Locul european al culturii românești

Cultura românească a fost, de la începuturile sale, parte a culturii europene, deopotrivă prin geografie și prin istorie. Pe acest pământ și-a desăvârșit creația poetul Ovidiu, în spiritul clasicismului greco-latin, iar episcopul Ulfila (Wulfila) a tradus pentru prima oară Biblia într-o limbă „barbară”. În Evul Mediu, românii, fără să fi avut cultura catedralelor romanice și gotice sau erudiția universităților occidentale, au creat poeme despre îndrăzneala necesară marilor înfăptuiri, despre biruința vieții asupra morții, despre sacrificiul suprem pentru un scop nobil sau despre apărarea „Republicii Creștine”, unele comparabile cu faimosul El Cid (Cidul)) sau cu bine cunoscuta La Chanson de Roland (Cântecul lui Roland). În Epoca Renașterii, Nicolaus Olahus stătea la masă cu regii, dar și cu prinții neîncoronați ai umanismului, precum Erasmus din Rotterdam. Cronicarii moldoveni și Stolnicul Constantin Cantacuzino ne plasau – prin texte elaborate în românește – în cadrul latinității europene, iar Dimitrie Cantemir anunța, împreună cu Leibniz, zorile iluminismului, în ambianța Academiei din Berlin. Începând cu Epoca Luminilor, ritmul culturii românești a fost, cel mai adesea, sincronizat cu acel al culturii europene: erudiții Școlii Ardelene, de la acribia lor filologică și istorică până la strădania de „surpare a superstiției norodului” și de elaborare a epopeilor literare, fac parte din aceeași familie intelectuală cu Voltaire și cu Rousseau, ei crezând sincer în emanciparea prin cultură. Lozinca era: „Prin cultură la libertate!”. Romanticii, de la Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu sau Vasile Alecsandri și până la „întârziații” dinspre 1900, aduc în atenție, chiar dacă la dimensiuni mai modeste, temele europene ale Evului Mediu, motivul ruinelor, al gloriei cavalerești, al iubirii și al melancoliei, întocmai cum se întâmpla în literaturile dătătoare de ton de pe continent. Din jurul anilor 1900 încoace, toate marile curente culturale europene au ecouri concomitente și la noi, de la simbolism până la generația anilor ’80, iar unele dintre aceste curente avangardiste, între care dadaismul sau teatrul absurdului, au chiar protagoniști români, născuți în România și afirmați în Occident.

Dintre toți creatorii spirituali români, cel mai reprezentativ este, fără îndoială, Mihai Eminescu. El nu a fost declarat întruchiparea esenței culturii românești de către vreo instanță și nici impus de vreo instituție a statului, ci de viața însăși, de marea personalitate colectivă numită poporul român și, prin urmare, el nu poate fi judecat, admonestat ori coborât de pe acest piedestal la voința cuiva. Eminescu exprimă în opera sa, in nuce, întreaga istorie a culturii românești și europene. Poetul are versuri clasice, „în stil curat și antic”, precum cele ale lui Horațiu, Vergiliu și Ovidiu. El cântă dragostea galantă și onoarea cavalerilor medievali ca odinioară trubadurii și truverii, el privilegiază Evul Mediu al lui Alexandru cel Bun, de la 1400, așa cum făcea Victor Hugo, în Notre-Dame de Paris, pentru spațiul francez. Dar Eminescu anticipează și lumea viitorului, proiectând, prin perceperea vitezei luminii („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.”) și prin portretizarea universului infinit, aflat în eternă mișcare, creația culturală și științifică românească înspre ultimul secol al mileniului al II-lea și înspre cel de-al treilea mileniu. Eminescu, născut la o dată precisă (15 ianuarie 1850) și într-un loc anume (în Țara de Sus a Moldovei), și-a încheiat creația odată cu vârsta hristică pământească, dar a fost atins de o aripă de înger și a fost destinat eternității. Cultura europeană nu există în sine, fiindcă ea nu este produsul unui popor european și nici al unei limbi europene. Ea există prin culturile naționale care poartă în ele specificul fiecărui popor, în contextul moștenirii comune europene. Eminescu este european pentru că exprimă esența spiritului românesc și este cel mai reprezentativ creator român fiindcă s-a încadrat la modul optim în numitorul comun european. Din acest punct de vedere, poetul se înscrie în seria formată – să spunem – din Adam Mickiewicz, Petőfi Sandor, Taras Sevcenko și alții, reprezentativă pentru latura central-sud-est europeană a romantismului continental.

Crearea Academiei Române într-un moment important al istoriei românilor, chiar în anul în care adolescentul Mihai, întristat de moartea profesorului iubit, scria în Bucovina prima sa poezie, a fost benefică pentru cultura românească. Cea dintâi menire asumată de către noua instituție a fost consolidarea identității naționale prin cultură: promovarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale. Este ușor de observat că limba română a fost de-atunci în prim-planul preocupărilor și a rămas o constantă până astăzi. Limba română este principalul vehicul al culturii scrise românești și principala marcă identitară a etnicității românilor, a individualizării lor în raport cu alte popoare. Confratele de odinioară și membru fondator al Academiei, canonicul Timotei Cipariu, scria: „Limba românească, căreia i se închinară părinții noștri ca unui idol viu și însuflețitor, e singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată și necomună cu alții”. Această moștenire, limba noastră, a fost mereu în atenția Academiei, spre ocrotirea, conservarea și dezvoltarea ei, ca și spre argumentarea cât mai judicioasă a apartenenței sale la marea familie a limbilor neolatine. Între membrii Academiei care au cercetat, normat și iluminat limba română, s-au aflat și se află și reprezentanți ai altor grupuri etnice care trăiesc împreună cu românii sau străluciți romaniști străini, pentru care limba lui Eminescu a rămas mereu tulburător de frumoasă.

Cultura română se exprimă în mare parte prin limbă, capabilă să deslușească cel mai bine sufletul poporului care a creat-o și căruia îi servește ca mijloc de comunicare. Din păcate, nefiind o limbă de mare circulație, româna nu înlesnește accesul multora de pe alte meridiane la operele culturii românești. Traducerile bune pot suplini, în mare măsură, acest neajuns. De aceea, complexele noastre ar trebui să fie legate de amploarea, și nu de valoarea creației culturale românești, iar amploarea este limitată de mulți factori. Cu toate acestea, este firesc ca noi „locului să ne ținem”, să ne prețuim valorile așa cum sunt ele, să ne cultivăm limba „ca un fagure de miere”, fără ostentație și emfază, așezându-le pe toate în concertul intelectual internațional. În lumea contemporană atât de dinamică au apărut multe alte mijloace de comunicare și limbaje universale, dar majoritatea lor sunt pentru minte, și nu pentru suflet. De aceea, câteodată este necesar să ne întoarcem la rădăcini și să luăm aminte la aceia care, precum Herder, auzeau glasurile popoarelor prin cântece și prețuiau tradițiile fiecărui popor. Academia Română se străduiește de peste un secol și jumătate să creeze cultură, să valorifice creația culturală românească validată din toate timpurile și să pregătească premisele operelor noastre spirituale din viitor, toate integrate în marile curente de valori europene.

Abstract

The European Place of the Romanian Culture

Keywords: culture(s); delay(s); Humanism; Enlightenment; Romanticism

Both through geography and through history, the Romanian culture is from its very beginnings part of the European culture. Even though the Romanians, of Eastern tradition and Orthodox confession, did neither have the culture of the Romanic and Gothic cathedrals nor the scholarship of the Western universities, they were able to create works compatible and comparable to those of the Occidental civilization(s). At least since the Renaissance, the Romanians managed to find their way into the major continental currents, such as Humanism (Nicolaus Olahus, the Moldavian chroniclers, Constantin Cantacuzino), pre-Enlightenment (Dimitrie Cantemir), Enlightenment (the Transylvanian School) and Romanticism (from Grigore Alexandrescu to Mihai Eminescu) etc. In spite of delays (in relation to the West) and although the handicap of neo-Latin language of limited spread (that is Romanian) is self-evident, the differences between the Western culture and the Romanian culture are matters of shape and not of content.