Mici observații pe marginea unor texte eminesciene*

(1) FLUIDITATE SOLIDĂ

La Eminescu, în momente și spații de tih­nă, apele se prăvălesc de pe tăpșan „în ropot dulce”, izvoarele „sar în bulgări fluizi” peste prund, în timp ce, dimpotrivă, mii de „fluturi mici albaștri” și de „roiuri de albine” „curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline”. În acest univers aparte, ritmul lucrurilor nu poa­te fi decât „molatic”, se desfășoară cu înceti­nitorul. „Ta panta rhei”, fie! Dar nu oricum!... Ai impresia că asiști la trecerea domoală și vi­zibilă dintr-o stare de agregare într-alta, însă petrecută într-un mod ireal, ca transformarea polenului în miere fără mijlocirea albinelor. (Mierea e deja acolo, pentru cei care știu să o culeagă.) Sunt secvențe de zăbovire întru savurarea imperceptibilului și a inefabilului, când până și timpul, îmblânzit, se oprește să mănânce din palma poetului zahăr sublimat, căci (nu-i așa?): „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”.

(2) SEM(N)IOTICĂ

Iată (dacă nu veți fi observat deja) câțiva sâmburi de semiotică presărați, pe un teren destul de restrâns, în Scrisoarea III de Mihai Eminescu, într-o anume parte a textului:

„La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă...”
„La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort...”
„Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…”
„N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face...”
„Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn...”.

(3) LICENȚĂ POETICĂ

Dacă veți citi versurile gazelului de mai jos, plasate ca motto la începutul poemului Călin (file din poveste), este posibil să nu sesizați o „greșeală” gramaticală făcută intenționat de Eminescu.

„Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată?
Tu auzi pășind în tindă –
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Și în fața ta frumoasă
O să ție o oglindă,
Să te vezi pe tine însăți
Visătoare, surâzândă.”

Vedeți cât de natural face Eminescu să sune următoarele cuvinte: „Și în fața ta frumoasă / O să ție o oglindă...”? Interesant este că Eminescu nu a scris așa: „Și în fața feței tale frumoase...”. Pentru a evita repetiția (sau, pesemne, și din rațiuni ludice), el a preferat să topească subst. față (a doua „față”) în locuțiunea prepozițională în fața. Este însă evident că e vorba de chipul oglindit aici, și nu de altceva, cum, de altfel, se vădește mai clar, poate, dintr-o variantă consemnată de Perpessicius:

„E iubitul... cu o mână
Al tău trup o să-l cuprindă,
Cu cealaltă el în față
O să ție o oglindă
Să te vezi pe tine însăți
Visătoare! surăzândă [!]”¹.

(4) MUZICALITATE

Pentru a arăta că Eminescu era conștient de propria valoare și de faptul că era genial, se citează adesea această însemnare a sa lăsată pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.

Într-adevăr, geniile știu că sunt genii și unii nu se sfiesc să o declare în public, cum făcea, bunăoară, Salvador Dali (afirmând, într-un inter­viu, că nu poate picta frumos, fiindcă el este un geniu; doar pictorii mediocri pictează frumos, adăuga el).

Pentru mine fraza de mai sus dovedește și altceva: faptul că la Eminescu vir­tutea muzicalității (sau a eufoniei – calitate stilistică particulară) se vădește din plin chiar și atunci când scrie proză. Avem de-a face aici cu o bijuterie aliterativă. Să se urmărească felul în care se rostogolesc anumite vocale și consoane – sau chiar grupuri de sunete – când trecem de la un cuvânt la altul (sau de la o pereche de cuvinte la următoarea pereche de cuvinte)...

(5) ÎN ABSENȚA DEFINIȚIEI

Cuvântul definiție provine, în ultimă instanță, din lat. definitio, care, la rându-i, își are punctul de plecare în finis (semnificând ‘hotar, graniță, limită’); deci, a defini înseamnă, în... definitiv, ‘a delimita’.

Dar, când ai de-a face cu lucruri pe care nu le poți defini, cum procedezi ori ce mai poți spune? Ei bine, poți face ca Eminescu, când încearcă (descriind călătoria Luceafărului către Demiurg) să surprindă, cumva, ceea ce este imposibil de definit, adică acel „ceva” care nu se cuprinde între „hotare”:

„Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”

Fericiți sunt poeții că au la îndemână astfel de soluții de „capturare” a inefabilului! Bine zice Giuseppe Ungaretti: „Între o floare culeasă și alta dăruită / inefabilul neant”. („Tra un fiore colto e l’altro donato / l’inesprimibile nulla” [G. Ungaretti, Eterno])².

Note:

¹ Vezi M. Eminescu, Opere, vol. I: Poezii tipărite în timpul vieții. Introducere, note și variante, anexe, Ediție critică în­grijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939, p. 422.

² Giuseppe Ungaretti, Poezii, Ediție bilingvă italiană – română, Editura pentru Literatură, București, 1968 (în românește de Miron Radu Paraschivescu și Alexandru Balaci).

Brief remarks on some of Eminescu’s texts

Keywords: Eminescu’s literary works; oxymoron; alliteration; meta­phor; semiotics

In this article, I aim at presenting and analysing some interesting facts en­countered in Eminescu’s literary works, mainly in his verses. Some of the respective facts belong to the expressive side (as figures of style). For in­stance, the use of oxymoron conveys, in a certain poem, the impression of “fluid solidity”; and the use of alliteration creates, even in prose, the effect of euphony or musicality (a particular virtue of Eminescu’s style). One can also comment, from a semiotic point of view, on Eminescu’s frequently employ­ing the term semn ‘sign’ in a famous piece of poetry. Highly interesting is the manner in which the same poet tries to metaphorically grasp the essence of those cosmic things that cannot be properly defined, or the way in which he intentionally makes a grammar “mistake” for stylistic reasons.