Jurnal epistolar jenaez 1999-2001 (I)

Cuvânt-înainte

Cunoștința pe care am făcut‑o cu Eugenio Coseriu la Iași în 1992, urmată de cele aproximativ două săptămâni în care am avut norocul și privilegiul să îl însoțesc, aproape zilnic, în plimbări și drumeții în Iași și prin împrejurimi, au schimbat în mod radical sensul devenirii mele profesionale. Cu generozitate și cu un instinct al oportunității care îi era specific, marele nostru compatriot mi‑a făcut onoarea de a mă declara, de câte ori avea ocazia, inclusiv în scris, discipol al său. Un asemenea moment s‑a petrecut la ediția a XXI‑a a Congresului de Lingvistică și Filologie Romanică, desfășurat la Palermo, în toamna anului 1995. În zilele congresului, Eugenio Coseriu a crezut de cuviință să mă prezinte personal, în cuvinte elogioase, multora dintre prietenii, discipolii și cunoscuții lui. Între aceștia, se distinge persoana romanistului german Wolfgang Dahmen, care îmi va deveni prieten apropiat. Îndată ce a obținut prin concurs Catedra de Românistică de la Universitatea „Friedrich Schiller” din Jena, Wolfgang m‑a invitat să îi devin colaborator la această catedră. Între timp dobândisem însă postul de lector de limbă și literatură română la Universitatea Paris IV‑Sorbonne, așa că instalarea mea la Jena a trebuit să fie amânată aproape trei ani, până la terminarea misiunii mele pariziene. Ultimul meu semestru la Sorbona a coincis cu primul semestru la Jena, așa că, timp de câteva luni a trebuit să fac un fel de navetă obositoare, cu trenul, o dată la 2-3 săptămâni, între Paris și Jena.

Oricât de mare ar fi fost fascinația Parisului, nu am ezitat nici o clipă atunci când mi s‑a ivit ocazia de a‑mi îndeplini o veche năzuință, aceea de a petrece un răstimp mai consistent într‑o universitate importantă din Germania. Micul orășel thuringian, universal recunoscut ca unul din leagănele culturii germane, mi se părea opțiunea ideală. Pot spune că, în cele două vizite anterioare, îmi asumasem deja, intelectual și sentimental, „apartenența” la un spațiu populat, practic, de umbrele celor mai mari spirite ale culturii germane, de la Martin Luther și până la marele Johann Wolfgang von Goethe și iluștrii săi contemporani Friedrich Schiller, frații Wilhelm și Alexander von Humboldt, Johann Gottlieb Fichte, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Novalis, August Wilhelm Schlegel, Friedrich Wilhelm Joseph Schelling sau, mai târziu, Arthur Schopenhauer. Dintr‑o listă nesfârșită de învățați din toate domeniile, care fuseseră profesori la Universitatea din Jena, mai menționez doar pe Ernst Haeckel, biologul care formulase legea fundamentală a vieții (despre care învățasem în școală!), potrivit căreia „ontogeneza repetă filogeneza”, matematicianul Gottlob Frege și filosoful Rudolf Carnap, cu contribuțiile lor fundamentale de filosofia limbajului, sau nume de prim rang în lingvistică precum slavistul August Leskien, romanistul Hugo Schuchardt (maestru și prieten al lui A. Philippide!) și Heimann Steinthal, a cărui istorie a filosofiei limbajului la greci și la romani fusese prima carte în germană pe care o citisem la Iași.

Ca și în paginile cu caracter memorialistic, jurnalier sau epistolar pe care le‑am publicat până acum, am păstrat notațiile originale așa cum au fost ele scrise, evitând să mă autocenzurez sau să cosmetizez în vreun fel unele momente, poate, mai puțin măgulitoare pentru „imaginea” autorului. Am ținut să păstrez autenticitatea notației spontane, cu convingerea că doar astfel mărturia pe care o depun despre epoca pe care am traversat‑o va fi credibilă pentru eventualii cititori.

(E.M.)

Jena, sâmbătă, 17 aprilie 1999. În fine, îmi vin din nou în fire, după extrem de obositorul drum de la Paris și după câteva ore de somn întremător. Ultima etapă a obositoarei „navete”, Paris – Jena, via Frenkfurt și Weimar. Am plecat de la Paris, din Gare de l’Est, vineri, pe la șapte seara, iar la ora 22,30 eram la Frankfurt. De aici, peste vreo oră, fără niciun efort, de la un peron alăturat (o, admirabila organizare a gărilor nemțești!), am luat trenul pentru Weimar, unde am ajuns pe la ora 3,30. În mica și istorica gară, complet refăcută odată cu declararea orașului drept „capitală culturală a Europei”, n‑am mai tremurat de frig ca anul trecut, când o găsisem închisă, în plin șantier. Am așteptat în sala centrală, privit cu condescendență de doi polițiști aflați în patrulare, până la ora 5,00, când pleca primul tren spre Jena, așa că, în zori, pe la 5,30, coboram, pentru a doua sau a treia oară, nu îmi mai aduc bine aminte, la Jena, în Westbahnhoff, gara de vest, pare-se cea mai frecventată (cealaltă, Saalebahnhof, pare plasată pe axa nord-sud și este la vreo 2-3 km distanță). Pe peron mă aștepta Victoria Popovici, rugată să mă întâmpine în locul lui de Wolfgang Dahmen, care nu era la Jena în acea zi de sfârșit de săptămână, el locuind la Bamberg. [Dragul de Wolfgang! De peste două decenii de când ne cunoaștem, m‑a întâmpinat pe peron el însuși ori de câte ori reveneam la Jena. – Adaos din noiembrie 2021]. Cu vreo șapte-opt ani mai mică decât noi, Victoria pare să fie ceea ce se cheamă o „colegă de nădejde”. Aflu că vom fi colegi, ea este deja angajată de câteva luni asistentă la Catedra de Românistică condusă de Wolfgang Dahmen. Din spusele ei, înțeleg că a fost cercetătoare la Institutul de Lingvistică din București, și‑a dat recent doctoratul, îndrumată de Marius Sala, și că a fost câțiva ani buni lectoriță de română la Köln. Mă conduce, vreo zece minute de mers pe jos, la noua mea locuință, o casă de oaspeți a Universității, Gästehaus Forstweg 26, unde Wolfgang îmi rezervase o cameră.

Trezit pe la prânz, încep să inspectez casa și împrejurimile. Este un fel de vilă mai mare, cu baza dreptunghiulară, cu parter și două etaje, cu vreo 20 de camere în total. Înțeleg din pliantul pe care îl găsesc pe masă, alături de o hartă și o scrisoare oficială de bun venit, că rezidența unde voi locui este rezervată pentru aceia dintre oaspeții mai de seamă ai Universității care zăbovesc o vreme mai îndelungată la Jena. Camera mea este măricică, la parter, cu vedere spre grădină, cu mobilier funcțional și foarte solid, cu o baie încăpătoare, cu fereastră. Totul este de o curățenie de neimaginat la Paris. Bucătăria este comună pentru toți locatarii unui etaj, dar este foarte spațioasă, dotată cu absolut tot ce trebuie, două frigidere, aragaz, instalație de ceai și de cafea, cuptor cu microunde, front de lucru generos, veselă și ustensile de tot felul, o masă foarte mare în mijloc etc. Îmi place, nu pot să nu compar, bucuros, cu încăperea mea din căminul studențesc de la Paris, de pe rue Citeaux, nr. 1. Din prospectul de prezentare aflu că lenjeria de pat și de baie se schimbă săptămânal complet, la recepție, și intră în prețul chiriei. Pentru cele personale ai la îndemână, la subsol, o spălătorie, cu două mașini puternice, plus o mașină de uscat rufe, fără taxe suplimentare. Mă gândesc cât va fi chiria, cred că ceva spre 400 DM.

Cu destulă ușurință, identific pe una din străduțele paralele cu Forstweg un magazin alimentar în care îmi procur primele provizii, ulei, unt, ouă, zahăr, ceaiuri, puțină carne, pâine, niște cârnăciori, fructe și legume, pe care le depozitez într‑unul din frigidere, care era absolut gol. Mă grăbesc să folosesc larga bucătărie comună – se pare că, deocamdată, sunt singurul locatar al parterului! –, pregătindu‑mi un prânz pe cinste: o bucată de carne friptă, cu niște cartofi prăjiți și cu o salată „asortată”, plus berea de rigoare, de data aceasta o sticlă de thüringer Bier! Gândindu‑mă la reșoul la care îmi moșmondeam câte ceva de‑ale gurii în camera de la Paris, nu îmi pot stăpâni un sentiment de bucurie copilărească: Adio viață de student întârziat! Așa da, sunt împărat! Seara, urmăresc știrile și un film la televizor, căci, am uitat să spun, camera mea este dotată și cu un televizor!

Jena, duminică, 18 aprilie 1999. Îmi propun să îmi dedic întreaga zi, atât cât mă vor ține curelele, unei plimbări prin împrejurimi, partea asta de oraș, așezată pe o colină împădurită, în partea de vest a orașului. Perspectiva generală deasupra orașului, dincolo de farmecul acoperișurilor de țiglă roșie, specifică oricărui burg german, este dominată de un turn uriaș, de formă circulară, construit în anii ’70 ai secolului trecut pe vremurile DDR‑ului, ca să simbolizeze „realizărili” regimului comunist. Socotit de multă lume ca neavenit, dar devenit, vrând‑nevrând, oarecum o emblemă turistică a orașului. Înalt de vreo 160 de metri și placat integral cu sticlă și aluminiu, a fost destinat inițial ca centru de cercetare pentru vestita întreprindere Zeiss. Moda i‑a forjat un nume cu aspect englezesc: JenTower. [Negăsindu‑i‑se nicio utilizare eficientă din punct de vedere comercial, se spune că a fost cumpărat de Universitate cu suma simbolică de 1 Euro. Oricum, prin 2014, în timpul unuia din ultimele mele sejururi la Jena, biroul pe care l‑am primit ca Gastprofessor se situa pe la etajul 20, oferindu‑mi o minunată vedere spre partea de nord a orașului, pe fundalul impunătoarei coline Jenzig, pe care aveam să urcăm de repetate ori în drumețiile cu prietenii Anka, Manfred și Elrun, sau doar noi trei. – Adaos din decembrie 2021].

Zona o cunoșteam oarecum din vizitele anterioare. La prima mea venire la Jena, în vara lui 1998, am locuit în Gästehaus „Am Herrenberge”, altă casă de oaspeți a Universității, plasată pe un mic platou, în vârful unui deal, ceea ce făcea ca drumul, un urcuș abrupt, să fie destul de obositor. Pe harta primită văd că Forstweg este o stradă foarte lungă, începând din centrul orașului și sfârșindu‑se undeva în pădurile care înconjoară orașul din toate părțile. Reședința unde locuiesc acum se află la nr. 26, adică destul de aproape de capătul dinspre centru al lungii străzi, care se începe în apropiere de Westbahnhof, la un minut de mers, și coboară câteva zeci de metri până se intersectează cu Schillerstrasse, una din arterele centrale ale orașului. La această intersecție se află poșta, punct important pentru mine, pe care îl voi vizita mereu, cu diferite prilejuri. Urmând Schillerstrasse spre stânga, se ajunge repede în centrul comercial Goethegallerie, recent construit, o imensă hală acoperită cu sticlă, cu mai multe niveluri, un labirint de scări, scuaruri diverse, magazine de tot felul, restaurante și cafenele. Lipită de Goethegallerie este Ernst‑Abe‑Platz, un generos patrulater flancat de clădiri noi, unde sunt în curs de amenajare o parte din noile sedii ale unor facultăți, între care și a noastră, Philosophische Fakultät, care include Institut für Romanistik, noul meu loc meu de muncă.

Dacă o iei spre dreapta, Schillestrasse te conduce peste câteva zeci de metri spre teatrul municipal (Theaterhaus) și se sfârșește în Schillergartenhaus, casa înconjurată de o frumoasă grădină, unde a locuit o vreme Friedrich Schiller. Numele lui Schiller este de altfel peste tot, fiind purtat și de Universitate. Cu discreția care îl caracterizează și cu aerul că îmi comunică ceva banal, amicul Wolfgang m‑a pus deja la curent încă de la primele noastre întâlniri cu obiceiul profesorilor jenaezi de a se firitisi reciproc, mai ales cu ocazii mai neoficiale, cu versiuni diferite ale propoziției: „Suntem mândri că Goethe ne‑a fost ministru, iar Schiller coleg!”. Începând cu 1798, marele poet a fost, într‑adevăr, profesor de istoria filosofiei la Universitatea care azi îi poartă numele.

Amânată în precedentele mele vizite din motivele lipsei de timp, vizita la locuința-muzeu a lui Schiller a devenit inevitabilă. Ajuns în câteva minute în fața intrării, mă las pătruns de vraja locului, plimbându‑mă mai întâi îndelung prin grădină. Ca oaspete al Universității, nu plătesc biletul de intrare. Îmi notez de pe panourile de la intrare că modesta căsuță, cu parter și un etaj, la care se adăuga, parțial, și o mansardă, a fost folosită de Schiller doar doi ani, între 1797‑1799, ca locuință de vară, împreună cu soția Charlotte și cu cei doi băieți ai lor, aflați în primii lor ani de viață (cele două fete vor veni pe lume puțin mai târziu). Casa se afla și se află încă în mijlocul unei grădini în care Schiller plantase flori, legume, zarzavaturi și câțiva pomi fructiferi. Așezată în afara incintei de odinioară a orașului, nu departe de malurile pârâului Leutra, locul devenise spațiul predilect al întâlnirilor aproape zilnice între Schiller și marele său prieten Johann Wolfgang von Goethe, domnul „consilier secret” („geheimer Rat”) al principelui Karl August de Saxa-Weimar. Goethe avea rezidența principală în învecinatul Weimar (vreo 15 km), dar venea foarte des la Jena. Între alți vizitatori proeminenți ai casei și grădinii din lunca Leutrei sunt menționați poetul Ludwig Tieck, filosofii Friedrich Wilhelm Schelling și Johann Gottlieb Fichte. Dintre doamne, au fost consemnate numele Susettei Gontard, iubita lui Hölderlin, celebrată de nefericitul poet cu numele simbolic de Diotima, și al Carolinei von Humboldt, voluntara și întreprinzătoarea soție a lui Wilhelm von Humboldt, preferatul meu din strălucita grupare pe care istoricii literaturii o numesc
„Weimarer Klassik”. Se spune că în cămăruța de la etaj, unde se retrăgea pentru a găsi liniștea necesară, Schiller a compus numeroase dintre baladele sale, precum și părți consistente din dramele Wallenstein și Maria Stuart. În rest, o locuință burgheză oarecare, cum vedem prin diferite muzee ilustrând aceeași epocă. Mai specifice poetului ar putea fi un pupitru de scris, o masă rotundă cu câteva scaune, câteva scrinuri și câteva vitrine joase, cu cărți din epocă. În aceeași cameră, care pare cea principală, îmi atrage atenția un fel de godin înalt de vreo doi metri, suplu, cu ornamente de bronz auriu, sursa de căldură în care se ardeau, probabil, lemne. Desigur, peste tot, panouri cu reproduceri fotografice, explicații istorice, potrivite toate artei și științei muzeale. O oarecare emoție mi‑a produs cămăruța de la mansardă care, se spune, servea de dormitor poetului. Patul modest, fără nicio ornamentație, fără baldachin etc., cu o saltea îngustă, umplută, se pare, cu fân, și cu o pernă oarecare seamănă mai degrabă cu un leagăn de copil supra dimensionat! La urmă am mai zăbovit prin grădină, pe o bancă de lângă un fel de turn asemănător cu o clopotniță, construit de poet și menționat, citesc pe o plăcuță, și de Goethe,
căruia îi plăcea să admire de acolo împrejurimile.

Scrisoarea a II‑a

Jena, luni, 19 aprilie, 1999. Iubito și dragul meu, începutul activității jeneze e bun. Se pare că mă adaptez ușor la stilul de viață nemțesc, mai cald, dar și mai riguros decât cel franțuzesc. Față de trepidația pariziană, aici parcă aș fi la Seimeni! Dacă nu ar fi televizorul din camera mea, aș fi cu totul rupt de prezent. O să‑mi lipsească cu totul veștile din România. Nu am nici ziare, nici vreun post tv românesc, la radio nu prind de asemenea nimic românesc, așa că scurte vești politico‑sociale, dacă mi‑ați mai da din când în când, fie și sintetic, nu ar fi rău. Gândește‑te, iubito, ce faci cu valuta din cont; dacă simți vreo primejdie (se zvonește că guvernul, condus de înghesuitul de Radu Vasile, de conivență cu Banca Națională, ar avea intenția de a face un fel de naționalizare, adică de a forța pe bietul cetățean să vândă statului valuta străină din economiile proprii!), nu ezita să o scoți! Un alt efect al singurătății, pe care îl resimt mai acut decât la Paris: fiecare amănunt capătă semnificații pe care altfel nu le‑ar avea. Așa că, povestind ziua de azi, simt ca și cum aș nara o epopee! Cred că am mai spus‑o cândva, itinerarul odysseic al lui Leopold Bloom îmi revine frecvent în gând. Mă scol cu greu la 7,30, preocupat să îmi rezolv problemele administrative. Plec rapid pe jos, coborând dealurile, spre stația de tramvai din centru, Ernst Abbe Platz, în fața noii biblioteci, încă ne dată în funcțiune. Am plecat în talie, cu sacoul gri, mă cam strânge frigul, deși soarele matinal este strălucitor. Schimb tramvaiul în stația centrală și ajung destul de repede, vreo 20 de minute, în Richard Sorge‑Strasse, cartierul Lobeda‑West, un cartier de blocuri, comunist, ca și ale noastre, dar parcă mai îngrijit, cu spații verzi mai mari și cu copaci mai mulți. À propos, îți mai amintești, Richard Sorge a fost cel mai mare spion al sovieticilor în tabăra germano-japoneză în al Doilea Război Mondial, isprăvile lui au fost subiectul unui film celebru din copilăria noastră. [Dubla măsură în judecarea celor două mari totalitarisme ale secolului al XX‑lea funcționa și funcționează încă netulburat în Gemania reunită și democratică, precum în tot Occidentul: criminal a fost numai fascismul, nu și comunismul, doar nazismul, nu și stalinismul! Așa că numele lui Marx și Engels, a lui Karl Liebnecht, al Rosei Luxemburg și al altor „eroi comuniști” figurează netulburate ca nume de străzi și instituții în marile orașe. Cazul invers este cel al unui mare pediatru, cu contribuții decisive în combaterea rahitismului și a tuberculozei la copii, doctorul Yusuf Ibrahim (1977-1953), al cărui nume a fost decenii la rând purtat de clinica pediatrică a Universității și de o stradă centrală. În anul 2000, la mai puțin un an de la venirea mea la Jena, după o lungă și traumatică dezbatere publică, numele atât de onorat nu doar în lumea medicală, ci și în publicul larg, a fost schimbat, sub motivul, destul de slab documentat, că ar fi colaborat la politica sanitară a regimului nazist. Ar fi, după părerea mea, ca și cum, la noi, Ana Aslan, recunoscută ca inventatoare a gerovitalului și nume de referință în geriatria mondială, ar fi fost colaborator al … ceaușismului! – Adaos din noiembrie 2021].

La parterul unui asemenea bloc se află ținta mea, Ausländerbehörde, adică serviciul pentru evidența străinilor, unde trebuie să mă înregistrez pentru a primi viza de ședere, calvarul nostru, al românilor, în țările pricopsite ale Vestului. Sper să nu se repete alergătura din primele luni de la Paris. Atmosferă este pașnică, după câteva minute de așteptare alături de alți câțiva ausländeri cu mutre de asiatici (vietnamezi, moștenire de pe vremea lui Honneker!), intru primul la funcționara tânără și amabilă, care îmi dăduse la telefon lista cu actele pe care trebuie să le aduc. Ar trebui să o cultiv cumva, în vederea prelucrării actelor privind sejurul vostru. Nu i‑am reținut însă numele. Mă trimite la etaj, la serviciul specializat pentru cazier, ca să obțin un Führungszeunis, „certificat de bună purtare”. Cele două funcționare de acolo, deși tinere, sunt botoase și lipsite de amabilitate și vorbesc doar dialectal, parcă anume ca să nu le pot eu înțelege bine. [Mă voi confrunta deseori cu ursuzenia funcționarului fost comunist, izbitoare în comparație cu serviabilitatea aproape neverosimilă a „fraților” lor din vest. – Adaos din noiembrie 2021]. Plătesc taxa de 15 DM, indic numele și adresa madamei Ackerman, șefa de la Serviciul Personal de la Universitate, care va și primi cazierul meu și plec acasă. Flămând deja, revenit în centru, constat că băieții care vând pe stradă deliciosul thüringer Wurst nu și‑au aprins încă grătarele, așa că intru în cafeteria studențească din preajma bibliotecii: doi crenvurști și o cană cu cacao fierbinte (3 DM, cam mult!).

Între timp se face ora 9, fug în Humboldtstrasse, mai la vale de sediul de pe Botzstrasse al Institutului de Romanistică, unde se află secretariatul. Aveam deja stabilită o întâlnire cu secretara, Frau Sattler, o doamnă discretă către sfârșitul anilor 50, foarte amabilă, dar reținută. Încerc să o dau pe franțuzește, știind că e absolventă de franceză, dar se face că nu înțelege, probabil că nu e deloc sigură de franceză ei sau, mai degrabă, se bazează pe nemțeasca mea. Fie! Cu atât mai bine, mă voi exersa în germană! Îmi dă cheia de la cămăruța mea din Botzstrasse și pe cea de la intrare în clădire, doar că, fiind străveche, exact ca cea de la odaia din Seimeni, trebuie să o las de fiecare dată într‑o cameră vecină, deschisă mereu, probabil ca să o folosească și alții! Încep deja să învăț să disting acest amuzant amestec între vechi și ultramodern, aici, la Jena! Cum o fi oare prin sate mai lăturalnice?! Aflu în cele din urmă că încăperea de la poartă este „biroul” Hausmeister‑ului. Chiar și în era redegistă, vechiul obicei german s‑a păstrat: orice clădire mai de doamne ajută are un Hausemeister, gospodarul bun la toate. Cel de aici se numește Herr Müller și este foarte îndatoritor față de Herr Professor Muntenau! Am constatat și alte dăți, la Freiburg, Münster sau Heidelberg, că imaginea grafică a numelui meu e citită așa de oamenii mai modești ca instrucție, adică fără diftongul ea, greu de rostit de un neamț, dar cu diftongul, familiar lor, au, ca în babau! Așadar: Mun-te-nau!

De fapt, izolată la ultimul etaj, cămăruța rezervată pentru mine ar putea sta și descuiată. Curată, luminoasă, cu două ferestre, un dulap mare (în care amicul Wolfgang Dahmen a pus, între alte minunății „inutile”, enciclopedia americană în grecește și un dicționar grecesc modern, în mai multe volume), o masă largă și alte două dulapuri, câteva mese mobile, trei‑patru scaune, cam ăsta ar fi mobilierul. Aici urmează să lucrez și, din câte am înțeles de la Frau Sattler, care m‑a însoțit ca să îmi preiau „biroul”, ar urma să fac și lecțiile cu studenții! Stabilesc și alte amănunte cu Frau Sattler: corespondența primită mi‑o va lăsa pe masă, ce expediez eu voi pune într‑o servietă din secretariat. Îmi va face o ștampilă cu antetul Institutului pentru plicurile pe care le voi expedia, ca să fie recunoscute de serviciul poștal al Universității. Îi cer și îmi dă un top de hârtie și câteva plicuri. Fotocopiez la un aparat xerox certificatele voastre, care mi‑au fost cerute de Frau Ackermann, pentru a stabili cuantumul indemnizațiilor voastre speciale, la care am dreptul ca adaos la salariu. La ora 10,15 mă pregătesc plin de elan și emoții de primul rendez‑vous cu studenții, cel de luare de contact. Apar la fix: sunt doi! Pe unul îl cheamă Jorg și mi‑a fost prezentat de Victoria Popovici drept tâmpit! Nu e tâmpit deloc, doar că este biolog și are 27 de ani, va merge la Sinaia pentru niște cercetări, cu o bursă, așa că ar vrea să învețe câte ceva românește. Va veni miercurea, două ore. Cealaltă fată, Katharina, este destul de simpatică, dar foarte serioasă, a făcut deja patru semestre și bâjbâie câte ceva românește. Din toată abundenta ofertă didactico‑științifică ticluită de Dahmen pe seama mea (fonetică și fonologie, compunere, traduceri, retroversiuni etc.), ea și‑a ales doar traducerea, din germană în română, și dictare, în total patru ore! Așa că până acum, din cele 12 ore plănuite, am rămas doar cu 6. Restul – cercetare. Că doar, oficial, titlul meu este nu cel de Lektor, sub calificarea mea, ci Gastwissenshaftler, adică cercetător-oaspete, soluție îndelung pertractată de Wolfgang și doamna Ackermann ca să împace și capra supracalificării mele și varza necesităților Catedrei. Oricum ar fi, sunt mulțumit că voi avea timp de citit pe săturatelea!

Voi vedea zilele viitoare dacă mai apar ceva studenți, deși se pare că ăștia sunt cam toți, deocamdată. Ar mai fi o româncă de prin Ardeal, Carmen și nu mai știu cum, care nu a apărut încă. După ce am stabilit programul viitor cu cei doi studenți, Jorg și Katharina, rămân singur. Mă mai învârt prin curte și prin Institut. Văd că azi sunt absolut singur, doar cu Herr Müller, așa că plec spre Frau Ackermann, șefa de la serviciul personal (Parsonalabteilung), cu care aveam stabilită o întâlnire (un „Termin”). Știu deja lecția, niciodată nu dai buzna de capul tău într‑un birou, e nevoie întotdeauna de un Termin telefonic! Am de coborât deci de pe Botzstrasse, pe câteva străduțe, apoi pe Humboldtsstrasse, până la monumentala clădire principală a Universității (Hauptgebäude der Universität), punctul zero al orașului, Fürstengraben Nummer 1, la intersecția cu Löbdergraben, altă stradă străveche – substantivul Graben înseamnă de altfel „groapă, șanț”, este un fel de element de compunere arhetipal, îl găsim frecvent în orașele vechi ale Germaniei, la Viena artera comercială principală se cheamă chiar așa, Graben! – E o clădire superbă, nu foarte mare, dar armonioasă și bine proporționată, la doi pași de diferite „lucruri demne a fi văzute” (Sehenwürdigkeiten), mai mari sau mai mici, pe care am apucat deja să le „bifez” deja în sejururile anterioare: ici o plăcuță pe casa unde a locuit Ernst Haeckel, colo o prăvălioară veche de sute de ani, apoi Grădina Botanică, cu arborii Gingko plantați de Goethe însuși, hanul Schwarzer Bär (Ursul Negru), unde se spune că s‑a găzduit cândva și Martin Luther.

În Hauptgebäude se intră printr‑un portal lateral, de unde ți se deschide o generoasă curte interioară, ale cărei ziduri sunt năpădite de iederă și un fel de viță sălbatică. Intrarea principală este însă pe partea opusă, spre Löbdergraben; masivă, de lemn, și este tot timpul deschisă. Undeva, vizibilă, dar sobră, o plăcuță de marmură îți indică pe câțiva dintre marii profesori care s‑au perindat pe aici, Hegel și Schiller printre ei. Într‑un birou spațios de la etajul I mă întâmpină Frau Ackerman și colega ei de birou, foste redegiste, dar total convertite la gesticulația democratică, cu aplomb de autentic Beamter‑i (funcționari ai statului, specie foarte prețuită); sunt amabile, mămoase și, după toate aparențele, îndatoritoare în îndeplinirea tuturor formalităților birocratice. Mustăcioasa de Frau Ackerman, femeie coaptă, dar bine făcută, se topește de plăcere când i‑am declarat la despărțire că e foarte drăguță (nett). Data viitoare îi voi duce o floricică în ghiveci, pentru birou. Am ochit în piață una arătoasă de numai 2 DM. Sigură pe sine, ea, Frau Ackermann, e personajul‑cheie din punct de vedere administrativ, mai tare chiar decât cancelarul și rectorul. Ține să îmi spună că doar ea cunoaște legile în toate detaliile. Este uimită de cât de bine am reușit să completez mormanul de formulare pe care mi‑l dăduse deunăzi. Îi explic că, deși vorbesc fără prea mare siguranță limba locului, sunt, orișicât, Sprachwissenschaftler și înțeleg toate limbile importante, inclusiv cele germanice. Sunt sigur că în doi ani voi reuși să vorbesc germana foarte bine. În ceea ce o privește, ea are un accent local, thuringian, atât de pronunțat, încât fac eforturi să o înțeleg. La urmă, după vreo jumătate de oră de discuții, constatăm că totul e în regulă cu angajarea mea, mai trebuie să aduc numărul de cont bancar (pe care nu l‑am primit încă de la poștă), traducerea legalizată a certificatelor voastre, pe care o va face Wolfgang Dahmen, și am cam terminat cu formalitățile. Am întrebat‑o de salariu. Îmi spune că, brutto, vor fi 3 800 DM, din care vor rămâne, după diverse popriri (pensie, șomaj, sănătate etc.) în jur de doar 2 200‑2 300. La plecare, încearcă ea să mă consoleze, o să primesc înapoi o parte din taxele plătite, ceea ce o să fie foarte bine. Mie mi se pare, oricum, cam puțin! Dacă punem aproximativ 500 chiria, 800 mâncarea, mai rămân 600‑700 DM economii pe lună. Abonamentul la tramvai/autobuz este de 53 DM pe lună, așa că, dacă am locui toți trei în cartierul de blocuri, unde chiriile sunt mai mici, am da pe transport ceea ce am economisi pe locuință. Așa că vom rămâne probabil în centru, eventual în această rezidență în care sunt acum, care este foarte plăcută. Cu vecina, italianca Larciprete, nu m‑am văzut încă, deși, se pare, este și ea, ca și mine, o casnică: azi și‑a făcut mâncare, legume și nu mai știu ce! Am simțit după miros.

Am trecut și pe la bibliotecă, aflată în curs de transfer în noul sediu din vecinătatea Grădinii Botanice. O bibliotecară tânără îmi dă, în absența șefei de sector, Frau Köhler, câteva cărți, pe încredere, până voi avea cartea de intrare, pe care ea nu știe cine mi‑o va elibera. Iau o gramatică a lui Bochmann, în nemțește, un manual de începători, pentru tânărul Jorg, iar pentru exercițiile de traducere cu Katharina o carte de proverbe româno‑germane de prin anii 1970, bine întocmită. O să meargă strună! Arunc încă un ochi peste cărțile din rafturi. Constat din nou că ai avea aici cam tot ce îți trebuie pentru studiul la teza de doctorat, dicționarele, inclusiv DLR‑ul complet, colecțiile, de asemenea complete, ale principalelor reviste, SCL, „Limba română”, analele universităților, precum și publicațiile mai vechi, „Dacoromania” de la Cluj, „Arhiva” și BIFR de la Iași. Ca să nu mai vorbesc de marile publicații, dicționare și colecții ale limbilor romanice mari, franceza, italiana, spaniola. Te aștept cu nerăbdare în calitate de (co)îndrumător benevol, supliment la Doktorvater-ul tău legiuit, care a fost și al meu, dl. Arvinte! E deja ora 13, trec pe la magazinul alimentar mare, cu autoservire, din Goethe‑Galerie, îmi iau doi cârnați thuringieni cruzi, un pumn de varză murată tocată (3,17 și respectiv 0,69 DM), o cutie de musli (2 DM) și una de instant cacao (2 DM) și, hai acasă! Dies unus!

În drum, trec pe lângă un mare liceu, probabil cel mai important din oraș, o clădire masivă, impunătoare, cu ziduri groase și reci. Elevii și elevele sunt vorbăreți și gălăgioși, ca peste tot. Mi‑l închipui pe Dinu printre ei. Mă voi duce cândva să sondez terenul mai îndeaproape. Problema rămâne limba. Cred că ar fi mai bine ca tu, Dinu, să faceți un an pregătitor de germană intensivă. Ajuns acasă, fac cunoștință cu familia Frau și Herr Krehl, stăpânii casei! Ea este un fel de administratoare, mă invită în biroul ei, în holul de la intrare, îmi explică pedant ce citisem deja în prospectul găsit în cameră, îmi urează ședere plăcută și mă asigură că îmi stă la dispoziție oricând am nevoie de ceva. Contractul de închiriere mi‑l va pune la dispoziție în câteva zile. Mai simpatic îmi pare Herr Krehl, Hausmeister-ul clădirii, adică omul bun la toate, reparații curente, electricitate, instalații etc. M‑a abordat la venirea din oraș, ca să se prezinte, în mica grădină unde meșterea ceva la niște tufe. Îmboldit de foame, îmi frig la cuptor doi din cârnații cumpărați ieri, pe care îi mănânc cu varza murată (saure Kraut), gustoasă. Efortul m‑a doborât, așa că, privind la televizor, pe la ora 16 adorm tun și mă trezesc tocmai la ora 20!

Urmăresc știrile și programul politic. Se brodește că azi este o zi simbolic importantă, pe toate canalele imagini și comentarii despre evenimentul zilei, ședința festivă a Bundestagului la Berlin, care se ține în clădirea vechiului Reichstag, nimicită de bombardamentele aliaților la sfârșitul războiului. Refăcută, cu o gigantică cupolă transparentă cam futuristică în locul celei originale, clădirea ca atare va păstra numele istoric Reichstag, evocator atât al gloriei trecute, cât și al nefastei perioade naziste. Președintele Parlamentului, Thierse, și noul cancer Schröder (social-democrat), ca și ceilalți vorbitori, declară și reconfirmă atașamentul germanilor față de noua Germanie, reunită, democratică, liberă și hotărâtă să își mențină angajamentele euro-atlantice, dar subliniază deopotrivă și noua etapă a unității tuturor germanilor, definită ca etapă a unor responsabilități sporite. Helmuth Kohl, cuminte și îmbătrânit, vizibil emoționat, este arătat insistent de camerele de luat vederi și evocat ritualic de vorbitori. În Kosovo, lucrurile par să se fi încurcat. Fluxul de refugiați spre Vest continuă. Slobodan Miloșevici nu dă semne de cedare. Un interviu cu viceprim‑ministrul Bulgariei. Bun vorbitor de germană! Evident că Bulgaria e o prietenă a Germaniei, deh, aliată în ambele războaie. Pe noi nemții ne ignoră, la fel cum și noi îi ignorăm cu fumurile noastre „francofone”. Cam asta ar fi povestea zilei de azi.

Acum mă duc să îmi iau „cina” de miezul nopții (musli cu lapte) și să mă apuc de lectura de noapte, Der Spiegel. Încă nu am început „cercetarea”. Pentru început, voi finaliza două articole mai vechi, cel despre Miron Costin ca traducător al lui Toppeltinus și cel despre terminologia filozofică actuală.

Jena, marți, 20 aprilie 1999. La prima întâlnire cu studenții din orar, la ora 10,30, apare o singură studentă, Katharina Mühlmann, de 20 de ani. A urmat două semestre cu Wolfgang Dahmen și cu Luminița Fassel, dar nu știe mai nimic românește. Cursul fiind de traducere, i‑am dictat pe nemțește vreo zece‑douăsprezece proverbe simple și am ajutat‑o să le traducă în românește, dându‑i mai toate cuvintele și explicându‑i formele. A fost de vreo șapte‑opt ori în România, unde frate‑său s‑a însurat cu o unguroaică din Ardeal. După ore am o conversație cu Frau Sattler, secretara, despre costul închirierii unui apartament în oraș. Cel mai ieftin posibil, între 10 și 12 DM pe metru pătrat. Mă va ajuta să caut prin ziare, când voi avea nevoie. În Lobeda‑West, ea plătește pentru un apartament de 60 de metri pătrați exact 700 DM, cu căldura inclusă. Enorm! Vom sta până la urmă, probabil, toți trei într‑o garsonieră. Două camere e mult prea mult. Trec pe la serviciul tehnic, de unde mi‑am luat o cartelă electronică nou introdusă, care servește deopotrivă și de legitimație (Benutzerausweiss) la bibliotecă și pentru fotocopiatoare, după principiul cărților bancare. M‑am enervat că mi‑au cerut o taxă de 5 DM. M‑am enervat încă și mai tare când la Mensa (cantina studențească) de pe Philosophenweg, pentru o porție minusculă de macaroane cu sos și o frunză de salată, mi‑au cerut 5 DM, preț dublu față de studenți!

Hotărât lucru, Germania e în criză, încă dormitează după reunificare, nu mai este raiul abundent și ieftin de acum 10 ani. Mă întreb cum trăiesc unii cu 800 DM pe lună, după cum citesc prin ziare că ar fi venitul minim! Nu mă voi mai duce la cantină. Cu 5 DM îmi iau patru cârnați thuringieni sau jumătate de kilogram de carne sau două pizze mari. Va trebui să mă descurc acasă cu mâncarea. Neplăcut este că nu am în preajmă nicio băcănie, iar până în centru trebuie să cobor și să urc dealul, distanța cam de la poarta curții de la Seimeni până la Dunăre! Vrând-nevrând, sunt silit să mă mișc zilnic. Dimineața e foarte răcoare, după‑amiaza e soare și cald, transpir urcând dealul spre casă. Frau Sattler, secretara, îmi dă telefon să mă întrebe când îmi pun Sprechstunde, adică ora de audiențe cu studenții. Cred că miercurea, după cursul cu începătorul Jorg, adică la ora 13,30.

La încheierea unei lungi zile de singurătate și disperare mocnită, somn de după‑amiază, apoi, la începutul serii, urmăresc știri și comentarii politice pe diferite canale. Remarc un puternic regionalism, foarte vizibil pe canalele tv ale diverselor landuri. Cel mai particularizant, inclusiv în limbă, este Bavaria. Vestul Germaniei (Renania, Westfalia) mi se pare mai prietenos, mai deschis, mai atins de aripa romanității. Știi că a existat cândva și a supraviețuit câteva secole, până să fi fost re‑absorbită de oceanul teutonic, o populație rhenano-romanică? Restul – cam rigid și nesărat, de exemplu Brandemburgul, parte a vechii Prusii. Deși mă simțeam stingher și oarecum marginal acolo, încep să resimt un ascuțit dor de Paris, cu trepidația, culorile, nonșalanța și libertățile lui de Babilon modern, unde nu‑i păsa nimănui de mine. Aici totul pare să țipe la mine că sunt străin. Totul se plătește. Ca să economisesc, trebuie să nu ies din casă. Dacă nu ies din casă, atunci claustrofobia își arată colții. Televizorul, tovarăș pervers, mă ajută să exersez, deși pasiv, înțelegerea germanei, dar îmi și omoară timpul. Mă chinuie întrebarea: cum vom trăi toți trei în această singurătate? [Nu a fost cazul! Sociabilitatea și talentul de comunicator al destinatarei acestor însemnări epistolare au făcut ca în cei aproape doi ani cât am stat la Jena împreună cu fiul nostru, Dinu, să ne simțim foarte bine, locuind foarte confortabil, în eleganta rezidență universitară a Universității, de pe Humboldtstrasse, pe malul râului Saale, la doi pași de Schillerkirche, biserica în care s‑a cununat marele poet Friedrich Schiller. Mai presus de orice în etapa aceea, am reușit să consolidăm o solidă și sinceră prietenie cu Wolfgang și Uschi Dahmen. Am reușit de asemenea să ne facem și alți prieteni, să călătorim mult, la Erfurt, Berlin, Dresda, Gotha, Naumburg, Bamberg, Nürnberg etc., să străbatem în lung și în lat Thuringia, cu piciorul sau cu automobilele prietenilor Anka Zinserling, Manfred Brösig și Elrun Uschkrat. Din păcate, fericita „reunire a familiei” a întrerupt acest „flux epistolar” cu destule accente sumbre. – Adaos din noiembrie 2021].

Perioada de acomodare se sfârșește. Trebuie să mă apuc de lucru, dar nu mă pot hotărî de unde să încep. Câteva ore am citit o gramatică a limbii române, Grammatik der rumänischen Sprache der Gegenwart, de Arthur Beyrer, Klaus Bochmann și Siegfried Bronsert, apărută la Lepzig în 1987. Orientarea este pe linia vulgatei românești a ultimelor decenii, diferită de cea vestică, mai nuanțată în chestiunile istorice „fierbinți”, cum ar fi continuitatea în Transilvania sau rolul romanității sud‑dunărene. Este posibil ca autorii, din fosta RDG, să fi fost „răpiți” întru socialism și educați, poate, în România anilor ’50‑’60. Interesul științific fiind nul, am vrut să‑mi însușesc terminologia gramaticală, din fericire foarte latinizantă. Probleme sunt cu genul termenilor gramaticali: der Kasus, dar das Masculinum etc. etc. Voi ajunge vreodată să stăpânesc această întortocheată limbă, măcar cât franceza? Încă o vorbesc cu poticneală și cu trac, terorizat – cum n‑ar trebui să fiu! – de corectitudinea exprimării. De citit, slavă Domnului, o citesc fără mari probleme. De fapt, acesta este și tipul de exersare pe care l‑am practicat atâția ani. [Trebuie să notez că, între timp, germana a devenit limba mea de predilecție, în care mă simt aproape ca „acasă” și la care prefer să apelez, dacă împrejurările o permit, ca limbă „de comunicare internațională”. – Adaos din noiembrie 2021]

Vă voi trimite câte o scrisoare lunea, alta vinerea, ca să primești ritmic, nu prea des, ca să nu vă plictisiți. Acum, peste o oră, mă voi întâlni cu Dahmen și cu Frau Siegemann directoarea institutului, specialistă în probleme de didactică, ca să discutăm problema școlii lui Dinu. Sper să mă lămuresc în cât mai multe amănunte, îmi voi nota întrebările esențiale pe care le voi pune: problema limbii, a actelor necesare, programe de învățământ, programul școlar, perspective, echivalări, alte opțiuni etc. Detalii amănunțite vă voi da în scrisoarea care urmează. Între timp, voi fi primit prima ta scrisoare, cu ecourile reîntoarcerii tale de la Paris la Iași, și vom fi vorbit la telefon. Vă sărut pe amândoi cu dor, mai ales pe Dinu, pe care nu l‑am văzut de mai bine de trei luni. Eugen

Jena – epistolary diary 1999-2001 (I)

Keywords: Jena; Schiller; University; German Romanticism; Romanian studies

The author recounts his human and professional experiences in 1999-2001, during which time he worked at Jena Friedrich Schiller University as a lecturer in Romaninan language and visiting researcher. The present episode narrates the first days of the installation in Jena.