În căutarea textului ’real’: soluția coșeriană

1. Recapitulare: câteva elemente de fundal teoretic

1.1. Într-un studiu din 1981, Dumitru Copceag propunea, pentru concepția coseriană asupra limbajului, denumirea de „realism lingvistic”, aducând patru argumente principale.

Primul este „viziunea integrală a fenomenului lingvistic” (Copceag 1981/2002: 101-102): preluarea ca obiect de studiu a tuturor formelor și aspectelor limbajului, fapt care conduce la construirea unui ansamblu coerent de discipline pentru studiul acestora. Sunt astfel așezate într-un edificiu clar structurat atât discipline lingvistice care rămân insuficient conectate în alte perspective teoretice (de exemplu, semantica structurală va putea fi conectată cu sociolingvistica ori stilistica), cât și discipline aflate în afara a ceea ce se consideră a fi „lingvistică” într-o interpretare mainstream (de exemplu, discipline sau domenii cum ar fi stilistica, cercetarea filologică, lingvistica generală și filosofia limbajului, istoria lingvisticii). Al doilea argument (p. 102-103) este „concordanța dintre teorie și fapte”, completată de o reinterpretare radicală a relației dintre cele două. Perspectiva coseriană propune pe de o parte deplasarea accentului dinspre simpla acumulare a unui număr cât mai mare de fapte înspre „descoperirea unor principii care guvernează nenumăratele fapte”, și, pe de altă parte, îndepărtarea de tendința de a construi modele abstracte detașate de faptele lingvistice. Al treilea argument (p. 103-104) este „justificarea teoretică a «iregularităților»”. Obiectivitatea științifică a fiecărei discipline decurge din adecvarea la natura obiectului său de studiu. Astfel, în calitate de știință a culturii, lingvistica își asumă ca obiect de investigație activitatea liberă a vorbitorului, fapt ce are drept consecință metodologică o inevitabilă doză de imprecizie și imposibilitatea formalizării complete.

Aceste trei argumente ale lui Copceag exprimă într-o formă concentrată liniile unei evaluări epistemologice comprehensive și exacte a concepției coseriene care se vor regăsi ulterior și la alți autori. De exemplu, în cadrul analizei detaliate privind statutul epistemologic al lingvisticii integrale pe care o întreprinde Bernardo (1995: 137-185), sunt examinate: (a) accentul pus de Coseriu pe comprehensiunea realității limbajului, în contrast cu analizarea unor aspecte parțiale ale limbajului în alte orientări teoretice (p. 150-151); (b) relația dintre știință, obiectul său și realitate în științele culturii (p. 141-143); (c) relația dintre teorie și investigația empirică (p. 139, 185).

În sfârșit, al patrulea argument al lui Copceag (1981/2002: 104-105) este „denunțarea mirajului” – prin „miraj” înțelegându-se acele idei sau perspective larg vehiculate în lingvistică, dar care nu sunt altceva decât „explicații iluzorii” ale fenomenelor. Copceag exemplifică, printre altele, cu imbatabila critică a concepției durkheimiene și a aplicării ei de către Saussure întreprinsă de Coseriu în Sincronie, diacronie și istorie (1958), și cu reinterpretarea statutului analogiei ca forță a schimbării lingvistice.

Poziția lui Copceag concordă și cu evaluările avansate de Katsuhiko Tanaka, co-traducătorul primei versiuni japoneze la Sincronía…, în „Nota Traducătorului” la această versiune, redactată anterior, dar publicată efectiv în același an, 1981. Următorul fragment din Tanaka (1981) poate fi pus în paralelism exact cu ultimele două argumente ale lui Copceag:

„Această operă coseriană, care demonstrează, într-o progresie logică impecabilă ce ia drept fundal întreaga dezvoltare a filosofiei occidentale, că limba, fiind, pe de o parte, structură – sau tocmai pentru că este structură – este activitatea umană prin excelenţă, creată într-o dimensiune istorică, – ei bine, eu cred că această operă reprezintă, după Saussure – de fapt, depăşindu-l cu mult pe Saussure! – cea mai importantă piatră de hotar pentru lingvistică în sensul ei propriu. Eu unul nu cunosc alte scrieri care să demonstreze atât de dramatic ce înseamnă, pentru om, a înţelege fenomenul uman în sine, precum şi ce înseamnă spiritul critic autentic, neîncătuşat în dogme născute de ştiinţa însăşi, ţintind numai adevărul, dincolo de orice falsă ştiinţificitate” (Tanaka 1981: 239; subl. în original, trad. n – E.T.-M.).

În ultima parte a segmentului citat („spiritul critic autentic... falsă ştiinţificitate”¹) Tanaka utilizează un termen chiar mai dur decât „miraj” sau „iluzie”: „ese-kagaku”, pretinsă știință, impostură științifică, sugerând și tendința auto-distructivă a acesteia, prin faptul că împietrește în dogmă atunci când se lovește de „obstacole” născocite de ea însăși.

1.2. Termenul-cheie „realism” se regăsește în numeroase contexte ale operei coseriene. Vom trece în revistă aici doar câteva dintre ele.

În calitate de știință a culturii, lingvistica își bazează descrierile și explicaţiile pe cunoașterea intuitivă a vorbitorului despre propria sa activitate creatoare, așa cum se manifestă ea în chiar activitatea de vorbire, fie în registru pozitiv, prin aceea că vorbitorul alege să utilizeze unităţile şi procedee pe care le consideră intuitiv drept adecvate intenţiei sale expresive, fie în registru negativ, prin aceea că recunoaşte ca incongruent / incorect / inadecvat ceea ce nu corespunde „cunoaștererii generale a lucrurilor” (experiența curentă în lumea empirică), tradiţiei idiomatice, situaţiei de vorbire etc. „Realitatea” faptelor lingvistice (obiectivitatea lor) nu poate fi concepută în afara acestei cunoașteri, astfel încât a face lingvistică „realistă” înseamnă a reflecta faptele așa cum se prezintă ele în intuiţia subiectului vorbitor, însă organizate la nivelul cunoașterii epistemice, prin explicitare, clarificare, fundamentare și explicare sistematică (Coseriu 1973/1981: 40-43, 1978: 11, 1992: 11).

Termenul „realism” este direct corelat cu „raționalism” și „funcționalism”. De pildă, semantica lexicală structurală în forma ei reconceptualizată de Coseriu (lexematica), „ca de altfel întreaga lingvistică funcțională, este o disciplină raționalistă și realistă (ceea ce, în fond, este același lucru): ea corespunde – sau aspiră să corespundă – realității faptelor lingvistice înseși și intuiției subiecților vorbitori (nu intuiției pe care ar putea-o manifesta în manieră explicită, ci intuiției pe care o manifestă în chiar activitatea lor de vorbire și înțelegere)” (Coseriu 1983b: 148; trad. n. – E.T.-M.).

În ceea ce privește relația dintre descrierea faptelor lingvistice și construcția explicațiilor și modelelor teoretice (cf. cel de-al doilea argument al lui Copceag), Coseriu insistă în numeroase studii că nucleul explicaţiei lingvistice (al „teoriei”) nu se construiește treptat prin abstragere și generalizare de trăsături comune ale faptelor individuale, ci este dat holistic încă din momentul iniţial al investigaţiei, ca „aprehensiune a universalului în concret”, fiind ulterior doar desfășurat: „Teoria [...] nu este, cum se crede (și se spune) uneori, o construcție ‘in abstracto’ de modele arbitrare. Și aceasta cu atât mai puțin într-o știință a omului, cum este lingvistica, al cărei fundament, în ceea ce privește universalitatea limbii și a limbilor, este cunoașterea originară a vorbitorilor (și a lingvistului însuși ca vorbitor). Teoria, în sensul său primar și autentic, este aprehensiune a universalului în concret, în ‘faptele’ înseși. [...] nu există nici distanță, nici conflict între ceea ce știe vorbitorul și ceea ce știe lingvistul. Diferența este una de nivel cognitiv” (Coseriu 1978: 10; trad. și subl. n. – E.T.-M.).

Dacă modelele arbitrare sunt „infinit mai ușor de construit” și se pot salva cel puţin prin „originalitate”, a spune lucrurile așa cum sunt aduce cu sine „riscul de a da impresia că se spune doar ceea ce toată lumea știe deja (ceea ce, în măsura în care lingvistica este – așa cum trebuie să fie – o dezvoltare reflexivă și explicită a cunoașterii originare a vorbitorilor, este chiar adevărat, deși nu este vorba de același tip de cunoaștere)” (Coseriu 1978: 11; subl. n. – E.T.-M.)².

O expresie frapantă care, în opinia noastră, rezumă admirabil întreaga dezbatere privind problematica de mai sus și soluția coseriană la aceasta apare într-un studiu dedicat examinării funcționale a sistemului diatezei în japoneză (Coseriu 1979), unde se afirmă că cercetarea funcţională a limbilor nu vizează descoperirea tuturor posibilităţilor structurării idiomatice, ci doar „posibilitățile lingvistice ‘reale’” (‘reale’ sprachliche Möglichkeiten) (p. 36). Astfel, lingvistica (idiomatică) își poate propune „determinarea (întocmirea unei liste) de posibilități ale limbilor”, care vor avea statutul de „universalii posibile”, însă cu următoarea precizare: “Totuși, o astfel de operațiune are sens (și este fezabilă!) numai dacă nu este vorba de posibilitățile practic infinite [...], ci doar de posibilități lingvistice ‘reale’ [...]. Adică, tipurile de designație vor fi ‘descoperite’ în limbi, vor fi delimitate ca atare pe baza corespondentelor lor în limbi cunoscute. Prin urmare, ‘lista’ noastră trebuie să conțină doar posibilități care au fost deja stabilite ca fiind realizate în limbi cunoscute sau care rezultă din alte posibilități, deja realizate; pe de altă parte, ea trebuie să rămână deschisă pentru includerea altor posibilități care ar putea fi stabilite în alte limbi” (Coseriu 1979: 36; trad. și subl. n. – E.T.-M.).

2. Ce este textul ’real’?

2.1. Cu aceste elemente de fundal teoretic în minte, să ne focalizăm acum asupra planului discursului / textului (Planul III în modelul triadic coserian). Ce este textul ’real’, ca obiect de studiu al lingvisticii integrale a textului? Care sunt bazele și limitele legitimității acestei discipline din cadrul științei integrale a limbajului?

O primă aproximare a răspunsului este următoarea. Textul ’real’ reprezintă textul individual (1) cu constituția sa autentică (expresia textuală, i.e. configurația particulară de unități textuale și procedee cum ar fi funcțiile evocative și alte tipuri de mecanisme semiotice de construcție a sensului³, corelate cu mijloacele concrete prin care ele se realizează în textul dat); (2) considerat în integralitatea sa ca o totalitate semantică urmărită până la limita maximal-identificabilă a procesului de articulare a sensului.

Desigur, disciplina care își asumă ca obiect propriu textul ’real’, și anume lingvistica textului ca hermeneutică a sensului, trebuie să fie coerent corelată cu o gramatică și lexicologie textuală (discipline care studiază textul în calitate de posibil strat structural al limbii particulare, în Planul II) (cf. Coseriu 1981: 12-22, 1988: 168), și cu o lingvistică a uzului lingvistic („Linguistik der Sprachverwendung”), așa cum este definită în Coseriu (1994: 61).

În practică, identificarea obiectului de studiu denumit ’textul real’ nu este însă deloc facilă. În mod paradoxal, deși discursul, activitatea de vorbire privită din perspectiva Planului III este cel mai direct observabil ca activitate, el pare a fi și cel mai ușor de reificat: este ca și cum înregistrarea unui text s-ar confunda cu textul însuși. Este adevărat că textele ca ergon – produsele activității de vorbire în Planul III – sunt singurele, în schema coseriană, care se corelează cu obiecte empiric-existente, ce pot fi înregistrate sau fixate pe diverse suporturi materiale. În condițiile în care, prin însăși natura sa intern-subiectivă și dinamică, sensul textual nu poate fi observat direct ori înregistrat fizic, și pare a fi greu de obiectivizat chiar și într-o abordare hermeneutică, în goana după obiectivitate, procedeele de expresie textuală sunt autonomizate, separate de unitățile de sens, pentru a fi apoi ilegitim ecuate cu „textul” însuși. Din unghi metodologic, textul individual autentic este redus la o colecție de procedee materiale, singurele care ar fi demne de o investigație așa-zis ’științifică’⁴.

2.2. Este interesant, pentru tema discuției de față, faptul că D. Copceag găsește că una dintre cele mai importante instanțieri ale „concordanței dintre teorie și fapte” în lingvistica integrală este concepția coseriană asupra tipului lingvistic ca nivel funcțional al limbii istorice.

În fapt, „tipologia integrală a limbilor reale” (Coseriu 1983a: 274) poate servi drept reper analogic pentru înțelegerea organizării funcționale a textelor autentice. Am arătat într-o lucrare anterioară (Tămâianu 2001: 49-59) că o tipologie a textelor ‘reale’ pe baze integraliste (și, prin extensie, întreaga cercetare a textelor în cadrul hermeneuticii sensului) urmărește identificarea tipurilor textuale „reale”, a unităților și a procedeelor textual-constituționale, a modalităților de articulare a unităților de sens „reale” în exact aceeași accepţie în care tipologia limbilor caută să identifice tipuri „reale”, adică tipul ca strat al principiilor ce motivează unitar fascicule de unități și procedee din diferite zone ale sistemului idiomatic.

Așadar, lingvistica integrală a textului va căuta să descopere unități și procedee textual-constituționale care preiau și canalizează toate tipurile de cunoaștere lingvistică – inclusiv cea elocuțională și cea idiomatică, alături de cea expresivă propriu-zisă –, privindu-le însă exclusiv în orizontul construcției de sens, i.e. ca procedee posibile pentru construcția sensului în texte individuale. În schimb, lingvistica integrală a textului nu își va asuma puncte de vedere externe și accidentale, care, deși fără îndoială justificate și necesare, sunt proprii altor domenii științifice, unde aceleași procedee textuale pot fi privite în instrumentalitatea lor pragmatică contingentă, ori ca fapte ce documentează realități psihologice, sociologice, istorice etc.

3. O ilustrare

3.1. Pentru a aduce discuția într-un registru concret, astfel încât punctele-cheie ale argumentării să fie mai ușor de surprins intuitiv, vom lua următoarea secvență dintr-un text autentic înregistrat de noi⁵, pentru a o analiza utilizând cadrul conceptual al lingvisticii integrale.

Ex.: „Opera? cuz I like opera as well. but the lyrics are written in the very old days so idk if I will be capable of this work.” (aprox. ‘Opera? că îmi place și opera. dar versurile sunt scrise în vechime, așa că n[u] ș[tiu] dacă o sa fiu capabil să lucrez pe tema asta.’)

Analiza textului va începe cu o etapă preliminară, și anume observarea unităților și regulilor din Planul II, al limbii istorice, în cazul acesta limba engleză, în calitate de ‘cărămizi’ ale constituției textuale: (a) structura interogativă „Opera?” indică faptul că secvența face parte dintr-un text dialogic, în care vorbitorul își exprimă o dorință (de a studia ceva legat de operă) și un dubiu (subiectul s-ar putea să fie prea dificil pentru el); (b) forma contrasă colocvială („cuz” = „because”) și abrevierea grafică specifică mesajelor de tip SMS („idk” = „I don’t know”) sugerează faptul că ar fi vorba despre un text construit într-o situație de comunicare familiară, adresat unui interlocutor cu statut social comparabil sau unul care aparține cercului intim al vorbitorului; (c) frazele fragmentare, cu segmente continuate după punct, și utilizarea inapropriată a termenului „lyrics” în loc de „librettos” sugerează că vorbitorul ar putea fi un utilizator non-nativ al limbii engleze.

O a doua etapă de analiză ia în considerare nivelul designatelor textuale derivabile direct din semnificatele idiomatice. Aici atrage atenția argumentul că „versurile” operelor au fost scrise „in the very old days”, ceea ce sugerează că vorbitorul este – prin contrast – foarte tânăr, sau, mai exact, că aparține unor împrejurări socio-culturale și temporale în care opera apare ca un gen muzical îndepărtat și ‚exotic’.

În principiu, acestea sunt ideile interpretative care se pot indica despre text exclusiv pe baza unităților realizate explicit, adică vizibile la suprafața textului. Să ne închipuim că segmentul analizat ar fi un înscris fragmentar, lipsit de orice informație contextuală, aflat într-un muzeu. Într-un asemenea caz analiza nu ar putea merge mai departe, decât în registru speculativ, și punând la lucru alte științe decât lingvistica textului (ca în cercetarea arheologică, ce se aliază cu un larg evantai de științe fizice, sociale, culturale, pentru a reconstitui speculativ, dar în limitele unei îndoieli rezonabile, o realitate pierdută). Problema este că, în ultimă instanță, toate observațiile analitice de mai sus ating de fapt doar elementele de expresie materială a textului, fără a spune nimic despre sensul textului, despre intenționalitatea semnificativă și principiile care justifică articularea sensului.

Care ar fi, atunci, întrebările analitice valide privind sensul textual? Iată câteva exemple: Sunt greșelile de limbă din text realmente doar erori, provenite adică din neglijență sau neștiință, sau sunt ele procedee utilizate intenționat, pentru a transmite un sens anume? Este registrul colocvial folosit ca atare, într-o manieră directă, sau în modalitate ironică? Este expresia dubiului de a fi capabil de sarcina studierii operei doar atât, un dubiu sincer, sau este acesta un procedeu menit a transmite o ușoară reacție rebelă vizavi de ceea ce vorbitorul consideră a fi o cerință sau așteptare exagerată din partea interlocutorului?

Aceste limite ale analizei se datorează tocmai faptului că în situația imaginară de mai sus nu avem în față textul ’real’ în sensul coșerian explicat sub 2.1., ci un fragment (cf. cerința de integralitate) de constituție (expresie) textuală redusă la unitățile idiomatice (cf. cerința de a lua în considerarea toate tipurile de unități și procedee texual-constituționale).

3.2. Din fericire, pentru fragmentul analizat, cunoaștem mult mai multe detalii despre textul real din care a fost extras. Este vorba despre un chestionar privind alegerea tematicii lucrării de licență, completat online pe platforma Google Classroom de către studenții înscriși în seminarul de specialitate al autoarei (E.T.-M.), la Facultatea de Studii Internaționale a Universității Kindai din Osaka. Fragmentul este selectat din răspunsul completat de un student vorbitor nativ de japoneză (și non-nativ de engleză) în aprilie 2021, la una din întrebările chestionarului (v. Figura 1 pentru întrebare și opțiunile alese de student, cu comentariile sale libere marcate în roșu).

Elementele descrise mai sus schițează contextul practic (ocazional) al textului. Relația cu acest tip de context clarifică funcția textuală a enunțului interogativ „Opera?”. El nu constituie o întrebare adresată interlocutorului (în acest caz, profesorul îndrumător), ci o întrebare auto-adresată, aprox. ‘Mă întreb dacă opera ar fi o temă posibilă pentru mine’, similară unei modalizări dubitative (‘Opera... – eventual’) ce anticipează exprimarea explicită a îndoielii („idk if...”)⁶.

Relațiile evocative ale semnului lingvistic cu semne din același text motivează alegerea de către student a termenului „lyrics” (‘versuri’) cu referire la operă, unde el nu este pe deplin adecvat, ca ecou la opțiunea (d.) din chestionar. Această contaminare aparent cataforică este posibilă deoarece producerea textului este, cel mai probabil, efectuată de către student în două etape: mai întâi lectura chestionarului cu toate opțiunile oferite în el, iar apoi formularea și înregistrarea propriilor răspunsuri.

După cum se vede în Figura 1, textul se articulează dialogic pe un prim palier, prin structurarea în forma tradițională a speciei textuale «chestionar». În realitate însă există și un al doilea palier dialogic, de feedback din partea profesorului către student, după cum apare în Figura 2, care reproduce forma exactă a textului final din Google Classroom.

Această a doua direcție dialogică este (a) făcută posibilă de contextul fizic imediat al textului, și anume caracteristicile tehnice ale platformei online Google Classroom, și (b) motivată de contextul istoric concret în care textul a fost produs: în anul 2021, în Japonia ca și în multe alte țări, restricțiile impuse de autorități pentru limitarea efectelor pandemiei Covid-19 au inclus suspendarea cursurilor în prezență și cerința de a desfășura întreaga interacțiune didactică exclusiv prin mijloace electronice.

Relația evocativă cu aceleași două tipuri de contexte reprezintă și unul dintre factorii care justifică forma și conținutul comentariilor de feedback ale profesorului, care sunt foarte scurte și se referă doar la stilul comunicării, fără a intra în fondul răspunsului studentului⁷. În mod concret, studentul crede că mesajul său poate să suspende incorectitudinile idiomatice, ca în comunicarea factuală informală de zi cu zi, unde regulile gramaticale, proprietatea termenilor etc. nu sunt primordiale, întrucât simpla transmitere a conținutului intenționat are precedență. Profesorul insistă însă că este vorba aici despre o altă categorie de text, încadrată în comunicarea academică formală, cu alte reguli de constituire, care trebuie conștientizate și respectate de către student.

În subsidiar fie spus, comentariul liber al studentului la opțiunea (d.) prezintă aceleași caracteristici gramaticale și stilistice ca și cele din fragmentul analizat în detaliu (greșeli ortografice și gramaticale, utilizare inadecvată a unor lexeme – „I do not care”, „each generation”), manifestând astfel o admirabilă coeziune. Din acest punct de vedere, putem afirma că, deși mesajul studentului este inadecvat din perspectiva relației cu interlocutorul și cu situația de vorbire (dimensiunea interpersonală a textului), el este întru totul adecvat din perspectiva funcției (auto-)expresive, prin aceea că manifestă consecvent și autentic personalitatea studentului și atitudinea sa în raport cu sarcinile academice. Prin aceasta, răspunsul la chestionar oferă o bază perfectă pentru configurarea componentei de feedback a textului și, ulterior, a întregii activități a îndrumătorului în procesul redactării lucrării de licență. Cu alte cuvinte, intenția expresivă bi-direcțională a textului se realizează cu deplin succes.

3.3. Palierul epistemic al analizei texuale asupra textului individual dat va include în mod necesar, pe baza elementelor identificate până acum, și o caracterizare din punct de vedere textual-tipologic, adică o descriere sau aproximare a principiilor care justifică unitar diferitele tipuri de unități și procedee constitutive. Utilizăm coordonatele modelului tipologic propus de noi pe baze coseriene (Tămâianu 2001: 91-123).

Privit din perspectivă istorică, textul instanțiază specia textuală de „chestionar”, actualizată în formă autentic dialogică pe o platformă online, care surprinde grafic ceea ce în alte vremuri ar fi constituit un dialog direct între student și profesor.

Privit din perspectivă funcțională, la palierul formei textuale de gradul I, textul în întregimea lui aparține modului discursiv non-poetic și se subsumează unei finalități pragmatice care, ulterior, pe baza unor criterii externe, poate fi specificată ca finalitate didactică. Analiza întregului text (nu doar a fragmentului preluat în articolul de față) poate revela și principiul tipologic supra-ordonat care justifică unitar diversele procedee textual-constituționale. El ar putea fi aproximat prin ‘eticheta’ “DENIABILITY”: „Construiește răspunsurile în așa fel încât să nu-ți angajeze răspunderea și să poată fi schimbate sau negate, dacă feedback-ul profesorului o va cere”.

O dată efectuată analiza textului autentic în specificitatea și integralitatea lui, procedeele textual-constitutive identificate pe parcursul acestei întreprinderi hermeneutice pot fi autonomizate metodologic în calitate de posibilități generale de construcție a sensului, pentru a fi urmărite în manifestarea lor în alte texte, eventual din aceeași specie textuală, sau contrastiv cu alte specii, situații istorice, circumstanțe culturale etc. Aceste procedee pot fi ulterior grupate și categorizate, descrise în corespondența lor cu diverse specii textuale și tradiții discursive – toate acestea la  nivelul epistemic superior al lingvisticii textului. În sfârșit, la un al treilea palier epistemic, cel al unei lingvistici generale a textului, ele vor fi definite, sistematizate și disociate de alte tipuri de procedee, cum ar fi cele elocuționale și idiomatice⁸.

În acest punct al discuției, invit cititorul la un experiment mental. Să spunem că vom analiza nu un singur text de acest tip, ci 50 de texte sau chiar mai multe, la limită toate chestionarele completate în Google Classroom în ultimii doi ani de către toți studenții îndrumați de autoare, eventual în comparație cu toate chestionarele similare completate în scris în anii anteriori. Cu o mare doză de noroc, vom putea descoperi și alte tipuri de procedee textual-constitutive, mai diversificate, mai interesante, mai sofisticate. Previzibil este însă, mai degrabă, că vom găsi aceleași procedee, repetate fără prea multe modificări. Din acest punct de vedere, pentru lingvistica integrală a textului, extensiunea cantitativă a materialului textual analizat nu oferă în mod automat o garanție de relevanță sporită a rezultatelor analizei. Acesta este sensul insistenței lui Coseriu de a acorda prioritate studiului textelor creative, care manifestă „plenitudinea funcțională a limbajului” printr-o mai mare concentrație și diversitate a procedeelor utilizate, în contrast cu textele factuale din viața practică de zi cu zi, unde o mare parte din respectivele procedee sunt etiolate sau dezactualizate (cf. Coseriu 1971/1977, 1981: 110-111, 1987a). 

4. Note finale

4.1. Fără îndoială, textul analizat sub 3. poate fi examinat și din alte unghiuri, radical diferite.

În primul rând, el poate fi luat ca „sursă de informație”. Tot așa cum, de pildă, după cum subliniază Coseriu (1987b: 16), un text politic poate fi utilizat ca sursă de informație despre istoria conceptelor politice, despre ideologii și evenimente istorice, textul nostru poate servi la a atesta nivelul de cunoaștere a englezei și nivelul academic general al generațiilor recente de studenți din universitățile japoneze, sau la a documenta avantajele și dezavantajele utilizării platformei Google Classroom în perioada pandemiei Covid-19. În acest caz, desigur, textul nostru nu va fi suficient de unul singur pentru a construi explicații valide, ci va trebui încadrat într-o mulțime îndeajuns de mare pentru a fi considerată cantitativ (statistic) relevantă în sociologie, istorie, marketing etc. Chiar dacă, material vorbind, avem de-a face cu ‘același’ text, el nu mai este tratat în calitate de obiect de studiu al lingvisticii textului ca hermeneutică a sensului.

În al doilea rând, descoperirea unor detalii externe particulare dincolo de datele discutate sub 3.2. va fi necesară într-o pragmatică a textului, interesată să descifreze și să explice cum și de ce acest profesor și acest student, cu identitatea lor concretă și situația particulară în care se află, au comunicat tocmai astfel. De exemplu, într-un asemenea cadru s-ar putea arăta că insistența profesorului asupra corectitudinii lingvistice derivă din faptul că studenții afiliați la seminarul său trebuie să își redacteze lucrarea de licență în engleză și să fie capabili a utiliza limba la un nivel avansat, stăpânind bine registrul formal, pentru o viitoare utilizare în profesii cu expunere internațională. Asemenea considerații nu țin, nici ele, de lingvistica textului propriu-zisă, care este o semantică a textului, ce își propune să descopere în text (tipurile de) procedee de construcție a sensului cu justificările lor intern-textuale, iar nu eventualele motivări ale acestora prin factori personali, psihologici, sociali etc.

4.2. Cert este că lingvistica textului ca hermeneutică a sensului trebuie și ea, ca toate disciplinele lingvisticii integrale, să răspundă cerinței de „a spune lucrurile așa cum sunt”⁹, prin adecvarea conceptelor, categoriilor și metodelor sale la natura și caracteristicile esențiale ale obiectul studiat. Acest obiect, textul ‘real’, este un obiect empiric-existent asupra căruia se proiectează un întreg ansamblu de configurații structurante – diferitele componente ale cunoașterii vorbitorului în fiecare plan al limbajului din modelul coserian triadic, puse în operă pentru realizarea intenției sale expresive. Aceste componente constituie, simultan, și dimensiunile pe care se organizează (sub-)disciplinele textual-lingvistice corespondente. Acest tablou complex este ceea ce am numit¹⁰, cu o expresie analogică, realitatea augmentată a textelor ‘reale’. Ne propunem să desfășurăm această analogie într-un articol viitor.

Note:

¹ În original: „kagaku ga mizukara mōketa ashikase no naka de kyōjōka-suru koto naku, ese-kagaku wo norikoe, shinjitsu ni sematte ikō to suru, makoto no hihan-seishin”.

² Pornind de la această observație formulată de Coseriu cu peste patru decenii în urmă, credem că nu este o exagerare să notăm că a face lingvistică urmând perspectiva hermeneutică articulată de Coseriu implică un act de curaj, astăzi poate chiar mai mult decât la acel moment. Un act de curaj și un risc liber asumat – tocmai pentru că decizia de a respinge falsa științificitate derivată din imitarea superficială a metodelor și instrumentarului științelor naturale, și de a adopta cunoașterea intuitivă a vorbitorului însuși ca punct de plecare în cercetarea lingvistică pot genera o reacție de respingere, cu acuze de ne-științificitate sau de banalitate, din partea adepților unor curente teoretice mainstream caracterizate prin pozitivism și determinism extrem.

³ V. Tămâianu (2001: 40-41, 124-133); o sumară trecere în revistă este disponibilă în Tămâianu-Morita (2020).

⁴ O manifestare a acestei atitudini este obsesia curentă în lingvistica mainstream de a studia orice fapt sau fenomen textual doar pe bază de corpusuri cantitativ extinse, ca și cum procedeele de expresie textuală ar avea în sine o identitate constantă pan-textuală. Nu negăm, firește, utilitatea studiilor cu suport cantitativ extins ca instrumente ajutătoare în cercetarea lingvistic-textuală, ci găsim deplorabilă doar generalizarea acestui tip de demers ca scop în sine, și excluderea, din perimetrul ’științificității’, a studiilor care încearcă să arunce lumină asupra articulării sensului în textele autentice, unitare și integrale.

⁵ Din rațiuni de spațiu, analiza detaliată se va limita aici doar la acest fragment al textului în cauză.

⁶ În subsidiar fie spus, Coseriu (1981, 1.2., p. 17-18 și 1984, 1.5., p. 7) ilustrează diferența conceptuală dintre funcţiile idiomatice şi funcţiile textuale prin examinarea raportului dintre propoziția interogativă şi întrebare, evidențiind că, pe de o parte, pentru exprimarea întrebării există mai multe procedee idiomatice (cum ar fi construcțiile interogativă, enunțiativă, imperativă), iar, pe de altă parte, propoziţia interogativă poate fi utilizată nu numai ca întrebare, ci şi ca expresie a îndoielii, cu sensul aproximativ „Cine ştie?”.

⁷ Un dialog pe fond, privind posibilele teme pentru lucrarea de licență a studentului, ar fi prea complex pentru formatul chestionarului administrat în Google Classroom; în procesul educațional online el s-ar desfășura de fapt într-un act discursiv ulterior, organizat pe o platformă de tipul Zoom, care permite comunicarea orală în timp real.

⁸ Pentru diferențierea acestor discipline ale textualității, a se vedea, de exemplu, Coseriu 1987b: 17. O discuție extinsă, cuprinzând și alte surse bibliografice coseriene, se găsește în Tămâianu (2001: 31-34).

⁹ V. Coseriu 1978: 11, 1992: 11, Kabatek / Murguía 1997.

¹⁰ Într-o contribuție la masa rotundă „Semantics, pragmatics, text linguistics” din cadrul celui de-al 8-lea congres internațional dedicat lingvisticii coseriene („Coseriu’s linguistics – origin and actuality”), desfășurat la Universitatea Zürich în zilele de 16-18 iunie 2021.

Bibliografie:

Bernardo 1995 = José María Bernardo, La construcción de la lingüística. Un debate epistemológico, Valencia, Universitat de València, 1995

Copceag 1981/2002 = Dumitru Copceag, El ‚realismo lingüístico’ o doctrina de Eugenio Coseriu. În: Weydt, Harald (ed.), LOGOS SEMANTIKOS. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu 1921-1981, Berlin, New York, Madrid, W. de Gruyter, vol. 2, p. 7-18. Traducere în limba română de E. Bojoga: Realismul lingvistic’ sau doctrina știinţifică a lui Eugenio Coseriu. În: „Limba română”, XII, 2002, nr. 10, p. 100-107 (Disponibil online: https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2749)

Coseriu 1958 = Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Montevideo, 1958. Ed. a 2-a revizuită, Madrid, Gredos, 1973. Ed. a 3-a revizuită Madrid, Gredos, 1978

Coseriu 1971/1977 = Eugenio Coseriu, Tesis sobre el tema ʻlenguaje y poesía’. În: Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos, 1977, p. 201-207

Coseriu 1973/1981 = Eugenio Coseriu, Lezioni di linguistica generale, Torino, 1973. Ediție spaniolă revizuită: Lecciones de lingüística general, Madrid, 1981. Traducere în română de E. Bojoga: Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Arc, 2000

Coseriu 1978 = Eugenio Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional, Madrid, Gredos, 1978

Coseriu 1979 = Eugenio Coseriu, Verbinhalt, Aktanten, Diathese. Zur japanischen Ukemi-Bildung. În: Ezawa, Kennosuke/Rensch, K.H. (ed.), Sprache und Sprechen. Festschrift für Eberhard Zwirner zum 80. Geburstag, Tübingen, Niemeyer, 1979, p. 35-55

Coseriu 1981 = Eugenio Coseriu, Textlinguistik. Eine Einführung, Tübingen, Narr, 1981. Ediție critică spaniolă de Ó. Loureda Lamas, Lingüística del texto. Introducción a la hermenéutica del sentido, Madrid, Arco Libros, 2007

Coseriu 1983a = Eugenio Coseriu, Sprachtypologie und Typologie von sprachlichen Verfahren. În: Faust, Manfred (ed.), Allgemeine Sprachwissenschaft, Sprachtypologie und Textlinguistik (Festschrift für Peter Hartman), Tübingen, Narr, 1983, p. 269-279

Coseriu 1983b = Eugenio Coseriu, Pour et contre l’analyse sémique. În: Hattori, Shirō/Inoue, Kazuko (ed.), Proceedings of the XIIIth International Congress of Linguists (28 August-4 September 1982), Tokyo, 1983, p. 137-148

Coseriu 1984 = Eugenio Coseriu, Funktionelle Syntax, (Vorlesung, Sommersemester 1983, Nachschrift von Heinrich Weber), Univ. Tübingen, 1984

Coseriu 1987a = Eugenio Coseriu, Acerca del sentido de la enseñanza de la lengua y literatura. În: Innovación en la enseñanza de la lengua y la literatura. Madrid, Ministerio de Educación y Ciencia,1987, p. 13-32

Coseriu 1987b = Eugenio Coseriu, Lenguaje y política. În: M. Alvar (ed.), El lenguaje politico, Madrid, Fundación Friedrich Ebert, 1987, p. 9-31

Coseriu 1988 = Eugenio Coseriu, Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, Tübingen, Francke, 1988

Coseriu 1992 = Eugenio Coseriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii. În. „Apostrof”, II (30), p. 11, 14

Coseriu 1994 = Eugenio Coseriu, Sprachtheorie und Grammatik bei Sekiguchi, studiu explicativ în: Sekiguchi, Tsugio, Deutsche Präpositionen. Studien zu ihrer Bedeutungsform, Tübingen, Niemeyer, p. 59-64

Kabatek / Murguía 1997 = Kabatek, Johannes, Adolfo Murguía, Die Sachen sagen, wie sie sind… Eugenio Coseriu im Gespräch, Tübingen, Narr, 1997

Tanaka 1981 = Katsuhiko Tanaka, Kyōyakusha no kotoba (Cuvîntul traducătorilor) – I. În: Coseriu, Eugenio. Utsuriyuku koso kotoba nare. Synchronie - diachronie – historia [Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico]. Traducere de Katsuhiko Tanaka şi Takashi Kamei,Tokyo, Kronos, p. 239-243

Tămâianu 2001 = Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Clusium, 2001

Tămâianu-Morita 2020 = Emma Tămâianu-Morita “Relațiile semnice evocative și construcția sensului textual”. În: „Limba Română”, Chişinău, XXX, 6, p. 79-103.

Prezentul articol a fost elaborat cu sprijinul unui grant de cercetare în străinătate, acordat de Universitatea Kindai (Japonia) pentru un proiect de lingvistica textului, desfășurat în calitate de cercetător invitat la Universitatea din Sevilla pe durata anului universitar 2021/2022.