Dreptul limbii
Pentru tiparÎn evoluţia oricărei naţiuni, a oricărui popor, limba, cu menirea ei esenţială de a mijloci comunicarea şi de a stimula înflorirea civilizaţiei, reprezintă cel mai important element de recunoaştere şi constituire a unităţii naţionale. Ea este nu numai semnul fundamental al identităţii etnice, ci şi o mărturie a naţionalităţii, o condiţie a existenţei naţionale şi principalul factor de coeziune naţională, liantul de o imprevizibilă forţă coercitivă. În unitatea limbii se întrupează cea mai fidelă şi mai convingătoare expresie a unităţii naţionale. Limba întruchipează însăşi fiinţa neamului, totalitatea şi unitatea lui. Din vârsta etnogenezei sale, limba, alături de istorie şi de credinţă, legitima aspiraţiile şi drepturile românilor, le dădea perspectivă, conferind luptelor acestora tenacitatea şi patosul caracteristice. Istoria şi limba erau primele chemate, nesocotind graniţele, să releve unitatea naţională, să fortifice conştiinţa unităţii naţionale. Ele deschideau tuturor orizontul întregului neam românesc, anticipau asupra viitoarei unităţi naţionale. Interesul manifestat faţă de istorie şi limbă avea o solidă fundamentare de ordin naţional-patriotic; ele trebuiau să oglindească unitatea şi să servească luptei pentru unificarea politică. Istoria şi limba, puse la temelia luptei naţionale, au devenit, totodată, inegalabilul ei suport moral.
Realitatea politică actuală din Republica Moldova, ostilă românilor majoritari de aici, caracterizată prin suprimarea drepturilor acestora în privinţa statutului limbii române, înlocuirea glotonimului limba română – simbol şi rezultat al romanităţii poporului şi latinităţii limbii sale, recunoscute, în virtutea temeiurilor etnice, istorice, geopolitice şi culturale, ineluctabile şi inalienabile, şi afirmate, încă înaintea secolului al XV-lea, începând de la marii voievozi, de către toate marile personalităţi ştiinţifice, politice, culturale, religioase etc., româneşti şi străine – cu cel de „limbă moldovenească”, interdicţia folosirii celui dintâi, printr-o sfidare simptomatică a adevărurilor axiomatice ale istoriei, drepturi legiferate în lumea contemporană de toate forurile internaţionale, stârnesc adâncă îngrijorare şi dezaprobare, asemenea acte fiind emanaţii şi manifestări ale unei politici, subtile dar abile, de îngrădire a drepturilor naturale şi libertăţilor cetăţeneşti ale românilor, cu sumbre ecouri şi consecinţe asupra viitorului acestora.
Toate generaţiile de învăţaţi au declarat şi au perpetuat în timp preţuirea şi iubirea pentru limbă, ca şi pentru lege (credinţă), şi s-au jertfit nu pentru apărarea drepturilor limbii, pentru că acest drept, natural şi istoric, îl au, ci pentru recunoaşterea şi respectarea acestuia, a folosirii lui – ca şi a denumirii ei – nestingherite.
De-a lungul veacurilor, toţi învăţaţii români au fost conştienţi şi au afirmat răspicat semnificaţia socială, naţională, politică şi culturală a limbii, ca mărturie a identităţii etnice, condiţie a existenţei şi unităţii naţionale, adevăr – sintetizând ideologia unei întregi istorii – consacrat, magistral, pentru posteritate, de către academicianul Eugen Simion: „Limba naţională este entitate sacră pentru un popor, pentru că este cel dintâi semn al identităţii sale”.
Intenţia relevării valorii şi funcţiei identitare a limbii este atestată încă de exponenţii literaturii religioase. Varlaam îşi intitulează Cazania sa din 1643 Carte românească de învăţătură, prin urmare, nu muntenească, moldovenească ori ardelenească, ci românească (s.n. – V.V.G.), convins că se adresa şi era destinată tuturor românilor, ca entitate etnică unitară ca şi limba, aşa cum o consfinţea argumentat şi autoritar şi mitropolitul Simion Ştefan la 1648, în Noul Testament de la Bălgrad, şi Biblia de la Bucureşti, din 1688, care, prin acurateţea şi unitatea limbii, circulând şi fiind folosită în întreg spaţiul românesc, a contribuit la definitivarea normelor şi unificarea limbii literare, întreaga literatură religioasă, primele traduceri şi primele scrieri în limba română fiind, de fapt, cele „prin care s-a susţinut unitatea limbii româneşti”. Prin răspândirea şi circulaţia lor printre românii de pretutindeni, ele au îndeplinit o imprevizibilă funcţie unificatoare. Nu numai pe plan lingvistic, dar şi pe plan cultural şi naţional, „Aceste cărţi bisericeşti au statornicit pentru toate veacurile unitatea limbei româneşti”1, consfinţea, în 1905, O. Ghibu.
Pentru cronicari, unitatea limbii era asigurată de latinitatea ei, raportată direct la romanitatea poporului, cum accentua stolnicul Constantin Cantacuzino: „românii dintr-o fântână au izvorât şi cură”, şi, mai apoi, principele savant, Dimitrie Cantemir, relevând romanitatea, continuitatea şi unitatea etnică şi lingvistică a poporului nostru.
În Înştiinţarea Soţietăţii filosofeşti a neamului românesc în Mare Prinţipatul Ardealului de la 1795, se arăta că „prin împodobirea stilului limbii sale şi deprinderea în învăţături s-au înălţat firea a multor neamuri până la acea stare a nemuririi”2, iar Manifestul Societăţii pentru Cultivarea Limbii Române, 1808, îndemna la realizarea celor două imperative: „trebuie să începem cu mijlocul cel mai de frunte cu care putem face fericirea naţiei, şi anume cu cultivarea limbii noastre şi prin ea cu lăţirea tot mai mare a culturii, câştigându-ne astfel vază şi merite”3, iar, pentru aceasta, „să fie cât se poate mai mare numărul acelora care vorbesc limba noastră”, cu încrederea profetică, proclamată autoritar şi categoric, încă de atunci, la 1808 [!], în perspectivele limbii: „Putem fi mândri şi fericiţi, gândindu-ne că, deşi suntem robi, totuşi limba noastră va stăpâni odată şi în ţara aceasta”4[!].
Corifeii Şcolii Ardelene fac din romanitatea poporului şi latinitatea limbii postulatele cardinale ale luptei lor, cultivarea şi unificarea limbii fiind privite ca acte patriotice, de progres cultural, de renaştere românească întru „iubirea neamului şi cinstirea naţiei”.
Unitatea limbii este cea mai puternică, mai accesibilă şi mai convingătoare mărturie a identităţii etnice a tuturor românilor, încât „un argument mai convingător pentru unitatea etnică (s.n. – V.V.G.) a românilor din nordul şi din Sudul Dunării, în afară de limbă şi nume (s.n. – V.V.G.) nu se poate invoca”5.
Lupta condiţionată pentru limbă pune în evidenţă toate mărturiile care dovedesc unicitatea ei, oferind posibilitatea înţelegerii, a comunicării, faptul că românii se înţeleg între ei, indiferent din ce teritoriu lingvistic fac parte, adevăr relevat încă la 1838 de Timotei Cipariu: „Românii se înţeleg din orice corn de lume să fie”6. O consemnează, la 1839, şi Ion Heliade Rădulescu: „Noi, Muntenii, Moldovenii şi Ungurenii avem şi aceeaşi limbă şi acelaşi dialect. Mica deosebire ce avem între noi la vorbire nu o putem socoti”7. O confirmă, de asemenea, Mihail Kogălniceanu, la 1843, în Cuvântul introductiv la Cursul de istorie naţională; o consacră, cu suverană autoritate şi demnitate, G. Bariţ, în manifestul Cătră filologii noştri, la 1858: „Se înţelege astăzi între sine poporul întreg din toate ţările, fără a întâmpina vreo mare greutate şi precum rar se mai înţeleg părţile vreunei alte naţiuni lăţite şi răspândite prin atâtea ţări, prin câte se află întinsă românimea”8, iar, doi ani mai târziu, în 1860, Alexandru Papiu Ilarian, providenţial precursor al făuririi statului naţional unitar, din 1918, în Memoriul adresat principelui Cuza, prin care îl îndeamnă energic să continue şi să desăvârşească actul unirii de la 1859, prin unirea tuturor românilor şi teritoriilor, realizând un „stat ideal al Românilor”, care să cuprindă pe toţi românii, invocă unitatea limbii ca argument irefutabil, pentru a-l convinge pe domnitor: „Locuitorii sunt tot români, tot în mase compacte, vorbesc tot o limbă, fără dialecte; Românul din extremitatea Maramureşului se înţelege cu Românul din Galaţi sau Brăila”9, pentru ca, în acelaşi an, Comisia filologică de la Sibiu să proclame sentenţios, pentru posteritate, această realitate ca pe un adevăr etern, de nezdruncinat: „Naţiunea noastră este una, limba ei este încă una şi aceeaşi deşi naţiunea se află în câteva provincii”10 [!] (n.n. – V.V.G.). Comunitatea limbii, manifestată prin posibilitatea de înţelegere între vorbitorii ei de pretutindeni, constituie o realitate unanim recunoscută şi declarată de toţi învăţaţii români. Reluând întocmai cuvintele lui Heliade Rădulescu şi Al. Papiu Ilarian, ASTRA şi revista „Transilvania” subliniază cu tenacitate pentru posteritate acest adevăr: „În Regat, ca şi în Transilvania, Banat, Maramureş, Românii vorbesc o singură limbă, fără dialecte, pentru că micile deosebiri de vorbe şi de pronunţie dintr-o ţară în alta sunt prea puţine, ca să formeze dialecte; ele sunt provincialisme foarte lesne de înlăturat în limba literară”11.
Unitatea limbii românilor, întrebuinţarea ei pentru comunicarea dintre toţi vorbitorii din orice teritoriu lingvistic a fost recunoscută şi consacrată, în aceeaşi vreme, de Mihai Eminescu, în articolele sale politice: „Limba română e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români”12.
Limba este o mărturie a unităţii etnice, originare a românilor, dar, accentuează Gavril Precup la 1902, şi a celei spirituale, ea „este expresia cea mai potrivită a unităţii noastre sufleteşti – care dovedeşte comunitatea originii şi a graiului”13.
Raportul dintre limbă şi naţiune este definit multilateral. Limba este o mărturie, o expresie a identităţii etnice. La 1839, Gh. Seulescu, în paginile „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, relevă legătura genetică a limbii cu naţiunea care o vorbeşte: „Graiul este nota care caracterizează pe naţii, carele vieţuiesc atâta încât vieţuieşte şi graiul lor şi se sting odată cu stingerea graiului lor”14, de aceea „a se îngriji un popor de cultura limbii sale este a se îngriji de existenţa sa naţională”. Ea este o condiţie a vieţii naţiunii, cum arăta Bariţ, în celebrele sale Axiome politice, la 1861, în „Gazeta Transilvaniei”: „Limba este sufletul dătător de viaţă al naţiunii” 15, precizând valoarea ei vitală pentru români, pentru care „limba şi viaţa sunt sinonime”16. Concomitent, este un element definitor al naţiunii, în interdependenţa lor: „Caracteristica naţionalităţii e limba, fără limbă nu e naţionalitate”17, pleda Vasile Pop, în 1863, în Dieta de la Sibiu, fiinţa unui popor se manifestă prin limba sa, proclama G. Bariţ: „Orice popor devine la ceea ce este numai prin limba sa naţională”18, având un rol covârşitor în definirea identităţii naţiunii, afirmat plenar de Alexandru Papiu Ilarian, în volumul al III-lea al Istoriei românilor din Dacia superioară: „Nici sângele nu face naţiunea într-atâta ca limba”, accentuând semnificaţia ei vitală naţională şi politică: „limba şi naţionalitatea, fără de care nu este viaţă, sunt condiţiunile existenţei politice şi naţionale ale românilor”19, precum şi în păstrarea şi fortificarea acesteia, arăta, la 1860, Visarion Roman în revista sa, „Amicul şcoalei”: „Limba este sanctuarul poporului. În limbă viază poporul, în limbă este încorporat spiritul lui, limba este tipul, expresiunea vieţii sale interioare. Acesta este un factor foarte puternic al patriotismului”20, la care, în acelaşi an, Athanasie Marienescu adaugă o nouă dimensiune a relaţiei: „În limba în care poporul îşi exprimă cugetele aflăm expresiunea deplină a naţionalităţii”21.
Din recunoaşterea şi declararea semnificaţiei limbii în viaţa naţională derivă şi altă menire fundamentală a acesteia: ei îi revine un rol coercitiv, unificator, constituind un liant, principalul factor de coeziune naţională, cu misiunea de a contribui, spune, încă la 1839, Gh. Seulescu, „la uniformitatea graiului, legând pe români între sine naţional”22 (s.n. – V.V.G.), facilitând comunicarea între toţi românii, menire pe care o circumscria Athanasie Marienescu: „de a face să se înţeleagă prin limbă naţiunile ce sunt de acelaşi sânge”23, reprezentând pentru G. Bariţ, la 1845, un element de recunoaştere şi constituire a unităţii naţionale: „Limba este un nod foarte puternic şi un magnet atrăgătoriu”24, căruia îi asociază, la 1848, calitatea de argument primordial în lupta pentru apărarea naţionalităţii, ea fiind „un puternic magnet, care Românilor dincoace de munţi, până când se vor afla Moldovo-Românii măcar numai în rangul lor politicesc de astăzi, pe vremi înainte le chezăşuieşte pentru naţionalitate”25.
Toate aceste valenţe şi rosturi ale limbii, relevând însemnătatea ei vitală pentru evoluţia şi destinul naţiunilor şi a cărei îngrădire pune în pericol însăşi existenţa şi viitorul lor, converg într-o finalitate supremă, surprinsă cu o pătrundere şi o clarviziune istorică greu de egalat, exprimate, într-o adâncă reflecţie, de reputatul savant de la Blaj, Timotei Cipariu: „Căci cu existenţa sau căderea limbei oricărui popor stă sau cade şi istoria aceleia şi unde a încetat limba, a încetat şi viaţa lui”26. Corolarul evoluţiei istorice este consacrat plenar într-un adevăr axiomatic, ineluctabil, de „vulturul ardelenesc”, cum îl numea Alecu Russo pe G. Bariţ: „limba pentru noi e condiţiunea vieţii sau morţii politice”27 (!). În virtutea realităţilor, percepute cu inegalabilă intuiţie, triumfând în dimensiuni şi perspective, apreciind însemnătatea naţional-politică a limbii, G. Bariţ proclama perpetuitatea unei convingeri: îndemnând la meditaţie, reverberându-şi actualitatea: „Chestiunea limbii, întoarsă şi sucită ori şi cum vei vrea, este în zilele noastre o chestiune nu numai naţională, ci totodată şi politică”28.
Toţi fruntaşii generaţiei revoluţionare, toţi învăţaţii români surprind, cu o intuiţie ageră, consecinţele îngrădirii limbii, într-un raţionament avertizator, de o consternantă actualitate, exprimat magistral de Bariţ cu 170 de ani înainte, la 1838, adresându-se europenilor: „De la ţărmurile Mării Negre şi până la Orşova, peste trei milioane de locuitori îşi au limba ţării numai pe cea românească şi nu pe alta. Este o rătăcire foarte mare a propovădui că alta ar fi limba românească şi alta cea moldovenească: tot una este, pentru că puţinii provinţialismi nu fac altă limbă şi nici măcar alt dialect. Voim să ştiţi domnilor europeni cum că între limba românească ce se vorbeşte în toată Moldova şi între limba ce se vorbeşte în Ţara Românească, nici atâta deosebire nu se găseşte cât aflaţi Dv. între limba nemţească cum se vorbeşte în Viena şi cum se vorbeşte în Berlin”29, repetând şi sentinţa, cu valoare de memento, adresată tuturor, după două decenii, în celebrele sale Axiome politice,ce reflectă o uriaşă şi dramatică experienţă istorică: „A mărgini pe un popor întru folosirea limbei sale este a-i deschide artera ca să moară cu încetul”30.
Mărturiile selectate din „conştiinţa” teoretică a epocii, reprezentând un corpus unitar de principii, axiome şi convingeri, alături de nenumărate altele, se condensează într-un puternic crez naţional31, şi care raportate la iniţiativele privind prohibirea utilizării glotonimului limba română şi legiferarea celui de „limbămoldovenească” argumentează şi impune, în virtutea dreptului natural şi a celui istoric, fundamentate aici, abolirea ei, revenindu-se la folosirea glotonimului limba română, pe care îl revendică şi îl legitimează originea romană a poporului şi latină a limbii române, identitatea şi unitatea etno-lingvistică, dreptul românilor la viaţă şi la viitor, alături de toate popoarele civilizate ale Europei / lumii.
Note bibliografice
1 Onisifor Ghibu, Limba nouălor cărţi bisericeşti, în „Telegraful român”, LIII, 1903, nr. 61, p. 281.
2 Soţietatea filosofească a neamului românesc în Mare Prinţipatul Ardealului, Sibiu, 1795, p. 1.
3 Zenovie Pâclişanu, O veche societate pentru cultivarea limbii române, în „Revista istorică”, VII, 1921, nr. 4-6, p. 129, citată şi la Adrian Marino, Iluminiştii români şi problema „cultivării” limbii, în „Limba română”, XIII, 1964, nr. 5, p. 472, şi la Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. 27.
4 Ibidem, p. 131-132.
5 Ibidem.
6 Timotei Cipariu, Corespondenţii între doi ardeleni, în „Foaia literară”, I, 1838, nr. 6, p. 45.
7 Ion Heliade Rădulescu, Corespondenţă asupra limbii române, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, III, 1840, nr. 19, p. 149.
8 G. Bariţ, Cătră filologii noştri, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, XXI, 1858, nr. 12, p. 53.
9 Al. Papiu Ilarian, Memoriu inedit, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, I, 1882, vol. I, p. 142.
10 „Amicul şcoalei”, I, 1860, broşura 3, p. 200-291.
11 Unificarea ortografiei şi limbii literare, în „Transilvania”, XXXIII, 1902, nr. VI, p. 227.
12 Apud: Maria Vâlceanu, Gabriela Georgescu, Studii de literatură română, ediţia a II-a, Piteşti, Editura Zodia Fecioarei, 2005, p. 7.
13 G. Precup, Unitatea noastră culturală, în „Transilvania”, XLI, 1910, nr. 5, p. 327-328.
14 S [Gh. Seulescu], observaţii grămăticeşti. Asupra limbei româneşti, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, II, 1839, nr. 37, p. 289.
15 B. [G. Bariţ], Axiome şi probleme politice, în „Gazeta Transilvaniei”, XXIV, 1861, nr. 33, p. 143.
16 B. [G. Bariţ], Dreptul limbei româneşti şi translatura, în „Gazeta Transilvaniei”, XXIV, 1861, nr. 30, p. 127.
17 ***, Congresul sau conferinţa naţională, în „Gazeta Transilvaniei”, XXV, 1862, nr. 36, p. 141.
18 G. Bariţ, Axiome şi probleme politice, în „Gazeta Transilvaniei”, XXIV, 1861, nr. 33, p. 143.
19 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară. Schiţa vol. III, Sibiu, 1943, p. 3.
20 [V. Roman], „Amicul şcoalei”, I, 1860, broşura 4, p. 331-332.
21 Athanasie Marienescu, Limbile din lume, în „Amicul şcoalei”, I, 1860, broşura 3, p. 193.
22 S [Gh. Seulescu], observaţii grămăticeşti. Asupra limbei româneşti, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, II, 1839, nr. 37, p. 289.
23 Ath. Marienescu, op. cit., p. 193.
24 G. Bariţ, Limba românească, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, VIII, 1845, nr. 2, p. 13.
25 G. Bariţ, Românii şi maghiarismul, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, V, 1842, nr. 9, p. 69.
26 Victor V. Grecu, Studii de istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 72-90.
27 [B.], Tot necazul limbii, în „Gazeta Transilvaniei”, XXVI, 1863, nr. 62, p. 246.
28 G. Bariţ, Limbile oficiale, în „Gazeta Transilvaniei”, XXIII, 1860, nr. 32, p. 127.
29 „Gazeta de Transilvania”, I, 1838, nr. 49, p. 195-196.
30 B., Axiome şi probleme politice, în „Gazeta Transilvaniei”, XXIV, 1861, nr. 33, p. 143.
31 Victor V. Grecu, Limbă şi naţiune, Timişoara, Editura Facla, 1888, p. 244-254; Idem, Idealul unităţii naţionale în presa românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 9-35; 133-176.