ion D. Sîrbu, în Colocviile Ion D. Sîrbu (coordonator Nicolae Coande), Craiova, Autograf MJM, 2014

Urian 2000 = Tudorel Urian, O capodoperă a deznădejdii, în Proza românească a anilor ’90, București, Albatros, 2000

Velea 2019 = Dumitru Velea, Ion D. Sîrbu sau despre „Râs-cu-plânsul nostru valah” (III), în „Acolada”, nr. 12/2019.