Orașele în care trăim

1. Criza urbană. Infrastructura dezastruoasă, degradarea mediului locuibil, „neclaritățile” din sănătate, educație, economie, creșterea ratei devianței etc. determină „atmosfera de criză” care afectează bunăstarea locuitorilor. Orașul îi poate ocroti și strânge laolaltă în jurul unor valori fundamentale? Are mijloacele cu care să garanteze principiile pe care le proclamă? Ce politici ale oraşului mai sunt fundamentate pe texte legislative solide, coerente, transparente, aplicate prin proceduri specifice, susţinute de măsuri financiare care plătesc obiective asumate? Cine veghează coerenţa acţiunilor întreprinse în domeniile ocupării, locuirii, educaţiei, sănătății, prevenirii violenţei, asigurării securităţii urbane? Când anume și cât de bine sunt cunoscute și aplicate globalitatea, transversalitatea, teritorialitatea, contractualizarea?

J.-F. Gravier critica (în 1947!) faptul că se acorda atenţie disproporţionată capitalei în raport cu alte aşezări de pe teritoriul ţării. S-a urmărit apoi crearea unor „metropole de echilibru”, care au produs în jurul lor alte dezechilibre... „Politica oraşelor mijlocii” a tradus ulterior voinţa de a crea o osatură urbană a teritoriului țării compusă din localități cu o populaţie între 20 și 100 de mii locuitori, în care orașele să fie renovate, cartierele înfrumuseţate, spaţiile de cultură, de loisir mai numeroase și accesibile. „Politica oraşelor noi” a marcat în continuare evoluţia urbană prin crearea unor „zone de urbanizat cu prioritate”, „zone cu amenajare deosebită”, prin promovarea unor „scheme directoare de amenajare şi urbanism” cu accent pe „dezvoltarea socială a cartierelor”, a ansamblurilor defavorizate (Avenel 2004).

Toate aceste politici au dus la o anumită deconcentrare a competenţelor, a sarcinilor şi fondurilor, la o deplasare a accentului și spre „publicurile în pericol de excludere”, spre inserţia tinerilor, spre participarea locuitorilor. Obiectivul global declarat a fost acela de „a ameliora cadrul de viaţă urban”, de a pune capăt urâţeniei şi mizeriei periferiilor și unor clădiri. S-a ajuns la promovarea „drepturilor locuitorilor din orașe” (Donzelot & Estebe 1994; Rosanvallon 1995 etc.), la necesitatea solidarității pentru combaterea excluderii (o anumită solidaritate financiară pentru reducerea decalajelor dintre oraşele bogate şi cele sărace, pentru prezervarea habitatului social, a dreptului la locuinţă al celor defavorizaţi etc.). Priorităţile au fost reconsiderate continuu: renovarea urbană, curăţenia, securitatea individuală şi colectivă, serviciile de proximitate etc., ideea urmărită fiind aceea că și cartierele „dificile”, „sensibile” pot evolua, îşi pot anticipa viitorul, perspectivele de dezvoltare; dezvoltarea economică şi inserţia socială prin dezvoltarea unor „intreprinderi mici şi mijlocii”, a unor unităţi comerciale şi servicii; prevenirea violenţei și creșterea securității urbane prin prezenţa eficientă a „organelor de ordine” „pe teren”, pentru convieţuirea pașnică în acelaşi imobil, pe aceeași scară, pentru luarea în atenție a „spaţiilor nimănui” din cartiere, spații de care nimeni nu se simţea responsabil.

Când s-a ajuns la „contractualizarea politicii de dezvoltare urbană” (în societățile dezvoltate și civilizate), statul, colectivităţile locale şi partenerii s-au angajat să pună în act, în mod concertat, politici teritorializate de „dezvoltare solidară” pentru a lupta contra devalorizării unor oraşe, cartiere, pentru repararea şi înfrumuseţarea imobilelor, a locuinţelor, pentru îmbunătăţirea transportului în comun, pentru dezenclavizarea unor cartiere, urmărindu-se modificarea fundamentală şi durabilă a fizionomiei orașelor și cartierelor, pentru schimbarea sensibilă a vieţii locuitorilor (Castel 2003). Contractul de coeziune propunea un proiect urban cu obiective şi acţiuni clar delimitate (habitatul şi cadrul de viaţă, accesul la ocupare, reuşita educaţională, sănătatea populaţiei), prin înmulţirea parteneriatelor și concertarea programelor locale, a planurilor de (re)inserţie (contractul educativ local, contractul de acompaniere a şcolarităţii, educaţia artistică a orășenilor, combaterea iletrismului etc.¹). Contractele se bazau pe diagnostic la nivel local pentru identificarea priorităţilor de intervenţie şi a resurselor existente, pentru identificarea actorilor care puteau fi implicaţi (statul a privilegiat „subsidiaritatea activă” alături de „pilotajul strategic” ce asocia actorii implicați). Introducerea contractului a început cu crearea unor fonduri de amenajare urbană destinate reamenajării centrelor istorice, a sporirii confortului locuirii etc., ca apoi să fie aprobate programe de amenajare concertată sprijinite de fonduri interministeriale create în acest scop. S-a vizat întărirea liantului social al orașului prin acţiuni în favoarea familiilor, a colectivităţilor teritoriale și cu sprijinul finanțărilor europene ulterioare. S-a vizat refacerea spaţiilor urbane existente, dar şi monitorizarea expansiunii în afara limitelor prezente² (prin crearea de planuri privind deplasarea în oraş, căile de comunicaţie în aglomeraţiile urbane, privind habitatul, dezvoltarea durabilă).

2. În ce oraşe trăim? Din 2000, jumătate din populaţia globului trăieşte în oraşe (se estimează că în 2030 vor fi cinci miliarde de orășeni). Evoluţia spre oraș variază puţin de la un continent la altul. Planeta a avut mereu oraşe dispărute, înghiţite de apă, foc, nisipuri, oraşe acoperite de cenuşă sau de junglă, oraşe rase de pe fața pământului, bombardate, în ruină, martirizate... „Sistemul urban” a rezistat însă, oraşele au renăscut, alte orașe au apărut, au crescut, prosperat, în timp ce altele s-au înecat în marasm... Oraşele trăiesc, cresc, sărbătoresc sau suferă, intră în doliu, mor... Oraşele au memorie, au norme privind păstrarea şi transmiterea memoriei pentru generaţiile viitoare. Fiecare oraş poartă amprenta suferinţelor și a bucuriilor sale, după cum intervenţiile au fost (i)responsabile. În unele părţi, oraşele sunt reconstruite din ruină, clădirile sunt refăcute întocmai plecând de la câteva fragmente de zid păstrate,  în alte părţi, fiecare decident temporar crede că „trebuie” să intre „cu buldozerul”, că „trebuie să-şi pună amprenta”...

Oraşele consumă energie, materii prime, produc bunuri, liant social, dar şi dioxid de carbon, deşeuri, violenţă... Oraşele sunt periclitate de cartierele defavorizate, de periferiile explozive, dar pot fi însănătoşite de străzile curate, de mobilierul public util şi estetic, nu de tarabe și „buticuri” (Galès 2003)...

Noi toți facem orașele aşa cum sunt, noi poluăm, degradăm, ne afectăm starea de sănătate, ne compromitem şansele viețuirii comune pe termen lung... Noi, locuitorii oraşelor, de la decidenţi la simplii plătitori de impozite, de la cei din cartierele-şic la cei din mahalalele promiscuie suntem responsabili de ce se întâmplă cu oraşele noastre, după câtă grijă avem de solul, subsolul, apele, aerul lor. Am gestionat raţional resursele? Am ieşit din era risipei? Am construit o bună infrastructură şi avem grijă permanentă de întreţinerea, nu de „cârpăcirea” ei? Avem grijă ca fiecare centimetru cub de pământ să fie întreţinut cum trebuie? Ce facem cu câinii vagabonzi? Dar cu deşeurile? 

Dezvoltarea durabilă a oraşelor ţine şi de numărul de biserici, dar şi de viața economico-socială, de ştiinţa şi tehnologia care ameliorează calitatea vieţii locuitorilor. Sistemele de conducere a oraşelor, reglementările, politicile, programele, planurile, proiectele nu au adus întotdeauna şi peste tot răspunsurile, soluţiile adecvate, dar nu se poate răspunde problemelor noi doar cu instituţii şi soluţii „de ieri”... Impresia oferită de numeroase oraşe actuale este una a polarizării, a unor „așezări cu mai multe viteze”. Multe dintre ele adăpostesc ură, frică şi alte „rele”, care nu sunt „spălate”, înlăturate (OCDE 1992; OCDE 1994). Polarizarea distruge ţesătura socială, mai exact modurile de viaţă mult diferite (ale unora care petrec în insule exotice, alături de ale altora care nu au asigurată nici pâinea cea de toate zilele). Polarizarea socială devine generatoare de frustrări, de suferinţe care afectează societatea în ansamblu. Ca să nu mai vorbim de oraşele și societățile afectate de mondializare, de multiculturalism, afirmare etnică, probleme ecologice, tendinţe demografice şi migratorii noi, de „disoluția familiei”, de proliferarea atitudinilor și comportamentelor diverse privind „noua sexualitate”... Lupta contra excluderii şi a discriminării nu se poate duce doar pe tărâm economic, deoarece golirea de sens a spațiilor urbane, diminuarea semnificaţiei simbolice a „vieţii la oraș” privează locuitorii de calitatea vieţii promise și aşteptate... Să nu uităm de multe alte probleme pe care le au de rezolvat la ora actuală oraşele³...

3. În ce oraşe am vrea să trăim? Astăzi oraşele au importanţă decisivă pentru „coordonarea transnaţională”, acum se (re)face strategia de „reconstrucţie a semnificaţiei sociale a oraşelor”, ne spun specialiştii⁴. Declaraţia de la Rio (1992) anunța oamenii că ei trebuie să fie în centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă a orașelor, că orășenii au dreptul la o viaţă în armonie cu natura, că oraşul trebuie să gestioneze cu atenție transformările în curs şi să le orienteze în sensul voit de către cei care-l locuiesc, că orașul ar trebui să fie un loc al solidarităţii interculturale, al dezvoltării durabile, al bunăstării.

La un mare seminar internaţional (Quelle ville voulons nous, 1999) se sublinia că nu ar trebui să opunem ruralul şi urbanul, ci să căutăm prilejurile de asociere a lor, de complementaritate a lor, să ținem mai mult seama de ceea ce se petrece în periurban (rurban). Mobilizarea în acest sens nu este nici astăzi la înălţimea mizelor, adică nu acţionăm împreună, nu suntem destul de clari în privința valorilor, drepturilor şi obligațiilor tuturor locuitorilor din orașe. Se scriu „planuri de fezabilitate”, se vorbește de „reînnoire urbană” etc., dar adesea fără a se lua seama la ce se întâmplă în oraşele reale, la calitatea reală a vieţii oamenilor care locuiesc în ele, la mizeria, la violenţa și revoltarea fără perspectivă, concomitent cu mediatizările cinice, discursurile demagogice, promisiunile fără acoperire...

4. Ce am putea face? La Forumul Mondial al Oraşelor (Paris, 2006) se cerea cu insistență promovarea unei politici economice, sociale și culturale care să satisfacă exigenţa demnității tuturor locuitorilor din orașe, prin parteneriate, gestionare participativă şi implicarea cetăţenilor, prin întărirea capacităţilor locale și (inter)naţionale de reacţie rapidă în vederea dezvoltării durabile. Oraşele au fost, sunt și vor rămâne în concurenţă pentru a atrage investiţii şi turişti, dar ar putea să se pregătească împreună pentru viitorul în care vor avea de rezolvat probleme asemănătoare ale diverselor grupuri, de construit parcuri industriale, tehnopolis-uri, zone high tech, reţele de transport integrate (cu aeroport, gară, autogară, transport în comun și transport privat legate, corelate), de ameliorat calitatea mediului, de înfrumuseţat pieţele publice, zonele de agrement, de împărtășit soluţii viabile pentru implicarea locuitorilor. Se conchidea la forumul amintit că viitorul Europei va reflecta în mare măsură viitorul oraşelor sale, că acestea pot răzbate, rezista, sau se pot stinge după cum ştiu să-şi gospodărescă resursele pe care le au sau le atrag, după cum ştiu să-și (re)construiască liantul social. Răspunsurile la provocările actuale ar trebui să integreze particularităţile lor fizice, socioculturale şi politice, ținând seama de devenirea lor istorică și cotidiană, iar diversitatea ar trebui privită ca valoare de mare importanţă⁵.

Oraşele în care trăim acum au fost construite și reconstruite conform logicii societăţii (pre)industriale, urmărindu-se cu obstinaţie dezvoltarea lor material(ist)ă, pierzând din vedere semnificaţiile tuturor apartenenţelor. Acum cerem copiilor şi tinerilor mare precauţie, în timp ce, mulți dintre noi, adulţii, ne comportăm faţă de ceea ce avem tot ca faţă de o pradă: facem schimbări în mediu fără cunoştinţe şi conştiinţă, construim fără autorizaţii, aruncăm deşeurile la întâmplare...

5. Codeterminarea concurenţei (generalizate) și a solidarității (sociale). „Instanţele” urbane (cu competenţă în domeniu) pot formula obiective, pot folosi mijloace de tot felul pentru implementarea „binelui comun”, dar ele devin și „autorităţi” publice atunci când îşi asumă puterea (adică toate drepturile şi toate responsabilităţile), iar aceasta este recunoscută de către publicuri. Primarii au avut şi au putere mare (uneori și autoritate), dar nu se pot adăposti doar în spatele reglementărilor, circularelor, ordonanţelor etc. pe care au mare grijă să nu le încalce (de frica pușcăriei...). Ca aleşi, ei ar trebui să aibă competenţe manageriale, să aibă responsabilitatea proiectelor, să ia decizii pe baza datelor, a studiilor ştiinţifice, să știe să mobilizeze locuitorii pe termen scurt, mediu şi lung. Ca manageri sociali, ar trebui să stăpânească cu măiestrie jocurile parteneriale, să aibă o viziune clară a locului oraşului în lumea „mondializată”, să nu crească – dacă nu e nevoie – numărul „funcționarilor” (Bodiguel 1991) „aparatului” izolat de cetăţeni. Primarii nu pot enunţa singuri „interesul general”, fiindcă ei au de manageriat și gestionat comunităţi eterogene, compuse din autohtoni şi alohtoni, sedentari şi migranţi, bogaţi şi săraci, din persoane care aparţin celor mai diverse grupuri familiale, de vecinătate, identitare. De aceea e important să o facă împreună cu organismele care gestionează serviciile publice, cu patronatele, sindicatele, cu lumea asociaţiilor etc., dacă și acestea au logici lizibile, transparente, caută simplitatea și simplificarea deciziilor, claritatea şi eficacitatea lor. Sociologii schimbării organizaţiilor ne spun că schimbarea „conducerii oraşului” se poate produce atunci când sunt atinse limitele organizării existente, când sunt epuizate toate posibilităţile interne de schimbare. Aceia care-n primării își consacră energia doar pentru „a-și păstra scaunele”, pentru a „ține frâiele orașului”, vor fi constrânși de mutaţiile profunde să înțeleagă că sunt responsabili și de ezitările, de greşelile, de erorile făcute, ca și de consecințele lor... Sociologul M. Crozier spunea (în anii 1970!) că „statul modern este stat modest”⁶. Acum nu i se cere să fie modest, ci bun, să facă apel la cunoaștere și cunoştinţe, la schimburi de experienţe şi de bune practici, să constituie baze de date, informaţii, diagnostice, barometre, prognoze, moduri de a face şi de a fi, pentru a promova eficacitatea economică, justiţia și solidaritatea socială, prudenţa ecologică⁷.

Acum se încetăţenește termenul de „guvernanţă” (în sensul generic însemnând acţiunea de a pilota un sistem, de a coordona acţiunea colectivă, însemnând managementul ca proces, ca orientare, coordonare, colaborare în parteneriate, care suscită contribuţia cetăţenilor⁸).

6. Locul orășenilor și al democraţiei participative. Acum este remarcată ceva mai mult și importanța gestionării de proximitate, a participării active a locuitorilor măcar atunci când e vorba de organizarea spaţiilor publice şi private, de circulaţie, parcare, curăţenie, estetică urbană, linişte publică ... Participarea ar trebui să fie o condiţie importantă pentru evitarea enclavizării, a ghetto-izării orașului (fapte care pot produce mişcări nihiliste, extremiste...). Locuitorii sunt cei care fac oraşul bun sau rău, civilizat sau barbar, curat sau poluat, liniştit sau zgomotos... Ei ar putea participa la conducerea treburilor publice. Fiecare locuitor în parte poate gândi că nu contează, dar laolaltă pot constata că sunt importanţi atunci când comunică, când intră în comuniune, când fac o comunitate. Participarea, implicarea locuitorilor se deprind prin socializare, prin învăţare. Oamenii nu se nasc cu „simţământul” democraţiei. Acesta poate apărea și se poate dezvolta în mediul propice al familiei, şcolii, comunității, societății. În cadrul relaţiilor de vecinătate, pe stradă, în cartier se poate învăţa toleranţa faţă de cei de altă culoare, cultură, religie, în aceste medii se poate deprinde ura sau nevoia de a iubi semenii, avantajele şi limitele democraţiei. Plutarh spunea (acum 1 800 de ani!) că distrugătorii libertăţilor unui popor sunt cei de la putere care promit daruri, fac tot felul de promisiuni fără acoperire. Faptul că un individ se naşte şi creşte într-o democraţie nu garantează că va deveni automat „bun cetăţean”. Participarea, implicarea depind de atractivitatea oraşului, de atractivitatea condiţiilor de muncă, a vieții laolaltă, de posibilitățile de petrecere a timpului liber. Libertatea depinde de respectarea libertății celuilalt, a celorlalţi. Nu ajung bunele intenţii, promisiunile, proclamările, „proiectele-pilot” de tot felul. Trebuie întărită democraţia pluralistă, respectată Carta europeană a autonomiei locale, înțelese conceptele de democraţie locală, de citadinitate.

Locuitorii oraşelor se implică în luarea şi implementarea deciziilor care le afectează (in)direct viaţa? Au fost propuse texte de lege privind informarea şi consultarea lor, privind democraţia de proximitate etc.⁹, dar adesea locuitorii sunt „întrebați doar de formă”¹⁰. Pe de altă parte, participarea, implicarea sunt greu de suscitat atunci când oamenii îşi pierd încrederea în oameni, în aleşi, în „reprezentanţi”, mai ales atunci când ei vin cu propuneri, cu soluții (privind curăţenia spaţiilor publice, iluminatul public, liniştea publică etc.) și „nimeni nu-i bagă-n seamă”. Atunci când se trece de la paternalism la un individualism exacerbat, responsabilitatea civică se transformă. Democraţia participativă se construiește cotidian printr-o tranzacţie permanentă între legitimitatea aleşilor (conform votului), legitimitatea profesioniştilor (în virtutea cunoştinţelor şi abilităţilor de a le pune în act), legitimitatea militanţilor din asociații (în baza mobilizării lor), legitimitatea locuitorilor (datorită raţionalităţii lor practice). Locuitorii oraşului nu se simt actori doar dacă sunt „primiţi în audienţă” sau „consultaţi” formal... Tocqueville scria (acum circa 200 de ani!) despre cetăţeanul societății democratice (americane) că acesta se ataşează de locul său, de comunitatea sa fiindcă este implicat şi în conducere, ţine la oraș, când nu are a se plânge de condiţiile în care trăieşte, investeşte în viitorul acestuia dacă are speranţe că poate trăi mai bine, împreună cu ceilalți, egali şi diferiţi.

Note:

¹ www.ville.gouv.fr

² Oraşele se extind, produc noi teritorii locuite. Fiindcă nu toţi locuitorii oraşelor se pot muta în vile construite în periurban, se impune creşterea atractivităţii cadrului de viaţă urbană existent, se cere renovare şi ameliorare din punct de vedere economic, urbanistic. Oraşul se extinde înspre sat, modul de viaţă urban se difuzează înspre mediul rural, frontierele devin mai incerte, reajustate, dar în peiurban se poate observa cel mai bine polarizarea. Ar trebui studii de teren care să releve cine populează aceste spaţii, cum se face că alături de „baro(sa)ni” trăiesc familii, grupuri cu mari dificultăţi sociale, materiale, culturale. Se conturează o imagine negativă asupra periurbanului datorită risipei spaţiilor publice, degradării peisagistice, datorită percepţiei publice că unii dintre cei care și-au făcut, cumpărat case acolo „nu s-au îmbogăţit prin bune practici”. H. Lefebvre spunea – în 1968! – că „expansiunea urbanizării necontrolate produce mult rău solidarităţilor tradiţionale”...

³ Fragmentarea teritorială, excluderea socială, deficienţele de „monitorizare” a extinderii-întinderii orașului, politici urbane rupte de politicile sociale (acolo unde astăzi e o fabrică, mâine poate apărea un zgârie-nori, un „supermarket” sau un „butic”, în locul unui parc poate apărea un cvartal de blocuri etc., fără ca locuitorii să ştie, să fie întrebaţi), slăbirea democraţiei locale (vizibilă prin locuitorii care nu se duc la vot, nu citesc ziarele locale, nu se uită la televizor, nu se informează) etc.

⁴ Vieillard-Baron, 1996; Maurin, 2004; Donzelot, 2006; Epstein R., Kirszbaum Th., Après les émeutes, comment débattre la politique de la ville?. În: Comprendre les violences urbaines, Paris, La Documentation Française, 2006 etc.

⁵ Sachs, I., 1994 (în www.ville.gouv.fr/infos/dossiers/urban.html).

⁶ État moderne, État modeste. Stratégies pour un autre changement, Paris, Fayard, 1986, după alte lucrări de căpătâi:  Le Phénomène bureaucratique, Paris, Le Seuil, 1963; La Société bloquée, Paris, Le Seuil, 1970; L’Acteur et le Système (cu Erhard Friedberg), Paris, Le Seuil, 1977; On ne change pas la société par décret, Paris, Fayard, 1979 etc.

⁷ Forumul Mondial al Oraşelor, Istambul, 1996

⁸ OCDE subliniază importanţa implicării cetăţenilor pentru ameliorarea guvernanţei. În Cartea Albă a Comisiei Europene (Gouvernance européenne, 2001) se spune că „cetăţenii sunt în inima bunei guvernanţe”. În Europa, se realizează deja şi sunt presiuni ca ea să se deplaseze spre nivele inferioare, la nivel regional, local şi chiar comunitar, autorizând recursul la actori nonguvernementali. În ţările cele mai avansate se vizează controlul colectiv asupra  politicilor (www.unesco.org/most/urb.htm). Cei care folosesc termenul guvernanţă îl află în ţările anglo-saxone (unde, în anii 1975-1980, se căuta alternativa la planificarea normativistă).

⁹ Institutele oraşului şi dezvoltării pot face studii punctuale sau cercetări aprofundate asupra diferitelor aspecte ale vieţii urbane, privind dezvoltarea (durabilă) a oraşului. Centrele de studii ale politicilor sociale şi economice pot face cercetări asupra ocupării, protecţiei sociale, integrării etc. Programele ştiinţelor sociale pot veni cu analize pentru a descrie-explica-înțelege şi promova oraşul. Colocviile şi congresele de sociologie urbană pot fi utile prin dezbaterile la care participă și cei implicaţi din toate disciplinele. Revistele şi seriile tematice ale editurilor (privind orașul), pot contribui la diagnosticul împărtăşit și soluțiile aflate de către toţi actorii implicaţi. Ar fi utile centrele de dezvoltare comunitară care să pună în concertare acţiunile diferitelor categorii de actori implicați în dezvoltarea durabilă a oraşului.

¹⁰ Consiliul de cartier este o instanţă de schimburi, consultare şi concertare, reprezentând populaţia în toată diversitatea sa. Aici se pot culege propunerile transmise municipalităţii, proiecte ce vizează cartierul, circulaţia, transportul, amenajarea spaţiilor publice, siguranţa şi liniştea publică. Astfel de consilii pot fi adevărate centre de dezbatere publică, vectori ai coeziunii sociale şi solidarităţii.

Bibliografie selectivă:

Avenel 2004 = C. Avenel, La sociologie des quartiers sensibles, Paris, Armand Colin, 2004.

Bodiguel 1991 = J.-L. Bodiguel, Le fonctionnaire détrôné?: L’Etat au risque de la modernisation, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, 1991

Castel 2003 = R. Castel, Les métamorphoses de la question sociale, Paris, Fayard, 2003

Crozier 1986 = M. Crozier, État moderne, État modeste. Stratégies pour un autre changement, Paris, Fayard, 1986

Donzelot 2006 = J. Donzelot, Quand la ville se défait. Quelle politique face à la crise des banlieues, Paris, Seuil, 2006

Donzelot & Estebe 1994 = J. Donzelot, Estebe P., L’Etat animateur, essai sur la politique de la ville, Paris, Esprit, 1994

Galès 2003 = P. Le Galès, Le retour des villes européennes: sociétés urbaines, mondialisation, gouvernement et gouvernance, Paris, Presses de sciences po, 2003

Gravier 1947 = J.-F. Gravier, Paris et le désert français, Le Portulan, 1947

Maurin 2004 = E. Maurin, Le Ghetto français. Enquête sur le séparatisme social, Paris, Seuil, 2004

OCDE 1992 = OCDE, Villes et technologies nouvelles, Paris, 1992

OCDE 1994 = OCDE, Des villes pour le XXIe siècle, Paris, 1994

Quelle ville voulons nous 1999 = Quelle ville voulons nous? Conseil national des villes, 1999

Rosanvallon 1995 = P. Rosanvallon, La nouvelle question sociale. Repenser l’Etat providence, Paris, Seuil, 1995

Vieillard-Baron 1996 = H. Vieillard-Baron, Les Banlieues, Paris, Flammarion, 1996

www.ville.gouv.fr

www.ville.gouv.fr/infos/dossiers/urban.htm.