Mihail Stroescu, un mare român al Basarabiei

Ascendențe în genealogia neamului Stroescu

Neamul Stroescu îşi trage numele de la boierii Stroe din primul secol de istorie a tânărului stat medieval Ţara Moldovei. Urmaşii lui Stroe şi-au zis Stroici (Stro+vici). În felul acesta, de la Stroe au pornit cel puţin două neamuri boiereşti cunoscute şi atestate în istorie: Stravici (evoluţie din Strovici) şi Stroici. Nicolae Iorga afirma în acest sens: „Stroiceştii stăpâneau proprietăţi întinse, ca moştenitori, mult timp căzuţi în neînsemnătate politică, ai „Stravicilor” – de fapt Stroici: fiu al lui Stroe – de odinioară”¹. Mai târziu, un reprezentant al Stroicilor şi-a zis Stroescu.

Despre cei mai îndepărtaţi reprezentanţi ai neamului Stroici-Stroescu, date mai exacte s-au păstrat începând cu vestitul boier Ion Stroici de la mijlocul secolului XVI. Istoricul N. Stoicescu susţine că acesta este, probabil, urmaşul lui pan Stroici atestat în timpul domniei lui Alexandru cel Bun la 12 mai 1425².

Ion Stroici a fost logofăt, probabil al doilea, şi vistier în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu. A fost printre boierii complotişti împotriva lui Alexandru Lăpuşneanu, şi, respectiv, susţinut de noul domn, Despot vodă, care l-a făcut, se pare, mare vistier³. A murit Ion Stroici înainte de 1587, când este atestat deja ca atare în documente.

A fost căsătorit cu Anghelina, fiica lui Dumitru cămăraş şi descendentă în generaţia a şasea a boierului Tăbuci cel Bătrân⁴.

A avut Ion Stroici mai mulţi copii: Lupu (Luca) Stroici, Marinca, Olenţa, Gavrilaş, Grigore proegumen şi Simion Stroici⁵.

Despre Olenţa, Gavrilaş şi Grigore proegumen cunoaştem mai puţin. Simion Stroici a fost mare vistier sub Movileşti, în 1596-1607. Stăpân la Căcăceni, Steţcani, Criveşti, Micleuşeni, Grozinţi⁶. A murit Simion Stroici înainte de 1623 şi a fost înmormântat la mănăstirea Probota. A fost căsătorit cu Antimia, moartă la 1620/1621 şi înmormântată tot la mănăstirea Probota, cu care a avut 3 feciori – Ionaşco (mort la 1611/1612), doi gemeni Nicolae şi Grigorie (ambii morţi de mici la 1596) şi o fată – Ana⁷.

O descendenţă aparte pentru evoluţiile istorice a avut o altă fiică a lui Ion Stroici – Mărica. S-a căsătorit cu Gavrilaş Hâra şi a fost mama doamnei Marghita, soţia lui Simion Movilă, domn al Ţării Româneşti şi al Ţării Moldovei⁸.

Un interes cu totul deosebit prezintă personalitatea unui alt fecior al lui Ion Stroici, şi anume Lupu (sau Luca) Stroici. A fost mare logofăt în domnia lui Petru Şchiopul şi a lui Iancu Sasu, cu care a copilărit, a studiat în Transilvania şi cu care erau rude. Pleacă în Polonia cu Petru Şchiopul, cu marele vornic Ieremia Movilă, cu marele paharnic Simion Movilă şi cu alţi mari dregători, unde în anul 1593 este primit ca nobil al coroanei polone. Revine în Moldova cu Ieremia Movilă, sub domnia căruia ajunge din nou mare logofăt (1595–1610)⁹.

În 1609 se îmbolnăveşte şi moare înainte de 30 septembrie 1610. Este înmormântat la mănăstirea Dragomirna al cărui ctitor este împreună cu Anastasie Crimca¹⁰.

Marele logofăt Lupu Stroici a fost un boier foarte cult şi învăţat, o personalitate de excepţie, care a jucat un rol deosebit în viaţa politică şi culturală a ţării. A fost primul dregător care semna documentele cancelariei moldoveneşti cu litere latine. Lupu Stroici a transcris cu litere latine în limba română rugăciunea Tatăl nostru şi a dăruit-o polonezului Carnicki, care a editat-o la 1594¹¹. Cunoscutul paleograf Emil Vârtosu îl considera pe Lupu (Luca) Stroici „primul român care încearcă, într-un mod sistematic şi cu spirit de continuitate, să înlocuiască alfabetul chirilic cu cel latin...”¹². Iar istoricul Gh. Pungă susţine că „Luca Stroici trebuie considerat primul cărturar moldovean care a încercat să demonstreze romanitatea neamului său şi, deci, şi latinitatea limbii române”¹³.

A fost căsătorit Lupu Stroici cu Păscălina, fiica lui Gheorghe logofăt şi nepoata de fiu a lui Toader pârcălab de Hotin, care era fratele lui Petru Rareş¹⁴ și a avut doi feciori – Vasile Stroici, Ionaşco Stroici, şi o fată căsătorită cu Baba Celebi.

Dintre copiii lui Lupu Stroici mai cunoscut este Vasile Stroici. La 3 iulie 1612 lângă Cornul lui Sas oştile poloneze care aduceau în ţară cei doi fii ai lui Ieremia Movilă – Constantin şi Alexandru înfruntă „oştile tătăreşti venite cu noul pretendent la scaunul Moldovei, proaspăt investit de sultan: Ştefan Tomşa II. Sub steagurile poloneze lupta şi Vasile Stroici. Polonezii au fost zdrobiţi şi mai mulţi boieri moldoveni au fost luaţi prizonieri. Printre ei se afla şi Vasile Stroici¹⁵. Cei prinşi au fost tăiaţi, iar Vasile a fost iertat. Miron Costin relatează acest caz în cronica sa: „Iară pre Vasilie Stroici îl iertase Ștefan-vodă, numai învățase pre Nicoriță armașul să-l ducă să vadză perirea celorlalți, să-i hie grijă mai pre urmă de moarte, că era om tânăr Stroici şi din casă mai vechiu şi cinsteş decât toate casele în ţară”. El, însă, „s-au apucat de sabiea unui dărăbanu, să moară cu răscumpărare, că era om din hirea lui inimos”. Dar n-a reuşit nici să scoată sabia că l-au şi doborât dărăbanii. Atunci Tomşa vodă „îndată au pus de l-au omorât şi pe dânsul”¹⁶.

Cel care prelungeşte neamul Stroici pe linie paternă şi face legătura genealogică, prin descendenţii săi direcţi, cu familia boierilor Stroescu din Basarabia este cel de-al doilea fiu al marelui logofăt Lupu Stroici – Ionaşco Stroici logofăt. Se vede că Ionaşco, precum şi soţia sa, au decedat de tineri, întrucât o fiică a lor, anume Maria, creşte la curtea lui Miron Barnovschi, care era înrudit cu Stroiceştii şi care i-a făcut acestei fete parte din moştenire¹⁷.

Dintr-o menţiune documentară mai târzie aflăm, însă, că Ionaşco Stroici a mai avut o fată – Nastasca, feciorul căreia îşi zice deja Stroescu. Documentul spune: „Lupu Stroici iaste tatu lui Ionaşco Stroici, Ionaşco Stroici iaste tatu Nastascăi, Nastasca iaste mamă lui Gligor Stroescul”¹⁸.

Acesta din urmă menţionat în document, Gligor Stroescul, este cel pomenit în alte documente de pe timpul domniei lui Vasile Lupu. A fost solul domnitorului Gheorghe Ştefan la cazaci.

Lupu Stroescu a avut șase copii, 3 băieți și 3 fete: Ion, Dumitrașco, Iordache, Alexandra, Nastasia și Antimia, la 1741 fiindu-le împărțite moșiile tatălui¹⁹. Unul dintre ei, Ioan Stroescu, a fost staroste şi căpitan de Cernăuţi, jitnicer în Ţara Românească, apoi în Moldova, mare medelnicer la 1685-1686 şi mare armaş la 1692, clucer şi staroste de Putna. A fost căsătorit cu Ruxanda, fiica lui Ionaşco Rusu, mare logofăt.

Fiul lui Ioan Stroescu este menţionat în documentele vremii cu numele Grigoraș Stroescu comis sau mai des Comisul Stroescu²⁰. Într-un
proces de litigiu din 14 februarie 1768 în domnia lui Grigore Ioan Calimah, în care se judecă cu descendenții lui Gheorghe (Iordache), „tot din neamul Stroescu”, Grigoraș Stroescu figurează cu titulatura de „biv ftori comis” și „vornic ”.

Comisul Stroescu ²¹ a fost tatăl lui Gavriil Stroescu şătrarul şi bunicul lui Ianache Stroescu²².

Boierii Stroescu din Basarabia

La sfârşitul secolului XVIII Ianache Stroescu se mută cu traiul din Transilvania la est de Prut, în valea satului Moşani din ţinutul Iaşi. A fost căsătorit cu Maria, care venea dintr-un neam cu descendență genealogică foarte interesantă. Ienache și Maria Stroescu au avut doi fii, Ioan şi Vasile²³. Ioan I. Stroescu a fost proprietar la Ruseni, Mereşeuca, Damaşcani. Copiii săi, Zamfirache, Alexandru, Calinic, Petre şi Mihail, „s-au răzăşit”, cum scrie Gheorghe Bezviconi²⁴.

Pe când Vasile I. Stroescu a fost un mare proprietar de moşii în Basarabia. În cadrul disputelor pentru dreptul său asupra moșiei Hrițeni, numită apoi Trinca, Vasile al lui Ianache Stroescu prezintă în instanță mai multe documente și o schiță genealogică²⁵ ce demonstra că el, pe linia mamei sale, Maria, este descendent din neamul Ponici, care a stăpânit la începuturi acest sat. Iată descrierea acestei schițe:

„el, Vasile Stroescu, este fiul Mariei Stroescu (drept confirmare servește decizia Tribunalului civil al Basarabiei din 5 iulie 1823);

Maria este fiica lui Dumitru, care, împreună cu fratele său Nicolae, erau fiii lui Simion și nepoții Zosiței (carte domnească de la Grigore Alexandru (III) Ghica, din 9 februarie 1765);

Zosița și cei doi frați ai ei, Vasile și Calistru jitnicer, erau copiii Irinuței și a lui Tudor Dediul (cărți domnești: de la Alexandru Iliaș, din 25 noiembrie 1633²⁶, de la Nicolae Mavrocordat, din 26 noiembrie 1715, și de la Grigore Alexandru Ghica, din 8 februarie 1765);

Irinuța este fiica Agafiei și a lui Isac din Costinești (carte domnească de la Vasile Lupu, din 1638);

Agafia și fratele ei Dumitru Ponici, tatăl Măriuței și a lui Tofan, erau copiii hatmanului Luca Arbure (carte domnească de la Ieremia Movilă, din 6 aprilie 1606²⁷)”. Aici trebuie să semnalăm o eroare – în realitate, Agafia și Dumitru Ponici erau copiii Maricăi, nepoții Saftei și strănepoții lui Luca Arbure, figură marcantă în istoria Țării Moldovei.

Luca Arbure a avut o carieră politică îndelungată, a fost mare dregător în domniile lui Ștefan cel Mare, Bogdan III și Ștefăniță vodă. A deținut funcția de portar al Sucevei timp de peste două decenii, a fost eroul apărării Cetății Suceava în fața armatei polone a regelui Ioan Albert în anul 1497, a fost un mare strateg militar, conducând armata moldovenească în bătălia victorioasă cu tătarii lângă Ștefănești–Costești pe Prut și Ciuhur, în august 1518, și înscriind una dintre cele mai glorioase file din istoria militară a românilor²⁸.

La fel de interesant este faptul că, așa cum afirmă cunoscuta cercetătoare din Iași Maria Magdalena Székely, Luca Arbure „era îndeaproape înrudit cu ramura lui Ștefan cel Mare”²⁹. Mai exact, este vorba despre Arbure cel bătrân, tatăl lui Luca Arbure. Arbure cel bătrân a fost membru al sfatului domnesc unde figurează ca pârcălab al cetății Neamțului, iar în timpul campaniei lui Mohamed II din vara lui 1476 a apărat eroic cetatea supusă unui asediu crâncen al armatei turcești. A căzut în luptă, dar cetatea nu a fost cedată. Cercetătoarea Maria Magdalena Székely a înaintat ipoteza că Arbure cel bătrân, pârcălabul cetății Neamț și tatăl lui Luca Arbure, portarul Sucevei, ar trebui identificat, așa cum susține și Nicolae Stoicescu, cu boierul Cârstea, dar și că el era unul dintre frații lui Ștefan cel Mare³⁰.

Am dezvoltat linia descendentă a Stroeștilor, prin Maria, mama lui Vasile al lui Ianache Stroescu, pentru a arăta că rădăcinile acestui neam prin ramificația în cauză coboară departe în secole, ajungând la Ștefan cel Mare și dinastia domnească a Mușatinilor.

Frații, surorile și descendenții Stroeștilor din Basarabia

Revenim la personajul istoric Vasile, fiul lui Ianache Stroescu. S-a născut la 1795, a fost proprietar de moșii în ținuturile Hotinului și Iași: Trinca, Brânzeni, Grițeni, Nesvoaia, Horobcăuți, Grumădzeni, Zahaicani, Stolniceni, Bechir, Pociumbăuți, precum și un șir de sate din partea dreaptă a Prutului. În baza demersului înaintat instanțelor în anul 1828 este înscris el și membrii familiei în cartea nobilimii. S-a căsătorit cu Profira (1808–1856), fiica lui Manole (Emanoil, Manolache) Guțu și a Ecaterinei, care la rândul ei venea tot din neamul Stroescu: Elena și Constantin Stroescu. A fost ctitor al mai multor biserici, fapt pentru care Consistoriul din Chișinău l-a propus spre decorare³¹. Moare Vasile I. Stroescu la 18 februarie 1875 la Sankt Petersburg³². Împreună cu Profira au avut 8 copii: Mihail, Ana, Ecaterina, Gheorghe, Constantin, Vasile, Maria și Elena.

Mihail V. Stroescu s-a născut la 8 septembrie 1836, fiind botezat la 20 septembrie același an, în biserica Arhanghelul Mihail din satul Fetești. La personalitatea fratelui mai mare dintre Stroești vom reveni mai jos.

Ana V. Stroescu s-a născut la 1837. S-a căsătorit cu Costache Cazimir, moșier la Mărcăuți, fiul Ecaterinei Borș și a lui Ioan Cazimir, moșier la Văscăuți, jud. Hotin. Costache Cazimir, născut la 1819, a studiat la colegiul „Richelieu” din Odessa, a fost funcționar cu însărcinări speciale pe lângă general-guvernatorul Novorosiei și Basarabiei, a activat un timp la Peterburg, după care este procuror general la Odessa, apoi revine la Chișinău unde este președinte al Judecătoriei civile din Basarabia. În anul 1874 Costache Cazimir se stinge din viață la vârsta de 55 de ani, în 1883, la doar 46 de ani moare și Ana Cazimir, născută Stroescu. Din căsătoria cu Costache Cazimir, Ana V. Stroescu a avut cinci copii: Petre (1858–1884), Vasile, Constantin (1868 – ?, decedat după 1934), Eugenia, căsătorită cu L. Derek în Franța, și Ecaterina. O personalitate deosebită a fost Constantin Constantin Cazimir, moșier la Briceni, consilier de stat efectiv, animatorul și organizatorul expozițiilor agricole de la Edineț de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX³³.

Ecaterina V. Stroescu s-a născut la 9 noiembrie 1839 în satul Trinca, iar la 12 noiembrie a fost botezată în biserica din sat de către Vasile Petrovici, asistat de doi feciori ai săi – dascălul Zaharia V. Petrovici și paracliserul Ioan. V. Petrovici. Naș de botez a fost moșierul din s. Tabani, consilierul titular Lev Ivanov Lisovschi.

La 3 noiembrie 1863, cu câteva zile înainte de a împlini 24 de ani, Ecaterina Stroescu se căsătorește cu Clemente Petrovici Șumanschi (1829–1877), consilier colegial, cununia fiind oficiată în biserica din satul Trinca. Ecaterina, de rit ortodoxă, avea aproape 24 de ani și era la prima sa cununie, iar Clemente Șumanschi era catolic, avea 33 de ani și era în cea de-a doua căsătorie³⁴. Șumanschi făcuse studii juridice și a făcut o carieră reușită în domeniu, în 1871 este ales primar de Chișinău, iar în 1875, pentru un șir de realizări importante în dezvoltarea urbei și în viața chișinăuenilor, este reales pentru un nou mandat. Însă Clemente Șumanschi moare la vârsta de 48 de ani, la 3 decembrie 1877, când un incendiu devastator a cuprins teatrul de vară din piața polițienească, unde se afla și el. Încercând să evacueze spectatorii din sala cuprinsă de flăcări, primarul Șumanschi și-a pierdut viața cu moarte de erou.

Gheorghe V. Stroescu, născut la 20 februarie 1842 și botezat la 28 februarie în biserica Sf. Spiridon din s. Trinca³⁵. Într-un articol despre „Frații Stroescu”, cunoscutul genealogist Gheorghe Bezviconi scria: „…Gheorghe Stroescu (1840–1922), s-a născut la Trinca, în conacul părintesc, iar viaţa lui îndelungată a purtat-o în străinătate şi pe moşia Bălceana-Lăpuşna. A cutreierat Africa, apoi a întreprins o călătorie în jurul lumii. În oceanul Pacific, în urma unui naufragiu, ţinându-se câteva zile pe fărămiturile vaporului, Stroescu ca prin minune a scăpat cu viaţa. Bolnav, el se întoarce în Basarabia. De multe ori Gheorghe Stroescu vizita România, unde menţinea legături de prietenie cu Sturdza, Bădărău şi alţii. La venirea în ţară a domnitorului Carol I, printre Românii, cari l-au întâmpinat la Severin, a fost şi tânărul Stroescu. Călare pe un cal arab, acel sol al Basarabiei, îi prevestea Unirea!...”³⁶. A murit Gheorghe V. Stroescu la vârsta de 80 de ani, în 1922, și a fost înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. Recent, cercetătoarea Maria Vieru-Ișaev a redescoperit mormântul și piatra funerară a acestui reprezentant al neamului Stroeștilor din Basarabia, pe care este scris: „Aci odihneşte modestul şi nobilul Gheorghe Stroia-Stroescu / 1840-1922”. Această redescoperire varsă lumină asupra a două momente din istoria Stroeștilor: 1) se vede că de la inscripția funerară de pe mormântul lui Gheorghe Stroescu s-a inspirat Gheoghe Bezviconi și a pornit în istoriografie eroarea că eroul nostru s-ar fi născut la 1840, or, în Condica mitricii completată la biserica Sf. Spiridon din satul Trinca este înregistrată data de „20 februarie 1842”³⁷; 2) această inscripție funerară vine să confirme cercetatrea noastră privind începuturile și evoluția genealogică a neamului Stroeștilor din boierii Stroici.

Constantin V. Stroescu este cel mai mic dintre feciorii lui Vasile I. Stroescu. Născut la 12 mai 1843, botezat la 21 mai, în biserica Sf. Spiridon din s. Trinca, de preotul Zaharia V. Petrovici și paracliserul Ioan V. Petrovici³⁸. A fost căsătorit cu Eufrosinea, fiica lui Dumitru Donea, poetul basarabean despre care a scris Artur Gorovei. Sora ei, Elena, s-a căsătorit cu un văr primar al lui Constantin V. Stroescu – Calinic Stroescu, fiul lui Ioan Ianache Stroescu. Dintre cei patru frați Stroescu, numai Constantin Stroescu (1843–1895) a avut urmași. Căsătorit cu Eufrosinia Stroescu (care va deceda la 1910) au avut doi feciori, Vasile şi Gheorghe, stabiliţi în Rusia, şi patru fete – Profira, Elena, Ana şi Natalia³⁹: Ana C. Stroescu, s-a născut la 9 decembrie 1868 și a fost botezată la 15 decembrie în biserica Sf. Nicolae din s. Drepcăuți⁴⁰; în perioada interbelică a locuit în Vechiul Regat; Profira Juscov (după familia soțului) face studii în medicină, fiind susținută financiar de către fratele mai mare al tatălui, Mihail V. Stroescu, apoi lucrează ca doctoreasă în jud. Orhei; Natalia Turtaci (după căsătorie) a locuit la Chișinău⁴¹; despre Elena, fiica lui Constantin și a Eufrosinei Stroescu, avem doar o informație care ni se pare greșită, cum că a fost căsătorită cu un oricare Șumansci⁴², or această informație se referă la mătușa ei, Ecaterina V. Stroescu, sora lui Constantin V. Stroescu; Vasile C. Stroescu, născut la 28 februarie 1871 și botezat la 8 martie în biserica Arhanghel Mihail din s. Trinca⁴³; Gheorghe C. Stroescu, născut la 28 iunie 1879 și botezat la 6 august, în biserica Bunavestire din s. Zăgăicani⁴⁴.

O fiică a lui Vasile I. Stroescu, Maria V. Stroescu, a fost căsătorită cu Mihail Druganov, moşierul din Bilavăţ (Hotin), cunoscut și ca „inventatorul pe care-l aprecia D. Mendeleev”⁴⁵, iar ultima soră dintre cei opt copii ai soților Vasile și Profira Stroescu, Elena V. Stroescu, a fost soția colonelului Gheorghe V. Martos, un reprezentant al familiei Martos, greci la origine, nobili poloni veniți din Ucraina⁴⁶.

Cel mai mic dintre frați, Vasile V. Stroescu, născut la 11 noiembrie 1845 în s. Trinca, a ajuns printre cele mai mari personalități pe care le-a dat Basarabia. A fost cel un mare filantrop, fără pereche între români, cum spunea Nicolae Iorga, sau supra-om, cum îl numeau transilvănenii. A ctitorit biserici, a ridicat școli și spitale, a ajutat țăranii, a susținut dezvoltarea culturii și științei. În 1910 a fost ales membru de onoare al Academiei Romîne. În 1917 s-a înregimentat în mișcarea națională a românilor basarabeni. A fost ales președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc, scriind militanților basarabeni: „Eu îs cu totul la dispoziţia ţării mele – cu mintea câtă mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată averea mea”. După Unirea din 1918 Vasile Stroescu este ales setator de Transilvania și preşedinte de vârstă al Parlamentului României Mari. Toată averea sa de milioane de lei aur, coronae, ruble, franci el a pus-o în slujba națiunii. Alexandru D. Xenopol scria: „Ce fericire când se mai întâlnesc în sânul unei pături vitrige și înstrăinate oameni cu sufletul mare ca acel al lui Stroescu care-și pune, el Românul apăsat de Rusi, însemnata lui avere în slujba Românilor apăsați de Unguri”⁴⁷. „Marele patriot și filantrop Vasile Stroescu Basarabean”, cum este scris pe piatra funerară de la cimitirul Sfânta Vineri din București, unde este înmormântat, a decedat la vârsta de 80 de ani, la 15 apriie 1926. Personalitatea lui Vasile V. Stroescu a fost atât de mare, încât aureola lui, scria Gheorghe Bezviconi, „a eclipsat amintirea celorlalţi Stroieşti, deşi trebuie să se ştie că au fost şi ei oameni de valoare”⁴⁸. Printre aceștea se numără și fratele lui mai mare Mihail Stroescu, care i-a deschis multe drumuri în activitățile și împlinirile lui, i-a fost ca exemplu și călăuză în faptele realizate, el însuși fiind un cunoscut filantrop în România, un adevărat și curajos pastriot, dar rămas pe nedrept și aproape total în afara preocupărilor istoriografice românești, încât putem afirma, cu tărie, dar și cu tristețe, că Mihail Stroescu este și azi un mare român uitat al Basarabiei.

Mihail Stroescu, un mare român basarabean uitat

Cum am arătat mai sus, Mihail Stroescu a fost primul copil al lui Vasile și Profira Stroescu. S-a născut acum 185 de ani, la 8 septembrie 1836 în satul Trinca, județul Hotin, și botezat la 20 septembrie același an, în biserica Arhanghelul Mihail din satul Fetești. Taina botezului a fost săvârșită de preotul bisericii Ioan A. Andrievici și paracliserul Ioan M. Mihailovici. Naș de botez: Lev Ivanov Lisovschi, consilier titular, boier din satul Tabani⁴⁹.

A absolvit Gimnaziul nr. 1 din Chișinău, unde a fost coleg cu Bogdan Petriceicu Hasdeu și unde a studiat apoi și fratele Gheorghe Stroescu. În anii ’50 s-a înscris în armata rusă, participă în Războiul Crimeii (1853–1856), iar după șase ani se retrage din serviciul militar. Face studii superioare în domeniul științelor naturii la Universitatea din Sankt Petersburg, pe care le completează cu doi ani de cursuri la Paris⁵⁰.

În anul 1868, la 31 de ani, Mihail Stroescu se căsătorește cu Elizaveta, de 18 ani, fiica lui Ștefan Nedelcovici, secretar gubernial și proprietar de moșii în s. Stancăuți. La 24 mai s-au cununat în biserica Sf. Gheorghe din Chișinău. Chezași din partea lui Mihail Stroescu au fost porucicul de artilerie Mina Andreevici Plascovschi și consilierul de stat Clementie P. Șumanschi, iar din partea Elizei Nedelcovici au fost porucicul Mihail I. Druganov și moșierul Nicolae Șt. Șentrea⁵¹. Mihail şi Eliza Stroescu au avut multe moşii în ţinuturile Hotin şi Iaşi (Bălţi): la Pociumbăuţi, Stancăuţi, Stolniceni, Costeşti și altele⁵², unde au organizat pe teritoriul lor gospodării agricole bine amenajate și au avut relații foarte corecte cu oamenii satelor respective. În anii ’70 ai secolului XIX, pe moșia lor din satul Costești soții Stroescu au ridicat împreună cu sătenii o nouă biserică (1873) și un dispensar medical. În anii ’80, ei au construit la Stolniceni un spital model pe care l-a înzestrat şi cu o moşie, iar pentru a asigura buna funcţionare a instituţiei, în fruntea ei a fost adus un medic francez, Chovet⁵³. Ca și spitalul din Stolniceni, dispensarul din Costești era construit pentru a acorda asistență medicală calificată și gratuită țăranilor, și întâi de toate celor nevoiași. Asemenea instituții erau foarte puține în Basarabia, iar prin faptul că acordau asistență medicală țăranilor, aproape de locul de trai și încă gratuită, acestea erau cazuri cu totul ieșite din comun și demonstrau marea dragoste pe care o manifesta Mihail Stroescu țărănimii și în general poporului băștinaș muncitor și asuprit. Instituțiile date au fost deschise la puțin timp după trecerea lui Mihail Stroescu la cele veșnice, de aceea el s-a îngrijit ca lucrările să fie duse la bun sfârșit, indicând exact în testamentul autentificat notarial cum să se procedeze în continuare. „Fondând și construind din mijloace proprii, indica Mihail Stroescu în testament, un spital în satul Pocembouți la Odaia Stroesco și un dispensar medical în satul Costești, care planificam să fie deschise peste trei ani, când vor fi finisate toate încăperile proiectate, intenționând să începem în spital acordarea de asistență medicală de tip ambulatoriu de la sfârșitul anului următor, dar pentru care nu am reușit până în prezent să elaborez un regulament privind administrarea propreităților transmise spitalului și dispensarului medical, eu, în cazul morții mele, încredințez soției mele, cu concursul unor persoane competente în acest domeniu, cum sunt Egor Lvovici Lisovschi, Constantin Feodorovici Cazimir și fratele meu Vasile Vasilevici Stroescu, să elaboreze un asemenea statut, de care să se călăuzească în permanență viitorii administratori; în același timp stabilesc următoarele: a) spitalul de la Odaia Stroescu, fiind creat pentru a acorda, cu precădere populației țărănești, asitență medicală prin tratament ambulatoriu, lecuire staționară și profilactică sanitară, locurile-paturi pentru internare și lecuire în spital trebuie oferite exclusiv plugarilor țărani, iar în cazul când există locuri libere, în cazuri excepționale, fără a fi în detrimentul populației țărănești, pot fi primiți în spital pentru tratament nobili, preoți, negustori și evrei;… c) lecuirea și întreținerea în spital sunt gratuite pentru bolnavi, iar cei avuți trebuie să achite pentru asistență și lecuire cel mult treizeci de copeici pe zi; taxa minimă pentru lecuire este stabilită de colegiul medicilor despre care se va spune mai jos; d) farmacia spitalului nu trebuie să elibereze medicamente în baza unor rețete semnate de medici străini (din afara spitalului – n.n.), iar bolnavii care se tratează aici ambulatoriu primesc aceste medicamente gratuit;…”⁵⁴

Acest testament este dovada celui mai sincer atașament și dragostei permanente pe care o avea Mihail Stroescu față de țăranul român din Basarabia, sărac, asuprit, dar și demonstrează o cunoaștere și înțelegere perfectă a situației populației băștinașe românești în ceea ce privește îngrădirea dreprurilor ei naționale. În legătură cu instituțiile medicale pe care le construia și le lăsa în folosință țăranilor români basarabeni, el poruncea în testament: „La desemnarea medicilor pentru spital și dispensarul medical colegiul trebuie să aleagă persoane care cunosc limba română a localnicilor… (subl. noastră – M.A.)”.

Aceeași atitudine de filantrop și de mare patriot român din Basarabia a manifestat Mihail Stroescu la începutul anilor ’80, când propune oficial autorităților țariste că intenționează să fondeze pe cont propriu, în cadrul Universității din Odessa, o catedră de limba română și să asigure financiar buna ei activitate prin completarea bibliotecii universitare cu carte românească și prin remunerarea cadrelor profesorale angajate în cadrul acestei catedre. El adresează Ministerului Instrucțiunii Publice (Tolstoi) rugămintea „ca să acorde Universității din Odessa dreptul de a deschide o catedră de limbă românească”⁵⁵.

Această inițiativă a filantropului basarabean venea din convingerea lui fermă că un popor nu poate prospera fără cunoștințe și specialiști cu studii solide, de aceea el se gândea că Universitatea din Odessa, cu o catedră de limba și literatura română, ar fi o pistă inițială în promovarea tinerilor români din Basarabia. Or, acest interes al lui Stroescu a fost intuit și de autoritățile imperiale ruse, care promovau o cu totul altă politică – de a ține popoarele ocupate în sărăcie și necunoștere. De aceea, în cele din urmă, propunerea patriotului român din Basarabia a fost respinsă, însă acest demers pune în valoare atitudinea și viziunea lui Mihail Stroescu în problemele fundamentale cu care se confrunta populația românească în Basarabia ocupată de Imperiul rus, precum și de curajul pentru o asemenea abordare a lor. Este momentul să reamintim că în ultimul sfert de secol XIX politica țaristă în Basarabia devenise una foarte dură și profund antiromânească. Populația românească, prin diferite acțiuni, a protestat permanent împotriva ocuțației și întru apărarea drepturilor naționale. Pe la mijlocul secolului s-au manifestat în acest sens mai multi tineri: frații Casso, Cristi, Cotruță și alții. Dar în ultimul sfert de secol era curmată orice inițiativă de promovare a drepturilor și valorilor naționale. Cu atât mai interesantă, prețioasă și curajoasă trebuie văzută și apreciată tentativa lui Mihail Stroescu de a deschide la Universitatea din Odessa o catedră de limba română. Este cazul să constatăm că din acea perioadă nu vom găsi aproape nici o altă manifestare de spiritualitate românească de asemenea curaj și determinare.

Inițiativa lui Stroescu și refuzul autorităților țariste au schimbat în mare măsură planurile și chiar activitatea patriotului român din Basarabia – el a început o largă activitate filantropică în România. A apelat la vechiul său coleg de gimnaziu și prieten Bogdan Petriceicu Hasdeu. Acum aproape 140 de ani, la 17 octombrie 1882, el scria la București: „Apelez la ajutorul Dumneavoastră, fiind îndemnat de pe deplin meritata Dumneavoastră glorie în lumea învățaților, de competența Dumneavoastră în chestiunea adevăratelor nevoi ale poporului și, în fine, de vechea noastră prietenie de școală”⁵⁶. Îi povestea despre tentativa lui ieșuată cu deschiderea unei catedre de limba română la Odessa și-i mărturisea despre „o veche și intimă dorință de a aduce un real serviciu compatrioților” și despre hotărârea „de a dona un capital de cincizeci mii (50 000) ruble, în efecte bancare, pentru formarea unui fond particular în favoarea școlilor sătești din România”.

Cu acești bani a fost înfiițată „Casa Şcoalelor, instituţie culturală care există şi astăzi, îndeplinind un mare şi binefăcător rol în cultura şi şcoala românească”⁵⁷. Iar în semn de înaltă prețuire a gestului făcut de filantropul basarabean, Hasdeu, ca responsabil de executarea donației, a propus ca o școală din județul Dolj să poarte numele „Mihail Stroescu Basarabeanul”, iar o școală din județul Tutova, acel de „Eliza Stroescu Basarabeana”⁵⁸.

Scrisoarea lui Mihail Stroescu către Bogdan Petriceicu Hasdeu, prin mesajul ei, este un adevărat memoriu privind dezvotarea României în unele probleme esențiale și îl prezintă pe filantropul basarabean ca un mare patriot și filosof cu o viziune politică strategică. El scrie: „Deși cerința învățământului popular e considerată ca o necesitate de către toți oamenii cei mai buni, totuși chestiunea aceasta până acum a fost tot amânată pe planul al doilea, iar masele populare continuă să zacă în vechea ignoranță.

După modesta mea părere, România poate să capete adevărate forțe numai atunci, când va ridica nivelul învățământului popular. Dacă toată atențiunea adevăraților patrioți și a guvernului ar fi îndreptată exclusiv spre atingerea acestei ținte, atunci într-adevăr s-ar putea spera într-un rol al ei de invidiat în mijlocul altor naționalități din Răsăritul Europei. Deși trăim în secolul greu al predominării puterii brutale, care hotărăște destinele popoarelor, totuși nu se poate crede că această stare de lucruri să dureze timp îndelungat.

În curând oamenii se vor convinge că nu e convenabil să se extermine unul pe altul, că aceasta duce la ruina generală, materială și morală și ei vor căuta să schimbe această politică dezastruoasă. Spre acest adevăr îi va duce deșteptarea intelectuală a popoarelor.

Pentru statele mari, întunecimea maselor poate e convenabilă, pentru România însă, din contra, numai iluminarea acestor mase întunecate poate să ajute spre mântuirea ei. Fiind stat mic, ea niciodată nu trebuie să se bizuie, pentru autoconservarea sa, pe forța brutală militară. Tendința ei de a imita pe vecini o va duce numai la istovirea neproductivă a forțelor poporului și chiar la pieire.

După o chibzuială serioasă a tuturor acestor circumstanțe, volens-nolens vii la concluzia că singura ieșire pentru fericirea României este dezvoltarea ei intelectuală, care va ameliora starea ei materială și-i va pregăti cetățeni adevărați, care să-și iubească și să-și prețuiască scumpa lor patrie”⁵⁹.

„Învățământul popular, scria Stroescu în continuare, eu îl înțeleg mai ales ca o educație a oamenilor simpli de la țară, asupra cărora nu a fost îndreptată decât puțină atenție” și susținea cu fermitate că „Învățătura în școli trebuie să fie obligatorie pentru toți și ajutorul trebuie să fie îndreptat spre acei nevoiași care nu-și pot trimite la școală copiii din cauza lipsei de mijloace pentru echiparea și întreținerea lor”.

Această viziune revoluționară asupra domeniului și sistemului educației a lui Mihail Stroescu, tradusă în viață, ar fi anticipat dezvoltarea societății românești cu circa o jumătate de secol, pentru că ea a fost realizată abia în perioada interbelică.

Ca un om profund religios și un generos filantrop, Stroescu susținea parohiile din Basarabia și cunoștea îndeaproape realitățile din viața clerului. De aceea, în mesajul către Bogdan Petriceicu Hasdeu a abordat tangențial și rolul ce îi revine preoțimii în educația populației rurale din România și în „pregătirea bunilor învățători pentru școlile sătești”, scriind că „… se va atrage clerul spre a participa la educația morală a poporului și la dezrădăcinarea superstițiilor, obligându-se să se ocupe mai mult de povățuirea poporului, decât cu îndeplinirea trebuințelor rituale deșarte, folositoare numai pentru clerici.

Se vor forma pe lângă seminariile teologice cursuri pedagogice și se vor hirotonisi preoți numai din acei elevi ai seminariilor, care în curs de un anumit număr de ani (5–10), vor activa cu succes în calitate de învățători la sate, astfel ca parohiile să le servească la bătrânețe ca o asigurare și ca o recompensă pentru munca conștiincioasă depusă în tinerețe.

Prin calea aceasta poporul va începe să vadă în persoana preotului nu pe un vrăjitor (znahar) patentat, ci pe un adevărat povățuitor sufletesc al său”.

După această misiune filantropică desfășurată în teritoriul românesc din partea dreaptă a Prutului, Stroescu continuă cu alte zeci și zeci de asemenea acțiuni, implicându-se cu sume bănești considerabile. Întru susținerea scolii brașovene, sub conducerea protopopului și profesorului Bartolomei Baiulescu, la pregătirea de meseriași români filantropul basarabean, în numele fundației „Mihail și Eliza Stroescu”, donează 50 000 de coroane. Un șir de alte instituții românești au beneficiat de suportul soților Stroescu, printre acestea numărându-se Ateneul Român, Azilul „Elena Doamna”, Societatea „Curtea de Argeș”, Asociația culturală ASTRA din Sibiu și altele. Mai multe publicații periodice românești au scris despre Mihail Stroescu și acțiunile lui de benefacere, precum Familia, Luceafărul, Revista economică și altele.

Mihail Stroescu cunoștea bine realitățile românești, căuta să fie la curent cu viața politică și socială, cu literatura, cultura și știința românească. Primea din România, prin amicul său, Voinescu, consul general la Odessa, chiar și Monitorul Oficial, cu dezbaterile parlamentare, purta corespondență cu o serie de persoane marcante de peste Prut⁶⁰.

În anul 1883 Mihail Stroescu află că în arhiva Academiei Române se păstrează o lucrare în manuscris, 814 pagini, a marelui vornic Iordache Golescu, ce cuprinde 16.350 de tipuri de proverbe, culese din folclor, și întitulat: „Pilde, povățuiri i [și] cuvinte adevărate și povești, adunate de dumnealui Dvornicul Iordache Golescul, fiul răposatului Banul Golescul, cuprinzând numeroase proverbe, cugetări, istorioare”. Mihail Stroescu se oferă să-l editeze pe cheltuiala sa, lăsând la discreția Academiei Române să facă pentru editare o selecție a materialelor culese de marele vornic. Academia Română s-a adresat în acest scop lui Petre Ispirescu, care era un nume cunoscut în domeniu și în 1882, la îndemnul și cu o prefață a lui Vasile Alecsandri, publicase într-o culegere completă „Legendele sau basmele românilor”. Academia i-a alocat și o sumă de două mii de franci, dar, din motive rămase necunoscute, acest proiect nu a ajuns să vadă lumina tiparului⁶¹. Abia între anii 1895-1903, când patriotul basarabean nu mai era în viață, un alt folclorist român, Iuliu A. Zanne (1855-1924), un discipol al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, publică lucrarea „Proverbele românilor”, în zece volume, incluzând în volumul VIII al lucrării cele 16 350 de tipuri de proverbe din manuscrisul lui Iordache Golescu, realizând, astfel, una dintre cele mai complete opere de paremiologie românească, realizându-se astfel, post-mortem, și proiectul filantropolui român basarabean Mihail Stroescu.

În iarna anului 1889, la numai 53 de ani, Mihail Stroescu moare la Odessa, acolo unde el, fiind bolnav, își petrecea o mare parte a vieții. Această tristă veste a fost publicată de revista Familia în Nr. 4, apărut la 22 ianuarie⁶². Numărul precedent fusese tipărit la 15 ianuarie 1889, ceea ce înseamnă că marele filantrop, patriot român, filosof și înțelept Mihail Stroescu s-a stins din viață între zilele 15 și 22 ianuarie. În Enciclopedia Română a lui C. Diaconovich, editată la Sibiu în anul 1904, data morții lui Mihail Stroescu este indicată „15 stil vechi (27 stil nou) iunie 1889”⁶³, exact în același an și în aceeași zi murea Mihai Eminescu. Evident, dintre aceste două opinii, mergem pe mâna revistei Familia, întrucât avem informația veridică din prima sursă. Cât privește eroarea tirajată de Encicopedia Română pare să aibă o explicație și trebuie privită mai mult ca o intuiție, încercând să găsească o anume paralelă între cei doi mari români: Mihai Eminescu și Mihail Stroescu.

Și aici nu este o greșală, deși au murit în luni difeite, totuși, putem constata un șir de similitudini în viața lor. Ambii au fost mari români, care au servit, până la sacrificiu, neamul românesc și credința creștină. Ambii au colaborat cu revista Familia, al cărui proprietar, redactor și editor a fost Iosif Vulcan. Ambii au avut tangență cu orașul Odessa, pe același motiv de boală. Mihai Eminescu și-a scris cu câțiva ani înainte de moarte testamentul, cu versuri profunde: „Nu voi mormânt bogat, / Cântare şi flamuri,/ Ci-mi împletiţi un pat / Din tinere ramuri”. Și Mihail Stroescu și-a redactat în repetate rânduri Testamentul, care de asemenea te lasă profund mișcat: „Rog să fiu înmormântat acolo unde mă va găsi moartea, într-un simplu sicriu din lemn vopsit în negru, fără niciun fel de căptușeală, să-mi citească un singur preot, fără niciun fel de ceremonii, să nu-mi ridicați niciun fel de monument, decât o simplă cruce din lemn, și niciodată să nu faceți niciun fel de mese pentru pomenirea mea. Încălcarea acestei ultime mele dorințe din suflet ar însemna jignirea memoriei mele. Totodată, eu aș dori ca după moartea mea să fie repartizate săracilor din localitatea unde voi înceta din viață o sută de ruble, iar celor mai săraci țărani din satele Pociumbouți și Costești douăzeci de vaci cu viței. Toate cheltuielile pentru înmormântarea mea nu trebuie să depășească o sută de ruble”⁶⁴.

Soţia sa, Eliza Stroescu, va duce cu vrednicie la bun sfârşit toate pornirile şi planurile lui Mihail Stroescu şi va gestiona cu succes proprietăţile şi activităţile lor comune. Această femeie de mare frumuseţe și nobleţe se va stinge din viață la vârsta de 80 de ani, în anul 1930.

Note:

¹ Nicolae Iorga, Basarabia noastră, p. 58.

² Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Secolele XIV-XVII, p. 326.

³ Ibidem.

⁴ Maria Magdalena Szekely, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici. În: „Arhiva Genealogică”, 1995, 1-2, p. 65-75 şi anexele.

⁵ Ibidem; N. Stroescu, op. cit.; Karadja Constantin, Karadja Marcela, Documentele moșiilor cantacuzinești din Bucovina. În: „Buletinul Comisiei istorice a României”, Vol. X, București, 1931, p. 18, 21.

⁶ Alexandru I. Gonţa, DIR. Indicele numelor de persoane, p. 611; Documente privind istoria României. Veacul XVI, vol. III, p. 368, 435, 440; vol. IV, p. 15, 230, 247; Veacul XVII, vol. I, p. 155, 234; vol. V, 234.

⁷ Maria Magdalena Szekely, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici. În: „Arhiva Genealogică”, 1995, 1-2, p. 65-75 şi anexa 3.

⁸ N. Stroescu, op. cit., p. 327.

⁹ Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chișinău, 2006, p. 115.

¹⁰ N. Stoicescu, op. cit., p.326-327.

¹¹ Gh. Pungă, Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici. În: Arhiva Genealogică, 1994, 1-2, p. 183-184.

¹² Ibidem, p. 189.

¹³ Ibidem, 195.

¹⁴ Documente privind istoria României. Veacul XVI, vol. III, p. 339, nr. 414; vol. I, p. 257, nr. 344; Veacul XVII, vol. IV, p. 124, 273; vol. V, p. 275-276; Alexandru I. Gonţa, DIR. Indicele numelor de persoane, p. 394; Maria Magdalena Szekely, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici. În: „Arhiva Genealogică”, 1995, 1-2, p. 67-70.

¹⁵ Maria Magdalena Szekely, Boieri hicleni şi înrudirile lor. În: „Arhiva Genealogică”, 1994, 1-2, p. 219-228.

¹⁶ Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 148.

¹⁷ N. Stoicescu, op. cit.; Maria Magdalena Szekely, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici. În: „Arhiva Genealogică”, 1995, 1-2, p. 71; Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Volumul XXI, p. 426, nr. 333.

¹⁸ Alexandru I. Gonţa, DIR. Indicele numelor de persoane, p. 254; N. Stoicescu, op. cit., p. 443; Documente privind istoria României. Veacul XVI, vol. III, p. 120.

¹⁹ Documente bucovinene. Volumul V. 1705–1760, Cernăuți, 1939, p. 60.

²⁰ Karadja Constantin, Karadja Marcela, Op. cit., p. 51-66. A nu se confunda cu fiul lui Dumitrașco, fratele lui Ioan Stroescu jitnicer, care la fel avea un fecior Grigoraș Stroescu și era de asemenea comis.

²¹ Moldova în epoca feudalismului. Volumul VIII. Chişinău, 1998, p. 98-99, 187-188.

²² Gheorghe Bezviconi, Din trecutul nostru, 17-20, 1935, p. 102.

²³ Ibidem.

²⁴ Ibidem.

²⁵ ANRM, fond 37, inv. 4, dos. 1522, f. 161^v-162.

²⁶ În document figurează data de 25 noiembrie 1633, or este lucru știut că Alexandru Iliaș a domnit doar până în aprilie 1633. În acest caz, fie este vorba de o greșeală tehnică a celui care a întocmit schița, fie este invocat un act domnesc de proveniență îndoielnică.

²⁷ În realitate Suretul „di pi ispisoc vechi, pi sărbie, de la Irimiia Moghila v[oie]v[od], d[omn] țării Moldovei, scris în Iaș[i] di Drăgan Tăutu” este „din let 7114 [1606], Apr. 7 zile (subl. n.). – vezi: Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVII. Volumul 2 (1606-1610). București, 1953, p. 22-23.

²⁸ Lucian-Valeriu Lefter, „Boierii noștri credincioși”. Conexiuni genealogice în sfatul domnesc al lui Ștefan cel Mare. În: „Analele Putnei”, VI. 2010, 1, p. 266 (253-282); Documenta Historica Romanae, Vol. II, doc. Nr. 264; Documenta Historica Romanae, vol. III, doc. Nr. 230.

²⁹ Maria Magdalena Székely, Obârșia lui Luca Arbore. O ipoteză. În: In honorem Paul Cernovodeanu. București, 1998, p. 419.

³⁰ Ibidem.

³¹ Dinu Poștarencu, Neamul Stroescu din Basarabia. În: „Tyragetia”, Anuar XV, Chișinău, 2006, p. 325.

³² ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 1932, f. 2, 3, 3^V.

³³ Gheorghe Bezviconi, Boierii Kazimir. În: Din trecutul nostru, 1935, nr. 17-20, p. 45-48.

³⁴ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 150-151^V.

³⁵ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 60^V-61.

³⁶ Gheorghe Bezviconi, Frații Stroescu. În: Din trecutul nostru, nr. 17-20, 1935, p. 104.

³⁷ Vieru-Ișaev Maria, Gheorghe V. Stroescu: Un mormânt salvat. O viaţă necunoscută. Un posibil filantrop. În: „Literatura şi arta”, 3 decembrie 2020, p. 8.

³⁸ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 59-59^V.

³⁹ Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Volumul II, p. 163.

⁴⁰ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 156-156^V.

⁴¹ Gheorghe Bezviconi, Frații Stroescu, p. 102.

⁴² Ibidem.

⁴³ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 135-135^V.

⁴⁴ Ibidem, f. 142-143^V.

⁴⁵ Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Volumul II, p. 108.

⁴⁶ Ibidem, p. 133.

⁴⁷ A.D. Xenopol, Centenarul răpirii Basarabiei. În: „Noua Revistă Română”, 1912, Vol. XII, p. 34.

⁴⁸ Gheorghe Bezviconi, Din alte vremi, București, 1940, p. 23-24.

⁴⁹ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 58-58^V.

⁵⁰ C. Diaconovich, Enciclopedia Română, Tomul. III, Sibiu, 1904, p. 1028. Renert, Figuri basarabene (Mihail Stroescu). În: „Viața Basarabiei”, 30 iunie 1933, p. 1.

⁵¹ ANRM, fond 88, inv. 1, dos. 376, f. 153.

⁵² ANRM, fond 65, inv. 1, dos. 403, f. 8^V.

⁵³ Gheorghe Bezviconi, Frații Stroescu, p. 103-104.

⁵⁴ ANRM, fond 8, inv. 1, dos. 1553, f. 166-166^V.

⁵⁵ Renert, Figuri basarabene (Mihail Stroescu). În: Viața Basarabiei, 30 iunie 1933, p. 1.

⁵⁶ Ion Pelivan, Scrisoarea lui Mihail Vas. Stroescu către Bogdan Petriceicu Hasdeu. În: „Luminătorul”, Nr. 10-11-12, 1943.

⁵⁷ Renert, op. cit.

⁵⁸ Gherghe Bezviconi, Profiluri de ieri și de azi, Bucurști, 1943, p. 287.

⁵⁹ „Luminătorul”, Nr. 10-11-12, 1943.

⁶⁰ Ion Pelivan istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, bibliografie și indice de nime de Ion Constantin, Ion Neghei și Gheorghe Negru. București, 2012, p. 122.

⁶¹ Georges Bengesco, Une famille de boyards letteres roumains au dex-neuvieme siecle – LES GOLESCO (O familie de boieri cărturari români în secolul al XIX-lea – GOLEȘTII). Paris, 1921, p. 93.

⁶² Familia, 1889, Nr. 4, 22 ianuarie.

⁶³ C. Diaconovich, Enciclopedia Română, Tomul. III, Sibiu, 1904, p. 1028.

⁶⁴ ANRM, fond 8, inv. 1, dos. 1553, f. 166-166^V.