Un teoretician literar atipic: Adrian Marino

Adrian Marino este unul dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi teoreticieni literari români, cu o biografie întru totul remarcabilă, conţinând încercări teribile (detenţie politică între 1949 şi 1957, urmată de ani grei de domiciliu forţat în Bărăgan, 1957-1963, ani în care a avut interdicţia de a publica), care însă nu au avut puterea de a-l înfrânge şi nu i-au periclitat opera de savant pe care avea să o dea începând cu vârsta de 44 de ani. Astfel, din anul 1965, când a publicat monografia Viaţa lui Alexandru Macedonski, urmată la scurt timp de altă monografie, Opera lui Alexandru Macedonski (1967), Marino va scrie şi va publica ani la rând, volum după volum, ilustrând domenii diverse, de la critica literară (primele cărţi pomenite) şi teoria criticii literare (Introducere în critica literară, 1968), la istoria şi critica ideilor literare. De altfel, critica ideilor literare, un tip de propedeutică (introducere) la teoria literaturii (cum o va considera el însuși¹), constituie un domeniu în care cercetătorul român va desfăşura o activitate de pionierat, dând numele acestui domeniu şi ilustrându-l cu nenumărate volume, între care, mai importante sunt: Dicţionarul de idei literare, I, A-G, 1973, Critica ideilor literare, 1974. La graniţa dintre critica ideilor literare şi teoria literaturii (definită în termenii unei „enciclopedii a ideii de literatură”) se situează alte volume, la fel de prestigioase, precum: Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură, vol. I-VI², dar şi Comparatism şi teoria literaturii (ultima, publicată mai întâi în versiune franceză în 1988, tradusă în română în 1998³). La aceste volume se adaugă altele de literatură comparată (publicate în franceză şi în română), precum şi studii de politologie şi culturologie, de ideologie politică, precum şi o bogată serie de cărţi memorialistice, conţinând jurnale de călătorie (jurnale ale unui călător prin bibliotecile lumii, de fapt), dar şi volumul autobiografic, publicat (la cererea sa) postum, Viaţa unui om singur, în 2010⁴.

Cu cărți scrise direct în limbi de circulaţie europeană (de obicei, în limba franceză) sau traduse în multe limbi străine (franceză, italiană, spaniolă, engleză, dar şi în japoneză, maghiară etc.), anvergura ştiinţifică a lui Adrian Marino este o realitate indiscutabilă, din păcate, încă insuficient asimilată – la noi, ca şi aiurea. Motivele neasimilării ei temeinice sunt mai multe, dar două par cele mai importante, pentru că sunt copleşitoare: proporţiile/dimensiunile operei sale ştiinţifice, precum şi diversitatea domeniilor ştiinţifice ilustrate.

Copleşitor prin fracturile de destin pe care le-a provocat a fost şi timpul în care a trăit Adrian Marino. Savantul român, născut în perioada interbelică, s-a văzut silit să înfrunte regimul politic comunist, cu ani grei de detenţie politică şi de domiciliu forţat, urmaţi de alţi ani petrecuţi într-o închisoare mare cât toată România, unde specialistul în cenzură de mai târziu (nu întâmplător a scris o carte de referinţă pe această temă⁵) a trebuit să trăiască şi să cerceteze, să publice şi să călătorească. În memoriile sale postume, publicate la cinci ani după moartea sa, Viaţa unui om singur, există multe, nenumărate indicii privitoare la compromisurile şi concesiile pe care orgoliosul şi fanaticul om al cărţii şi al iluminării prin carte a trebuit să le facă regimului comunist, de altfel, ca mai toţi intelectualii care au suferit ani grei de detenţie politică.

Dincolo de calamităţile istorice, traversate cu stoicism, Marino a trebuit să-şi înfrunte şi demonii lăuntrici, uneori nu mai puţin înfricoşători decât cei din afară. Egolatru din naştere, singuratic şi vanitos până peste marginile permise, blocat într-un narcisism intelectual gigantic şi, de aceea, într-o
oarecare măsură autist, cercetătorul român a avut cele mai extravagante planuri de recucerire a pieţelor intelectuale occidentale, scriind şi îndrumându-i şi pe alţii să o facă, cărţi de istoria şi critica ideilor, de teorie literară şi teoria comparatismului, de hermeneutică şi de politologie, probând (după cum se exprima Mircea Martin într-un articol din 2005) un amestec special de „optimism gnoseologic şi mizantropie”. Puţini au fost şi sunt cei care s-au lăsat contaminaţi de „optimismul gnoseologic” al lui Marino, în schimb, mulţi, dacă nu aproape toţi, au fost sau sunt încă răniţi de mizantropia acestui campion al relansării studiilor literare în România şi în lume.

Contribuţia lui Marino la dezvoltarea studiilor literare nu este uşor de circumscris. În cea de-a doua parte a secolului al XX-lea – adică atunci când Marino îşi scrie şi-şi promovează (ca puţini alţi români) opera ştiinţifică, în ţară, ca şi peste hotare, ştiinţele literaturii (rebotezate studii literare) trec prin convulsii şi crize repetate şi augmentate de diverşi factori: de la criza internă a literaturii (şi a conceptului, „ideii” de literatură), până la criza generală a studiilor umaniste (cu rădăcini în etosul postmodernist), la care trebuie adăugate concurenţa, competiţia şi confruntarea dintre studiile culturale şi studiile literare. Prin militantismul implicit şi explicit al demersurilor sale ştiinţifice, Marino participă într-o măsură destul de consistentă la mutaţiile survenite în dezvoltarea studiilor literare, cu deosebire în două principale domenii, literatura comparată şi teoria literaturii, fără a neglija domeniul hermeneuticii, în care îl întâlnim, pentru o vreme, ca teoreticianul en titre al disciplinei, un teoretician (încă o dată) atipic, în contextul în care el postulează o „hermeneutică angajată”⁶.

Marino abordează cu curaj şi fără complexe provinciale criza în care ajunsese literatura comparată, încă insuficient de bine consolidată în faţa istoriei literaturii, dar trebuind să înfrunte provocările noilor ştiinţe ale literaturii altoite pe trunchiul semioticii, al diferitelor tipuri de lingvistică, precum şi mutaţiile ce veneau dinspre antropologia culturală, cu toate subdomeniile sale promiţătoare (arhetipologia, mitanaliza şi mitocritica, ştiinţele imaginarului etc.). Calea aleasă de cercetătorul român a fost una radicală. Ca să continue să existe, literatura comparată trebuia să se relanseze. Relansarea impunea, în viziunea sa, reîntemeierea teoretică a acestei discipline. Literatura comparată nu mai putea fi un comparatism pur literar (de va fi fost vreodată aşa ceva!), nici doar o simplă disciplină academică, ci trebuia să devină un comparatism militant, angajat în forjarea unui nou umanism, unul care să reducă inegalităţile dintre culturi, literaturi şi popoare şi care să conducă în cele din urmă la optimizarea rasei umane, nu doar a studiilor literare.

Utopic sau nu, comparatismul militant pentru care pledează şi care îl va determina pe Marino să ajungă şi la restatuarea teoriei literaturii ca teorie a literaturii comparate, anticipă – când nu se grupează cu – provocările venind dinspre paradigma studiilor culturale, uneori, excesiv de angajate politic, după cum se ştie. Aceasta este, de altfel, una dintre direcţiile de regândire şi redefinire a teoriei literaturii. Cealaltă direcţie este cea fixată în albia criticii de idei literare, gândită ca o pregătire pentru teoria literaturii, „disciplină mult mai dificilă”, după cum se exprima Marino. În ambele situaţii, cercetătorul român deplânge situaţia teoriei literare de la noi. Un bilanţ al dezinteresului pentru teoria literaturii în contextul cultural românesc este fixat într-un articol din 1991, dar publicat în volumul Politică şi cultură, apărut în 1996⁷ şi care are meritul de a iniţia o dezbatere de profunzime.

În ceea ce priveşte contribuţia lui Marino la dezvoltarea teoriei literaturii, spaţiul lucrării de faţă este insuficient pentru a pune în evidenţă detaliile cantitative, calitative, dar şi pe cele discutabile ale aportului său ştiinţific. Cumulativ şi holistic, proiectul refundamentării teoriei literaturii ca „enciclopedie a ideii de literatură” se derulează prin scrierea a mai multe volume (vezi supra!), publicate în mai multe etape ale activităţii sale ştiinţifice. Interesante şi până la un punct incitante sunt similitudinile dintre proiectul său de reînnoire a teoriei literaturii şi proiectele altor teoreticieni de faimă universală, precum Terry Eagleton⁸ sau Antoine Compagnon⁹. De exemplu, unul dintre lucrurile comune prezente în tentativele de regândire a teoriei literaturii de către Adrian Marino, Terry Eagleton şi Antoine Compagnon vizează un element cardinal, care constituie chiar temeiul teoriei literaturii şi al oricărei teorii literare: întrebarea ce este literatura. Pornind de la această interogaţie radicală, alte întrebări subsecvente se cer formulate: ce este literatura în ea însăşi (în viaţa, cetatea, mişcarea, societatea etc. literară), în ce măsură definiţiile şi sensurile literaturii sunt ideologizate în siajul unor proiecte de pedagogie naţională sau sub presiunea unor condiţii istorice specifice (Terry Eagleton, Adrian Marino). La fel de important i se pare lui Adrian Marino, un teoretician atipic, de altfel ca şi Terry Eagleton şi Antoine Compagnon, să cerceteze /studieze ce (mai) este literatura privind-o şi dinspre multitudinea ştiinţelor literaturii, intens dezvoltate de la Şcoala formală rusă încoace.

Cele trei proiecte de înnoire (reinventare, revitalizare etc.) a teoriei literaturii aparţin unor cercetători destul de diferiţi ca formaţie şi viziune metodologică. Adrian Marino şi Terry Eagleton sunt teoreticieni „angajaţi” (deşi obiectul angajamentului lor are mize diferite) şi într-o mai mare măsură pozitivişti decât idealişti, pe când Antoine Compagnon se remarcă prin radicalizarea la extrem (până la aporie) a caracterului teoretic al disciplinei şi prin viziunea idealistă (sau esenţialistă) asupra literaturii. După ştiinţa noastră, cei trei teoreticieni literari, care au rupt cu tradiţia, parametrii şi statutul teoriei literaturii (aşa cum se cristalizaseră acestea până pe la mijlocul secolului al XX-lea, graţie tratatului cunoscut al lui René Wellek şi Austin Warren¹⁰, fără a ignora contribuţiile anterioare ale lui Boris Tomaşevski¹¹) nu s-au aflat în niciun fel de raport de comunicare şi, poate, tocmai de aceea, provocările epistemice şi „ideologice” pe care le conţin proiectele lor de reîntemeiere a disciplinei ar merita cercetate mai îndeaproape, fără complexe de inferioritate sau de superioritate, nu atât pentru a-i face dreptate lui Adrian Marino (deşi nici această finalitate nu este una minoră!), cât pentru a ţine atenţia şi interesul treze asupra mutaţiilor survenite în înţelegerea şi valorizarea literaturii şi a teoriei literaturii în epoca noastră sau în imediata ei apropiere.

Până acum, la noi, nici măcar contribuţiile lui Adrian Marino nu sunt suficient asimilate, în pofida traducerilor şi ecourilor în mare măsură pozitive pe care le-au avut studiile şi volumele sale în ţară, ca şi în diverse alte ţări, acolo unde au ajuns şi/sau au circulat prin traduceri sau în versiuni scrise direct într-o limbă străină (în franceză, de obicei). Nefiind un universitar (specie de intelectual nu prea agreată de savant în perioada comunistă, din motive pe care nu le mai discutăm!), Marino nu a avut un context potrivit pentru a(-şi) face şcoală şi discipoli. Poate de aceea contribuţiile sale la dezvoltarea unor domenii ale studiilor literare, deşi cunoscute şi descrise, nu sunt nici pe departe puse la lucru şi făcute să rodească. Primele studii consacrate operei lui Marino chiar din timpul vieţii rareori au depăşit dimensiunile unor articole de presă (culturală, literară, de specialitate). Tentativele de monografiere de pe când încă trăia nu au depăşit nici ele dimensiunile unor broşuri sau cărţi în jurul a o sută de pagini, fiind mai degrabă ghiduri de orientare, vademecum-uri (de altfel extrem de utile) în hăţişul unei opere şi al unei vieţi extrem de bogate şi complexe¹².

Abia în anii de după dispariţia sa, au început să apară câteva interesante lucrări monografice consacrate operei şi vieţii lui Marino¹³, din păcate, un pic prea îndatorate tiparului Marino par lui-même, urmând îndeaproape (uneori, până la confiscarea vocii proprii şi a spiritului critic) acea intentio auctoris omniprezentă în multiplele declaraţii programatice ale teoreticianului (auto-definit ca „ideolog”, cercetător angajat etc.), ca şi în mărturisirile şi evocările propriilor sale crezuri. Fără a neglija pista de cercetare inspirată de intentio auctoris, trebuie să acceptăm că, singură, această abordare este nu doar vulnerabilă (putând fi suspectată de părtinire), ci şi profund nedreaptă, căci reductivă, faţă de uriaşul travaliu intelectual desfăşurat pe multiple paliere ale studiilor literare de un cercetător de talia lui Adrian Marino.

Note și referințe:

¹ Adrian Marino susţinea acest lucru în Prefaţa la Dicţionarul de idei literare, I, A-G , Bucureşti, Editura Eminescu, în 1973.

² Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987; idem, Biografia ideii de literatură, vol. I (1991), vol. II (1992), vol. III (1994), vol. V (1998), vol. VI (2000), Cluj-Napoca, Dacia.

³ Idem, Comparatisme et théorie de la littérature, PUF, 1988 / Comparatism şi teoria literaturii, traducere de Mihai Ungurean, Iaşi, Polirom, 1998

⁴ Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Iaşi, Polirom, 2010

⁵ Cf. Adrian Marino, Libertate şi cenzură. Începuturi, Iaşi, Polirom, 2005

⁶ Cu ani în urmă, într-un studiu mai vechi, spuneam: „(Marino) este, însă, un teoretician de un tip special, un teoretician dublat de un ideolog (după cum s-a caracterizat singur), adeptul convins al unei hermeneutici angajate”, situaţie ce merită o dezbatere separată. Cf. Lucia Cifor, Trasee hermeneutice, Iaşi, Tehnopress, 2009, p. 243-244.

⁷ Cf. Adrian Marino, Soarta teoriei literare, în idem, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, Polirom, 1996, p. 243-246

⁸ Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, traducere de Delia Ungureanu, Iaşi, Polirom,2008

⁹ Antoine Compagnon, Le démon de la théorie, Editions du Seuil, Paris, 1998 / Demonul teoriei. Literatură şi bun simţ, traducere de Gabriel Marian şi Andrei-Paul Corescu, Cluj, Echinox, 2007

¹⁰ René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, traducere de Rodica Tiniş, studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967

¹¹ Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefaţă şi comentarii de Leonida Teodorescu, Bucureşti, Univers, 1973

¹² Cele mai importante cărţi consacrate operei lui Marino, apărute încă din timpul vieţii lui, sunt: Constantin M. Popa, Hermeneutica lui Adrian Marino, Craiova, Aius, 1993, 83 pagini; idem, Adrian Marino: monografie, antologie comentată, receptare critică, Braşov, Aula, 2001, 112 pagini. Un loc special ocupă cartea lui Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino (Iaşi, Junimea, 2002, 143 pagini), dedicată mai degrabă proiectului de ţară ţintit în toată activitatea sa de către „acest român atipic” (cum îl descrie profesorul timişorean), un proiect de europenizare şi occidentalizare a României, denumit elegant şi exact „alternativa Marino”.

¹³ Acum încep să apară cele mai consistente contribuţii consacrate „moştenirii Marino”. Cf. Simona-Maria Pop, Adrian Marino. Vârstele devenirii, Cluj-Napoca, Dacia XXI; idem, Adrian Marino: Obsesia trecutului, Alba Iulia, Gens Latina, 2010; Elena Mândrilă Negoiţă, Un călător în universul cărţilor – Adrian Marino, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2013. Şi mai interesante sub aspectul utilităţii lor sunt lucrările colective realizate de cercetătorii afiliaţi sau membri ai Centrului de Studii Culturale „Adrian Marino” de la B.C.U. Cluj-Napoca. Una dintre acestea vizează Bibliografia Marino (Viaţa, opera şi activitatea lui Adrian Marino. Cercetare bibliografică şi de referinţă. Bibliografia, coordonată de Florina Ilis, întocmită de Florina Ilis, Ana Maria Căpâlneanu. Colaboratori: Rodica Frenţiu, Ionuţ Costea şi Angela Marcu. Studiu introductiv de Florina Ilis. Cluj-Napoca, Argonaut, 2010, iar cea de-a doua reprezintă o colecţie de studii pe tema criticii de idei literare (Dintr-un dicţionar de idei literare, ediţie şi text îngrijit de Florina Ilis şi Rodica Frenţiu, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010).

An atypical literary theorist: Adrian Marino

Keywords: Adrian Marino; theory of literature; comparative literature; literary studies; literature; crisis

Adrian Marino was one of the greatest and widely known Romanian literary theorists, with an utterly remarkable biography. His contribution to the development of literary studies is not easy to describe. In the second part of the twentieth century – namely when Marino writes and promotes (like few other Romanian researchers) his scientific work, in the country, as well as abroad, the main areas in which his contributions fall under - comparative literature and the theory of literature – go through convulsions and tremendous changes, on one hand, stemming from the internal crisis of literature, on the other hand, by the general crisis of the sciences of literature, increasingly contendened by cultural studies. Through his scientific achievements, along with the implicit and often explicit militancy of his scholarly endeavors, the Romanian theorist is, along with Terry Eagleton and Antoine Compagnon, amongst the few contemporary literary theorists who copes with the mutations in the development of literary studies at the end of the XXth century, based on his own (personal) theoretical projects.