Ion Ungureanu, răzbunarea scriiturii sau Drumul lung către noi înșine

Dacă pe plan european după cel de al Doilea Război Mondial devenea tot mai cunoscută așa-numita „descentralizare teatrală”, care consta în democratizarea teatrului, peisajul cultural dintre Prut și Nistru, în pofida condițiilor de ideologizare comunistă draconică, a avut și el parte de fenomene revigorante ale artei teatrale. Efortul de a găsi noi forme ale limbajului teatral, de a scoate teatrul de sub dictatul ideologiei comuniste este perfect ilustrat de biografia de creație a lui Ion Ungureanu (02.08.1935 – 27.01.2017), exponentul unei generații de intelectuali basarabeni trecuți prin furcile caudine ale unor timpuri, ce și-au lăsat amprenta atât în destinul ei uman, cât și în cel de creație. Supranumită „copiii anilor treizeci”, generația căreia i-a fost dat să se afirme în anii șaizeci ai secolului al XX-lea a avut rostul de a îndrepta, pe cât a fost posibil, strâmbătățile istoriei. Scurtul răgaz al dezghețului hrușciovist de după moartea lui Stalin (1953) a constituit șansa lor de a trage adânc în piept aerul libertății, atât cât să poată respira întreaga Basarabie, „trecută prin foc și prin sabie” (Dumitru Matcovschi), pentru a-și continua drumul de după cel de al Doilea Război Mondial, în condițiile separării brutale de albia ei firească, cea românească. Un grup de copii aleși pentru a-și continua studiile la Școala Teatrală „Boris Șciukin” din Moscova, între care Ion Ungureanu, Dumitru Caraciobanu, Ecaterina Malcoci, Dumitru Fusu, Valentna Izbeșciuc, Nina Vodă-Mocreac, Ion Sandri Șcurea, Vladimir Zaiciuc, au devenit în doi-trei ani de zile „mari maeștri ai scenei” (Ion Ungureanu), după ce au cunoscut mediul intelectualității ruse, al acelor aristocrați ai spiritului pentru care serviciul onest în interesele culturii poporului din care faci parte constituia blazonul de noblețe. Profesorii, îndrumătorii lor își exprimau nedumerirea: „Cum poate Eminescu să scrie în două limbi concomitent? ”. Probabil așa se explică faptul că, întorși acasă, ei vor revoluționa starea limbii române, odată cu înființarea legendarului Teatru „Luceafărul” (1960).

De aici, de la ceea ce criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu definea, într-un articol despre creația lui Grigore Vieru, drept „conștiința valorii imense a limbii”, începe un capitol aparte și în viața lui Ungureanu, cel înfrățit cu pana de scris. Să nu uităm că inițial, în anii de studenție, el a debutat cu versuri, nutrind să meargă pe această cale, dar destinul i-a rezervat altceva. Însă iată o afirmație a lui Ion Druță despre Ungureanu mânuitorul de condei: „… În genere, cât privește dramaturgia druțiană, șase-șapte marginalii ale lui Ungureanu sunt cele mai fine afirmații din tot ce s-a scris până în prezent. La drept vorbind, Ungureanu mai este și un scriitor talentat, dar scriitor în felul său. Umblă prin Chișinău niște grafomani cărunți care declară că au scris în viața lor numeroase volume, dar, din anumite motive, le-au scris în gând, de asta nici nu au operă. Caraghioșilor celora nici să le treacă prin cap că jumătate din țăranii Moldovei sunt scriitori care și-au scris opera în gând. Ungureanu însă face parte din scriitorii adevărați, veritabili, care știu a trece pe hârtie ceea ce cred și simt...” (Ungureanu 2018: 11-12).

Un spirit critic pertinent străbate în judecățile sale despre creația lui Eminescu, pe care o analizează din perspectiva facturii dramaturgice: „Eminescu a stat la aceeași masă cu Shakespeare. Multe din versurile lui au factură absolut dramaturgică. Nu intriga, nu fabula contează. La el dramaturgia se naște din mișcarea sufletului omenesc” (Ungureanu 2011: 41).

Bineînțeles, mijloacele care înregistrează mișcarea sufletului omenesc sunt concentrate în zona culturii, care îi unește pe oamenii de creație basarabeni într-o măsură mai mare poate decât pe cei din alte părți ale lumii. Și anume specificul acesta a fost de bun augur pentru climatul basarabean, revigorat în mod miraculos, inclusiv datorită unui anumit spirit de solidaritate a celor care făceau cultură la Chișinău după al Doilea Război Mondial: „Noi am avut un scop nobil de a face un teatru național, scrie Ion Ungureanu despre întemeierea «Luceafărului». Scopul a fost atât de frumos, încât a înnobilat și mijloacele. Când a apărut acest «copil» atât de mult așteptat în familia neamului nostru, lumea a început să-i aducă totul și să facă totul pentru el. A venit Valentina Rusu-Ciobanu, pictorița, a venit Mihai Grecu și au construit decoruri pentru «Luceafărul»” (Ungureanu 2011: 157-158).

Explicația implicării elementului cultural în proporții atât de mari în literatura creată într-o anumită perioadă la Chișinău reiese și din necesitatea conștientizată de către scriitori de a se afla în fruntea poporului, în vederea emancipării lui. Lucrul acesta îl afirma și Ungureanu: „Rezistența națională înseamnă rezistența culturii” (Ungureanu 2011: 82). De menționat și necesitatea reluării relației cu contextul cultural general românesc, la care, de altminteri, se referă și Andrei Pleșu, într-un autograf adresat, în 1990, lui Ion Ungureanu, cel care a făcut posibil memorabilul Pod de Flori (1990): „Domnului Ministru – și prietenului – Ion Ungureanu, mare făcător de punți („pontife”) între jumătățile sufletului românesc” (Ungureanu 2011: 43). La rândul său, Ion Ungureanu sublinia importanța formării tinerilor intelectuali în spiritul valorilor general românești (Ibidem: 99).

Atent la modul în care Ungureanu își developa de-a lungul timpului personalitatea polifonică, Grigore Vieru menționa: „Putea deveni (dacă voia) un strălucit scriitor (avem probe în acest sens), un bun publicist, un minunat politician (ne-a dovedit-o de atâtea ori), un filosof – o demonstrează gândirea lui profundă și limpede asupra culturii, politicii, a vieții în general.

A preferat să rămână om al teatrului, devenind un remarcabil actor și, mai ales, un mare regizor. Sunt memorabile montările sale pe scenele teatrelor de la Chișinău și Moscova” (Ungureanu 2018: 9).

Angajat în anul 1960, după terminarea studiilor actoricești, ca actor la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, îndeplinind în perioada 1964-1971 și funcția de director artistic al teatrului, va fi acuzat de naționalism, după montarea unor spectacole precum Radu Ștefan, întâiul și ultimul, după piesa lui Aureliu Busuioc, fiind nevoit să părăsească RSS Moldovenească. Așa a ajuns la Moscova, unde ulterior va deține funcția de regizor la Teatrul Armatei (1978-1989). Iată cum va explica lucrurile într-un interviu Ion Ungureanu, delimitând oportunismul clasei conducătoare de atunci de pătura intelectualității ale cărei principii nu neapărat coincideau, intelectualitate pe care a cunoscut-o încă în anii de studenție: „Comuniștii nu au țară, ei au teritorii. În ’71 s-a lovit în «Luceafărul». Mie mi-a fost interzisă Steaua fără nume – spectacol pe care-l montasem cu studenții, ca lucrare de licență. A avut noroc numai de trei reprezentații. Nu vă închipuiți ce se petrecea la Chișinău cu ocazia prezentării acestui spectacol… Și faptul că se pomenea de trenul București-Sinaia i-a deranjat pe mulți… La un moment dat, chiar și cei care simpatizau teatrul îmi ziceau: «Ei, Ungurene, dar nici așa nu se poate… la fiecare pas rostiți pe scenă București». Eu le zic că e un orar de tren, iar ei: «Las, că știm noi». Vă închipuiți în ce situație ne aflam noi acolo? Astăzi parcă nici mie nu-mi vine a crede că am trecut prin această grozăvie… Și uite așa a fost interzis acest spectacol, a fost interzis și alt spectacol al meu chiar în ziua premierei, cu 30 de minute înainte de ridicarea cortinei, spectacolul Minodora (după piesa lui Andrei Strâmbeanu, n.n.). Mi s-au imputat greșeli ideologice grave, greșeli în formarea repertoriului, grave greșeli în educarea tineretului, în conducerea teatrului și am fost nevoit să părăsesc teatrul «Luceafărul», să încep bejeniile…”. Ulterior avea să facă următoarea mărturisire: „Anii îndelungați de împotrivire față de autorități și-au făcut efectul: am căpătat, după expresia lui Bulgakov, o «psihologie de deținut»” (Ungureanu 2011: 197).

Și totuși, după ce orizontul tânărului teatru în ascensiune a fost închis, din ordinul conducerii de partid, refugiat la Moscova, Ungureanu va reuși să se afirme în viața teatrală moscovită, unde va monta spectacole după piesele lui Ion Druță, astfel încât, datorită spectacolelor create cu participarea lui Ion Druță și Eugen Doga, teatrul părea că își lărgise sfera de influență. Spectacolul Sfânta sfintelor, bunăoară, care s-a bucurat de un mare succes, aduna moscoviți oarecum schimbați la ieșirea din sala de spectacol, favorizând-li-se calea de acces spre sentimentele omenești de care societatea se cam îndepărta.

Mai trebuie spus că, în perioada de persecuție a „Luceafărului”, obligația de a nu recurge la piese din repertoriul teatrului românesc îi va determina pe autorii de la Chișinău să contribuie, într-un fel, la îmbogățirea și modernizarea repertoriului. Aureliu Busuioc în acei ani a scris pentru Teatrul „Luceafărul” comedia „pseudo-istorică” Radu Ștefan, întâiul și ultimul (1968), în care era vizată istoria noastră necunoscută, și piesa Și sub cerul acela…, în care trata un episod din timpul războiului. Tot pe atunci Ion Druță a scris Semănătorii de zăpadă (Doina), iar Ion Podoleanu – Pe un picior de plai. Este o perioadă fastă, de viață culturală plină de efervescență, la ea participând scriitorii, actorii, compozitorul Eugen Doga și, de asemenea, pictorii cei mai talentați. Împreună au scris o pagină memorabilă în istoria culturii române din Basarabia.

După revenirea, în anul 1989, în Republica Moldova, Ion Ungureanu îndeplinește funcția de ministru al Culturii și Cultelor (1990-1994). În această calitate, a organizat strămutarea la locul inițial, din perioada interbelică, a statuii lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului, a contribuit la fondarea bibliotecii „Onisifor Ghibu”, încurajând prin activitatea sa, inclusiv cea ulterioară din funcția de vicepreședinte al Fundației Culturale Române din București (1995-2005), anihilarea lapsusurilor în comunicarea românilor de o parte și de alta a Prutului. Iată ce afirma Grigore Vieru despre revenirea lui Ungureanu acasă: „Există o floare care, strămutată din America pe continentul european, s-a aclimatizat în noul loc, crește și se simte bine, dar atunci când bântuie seceta în patria ei, se ofilește, se stinge și moare, oricâtă apă europeană s-ar vărsa peste ea. Devenind unul dintre cei mai de seamă regizori de teatru din fosta Uniune Sovietică, Ion Ungureanu cred că se simțea bine la Moscova, unde, silit, se stabilise într-o vreme cu traiul și munca. Dar, fiind mare secetă spirituală în Basarabia, s-a întors acasă, unde s-a înrolat ca ministru al culturii în marea bătălie pentru dezrobirea națională. La temelia tuturor izbânzilor noastre stă și osteneala domnului Ion Ungureanu” (Ungureanu 2018: 9).

Pe parcursul anilor Ion Ungureanu a montat numeroase spectacole, a jucat în 25 de filme, a dublat zeci de filme în limba română. A regizat mai multe pelicule cinematografice la televiziunea centrală din Moscova. Însă el s-a afirmat inclusiv scriind numeroase eseuri despre colegi de generație, oameni de cultură cu merite deosebite. Cărțile sale Teatrul vieții mele în trei acte și fără antracte (2011), Drumul lung către noi înșine… (2017), Amintiri din viața teatrală. Dialog cu un teatrolog (2019), ultimele două apărute post-mortem, sub îngrijirea Victoriei Fedorenco, scot la lumina zilei o întreagă pleiadă de scriitori (Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Liviu Damian, Petru Cărare, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Serafim Saka, Vladimir Beșleagă, Gheorghe Vodă) împreună purtând pe umeri povara limbii române în Basarabia, o problemă la care se va referi de fiecare dată când va avea prilejul. Astfel, în discursul său de la inaugurarea, în 1998, a Casei Limbii Române din Chișinău, Ion Ungureanu, pornind de la fraza lui Lev Tolstoi potrivit căruia „nu se poate trăi în minciună”, aduce drept argument mărturiile, cu o vechime de aproape patru sute de ani, ale poetului german Martin Opitz (1597-1639), care, poposind pe meleagurile românești, a scris: „Și totuși limba voastră / prin timp a străbătut, / E dulce cum e mierea / și-mi place s-o ascult /… Cu nicio armă însă dușmanul n-o să poată/ Să vă răpească limba – nădejdea voastră toată”. Pledând pentru introducerea acestor versuri în manualele școlare, el aduce și alte argumente în favoarea fireștii apărări a demnității de neam și nu poate trece pe lângă cei care „n-au plecat capul în cele mai grele timpuri”, între aceștia aflându-se
și scriitorul Petru Cărare (1935-2019), vechiul său prieten și fost coleg de bancă la școala din Zaim, unde, după cum cu mândrie menționa Ungureanu, a învățat și Alexei Mateevici, al cărui nume în perioada sovietică era interzis. Citând din creația colegului său de școală versurile „Eu nu mă las de limba noastră, / De limba noastră cea română”, Ungureanu va sublinia: „Uneori e necesar să ne oprim din goana timpului și să zăbovim asupra unor lucruri și afirmații în versuri a căror valoare ar putea fi subestimată”. Arătând ce se ascunde după aceste versuri „durute, nu declarate”, Ion Ungureanu le va aminti celor prezenți o secvență din biografia de „disident” a lui Petru Cărare: „Atunci când Petru Cărare, împreună cu alți scriitori depunea flori, în 1959, la monumentul lui Ștefan cel Mare, unii guvernanți de azi se duceau să se închine cu pioșenie la monumentul lui Lenin. Petru Cărare, și nu numai el, a fost aspru pedepsit pentru «naționalism» de către autoritățile sovietice de atunci. Și iată că azi, după patruzeci de ani, venim cu toții pe urmele scriitorilor, venim cu flori – la Ștefan cel Mare, la Mihail Sadoveanu, la Tudor Arghezi, la Lucian Blaga – și nu ne temem că vom fi învinuiți de «naționalism»” (Ungureanu 1998: 22).  

Despre unele personalități se spune că sunt ale unei epoci. Despre Ion Ungureanu ar trebui să spunem că el este reprezentantul mai multor epoci. Născut în 1935 în Opaci, Căușeni, care făcea parte din România, a trecut prin perioada deportărilor (sora lui a fost trimisă în Siberia), a foametei (tatăl lui a murit de foame, în 1947). A trecut prin anii de stalinism feroce, iar apoi prin scurtul „dezgheț hrușciovist”. Cu un desant de tineri și entuziaști actori, care au cunoscut o Moscovă luminată, alta decât cea oficială, va pune bazele legendarului Teatru „Luceafărul”. A avut parte de succese memorabile, precum și de persecuții și năucitoare învinuiri de „naționalism”. A cunoscut singurătatea celui bătut pe nedrept. A știut ce înseamnă să nu se ridice nimeni în apărarea ta atunci când ești pedepsit pe nedrept pentru că aperi o cauză comună a poporului tău. Poate de aceea s-a implicat cu toată ardoarea în anevoiosul proces de eliberare a sufletului fraților săi din sclavia fricii. Or acest lucru era imposibil fără a lăsa mărturii scrise cu penița... Mărturiile din cărțile sale din ultima perioadă a vieții au menirea de a-l răzbuna pe Ion Ungureanu, cel care din adâncile sale tinereți aspira la gloria literelor, glorie câștigată prin intermediul discursului scenic. Un discurs care a contribuit la revoluționarea literaturii române din Basarabia postbelică.

… S-au scurs cinci ani de când Ion Ungureanu nu mai este printre noi: s-a stins din viață la 28 ianuarie 2017 la spitalul „Colțea” din București, la vârsta de 81 de ani, fiind înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chișinău. 

Dar prin toate câte le-a realizat în zbuciumata-i viață, actorul, regizorul, omul de cultură, marele apărător al demnității neamului și-a împlinit destinul și a putut să spună cu inima împăcată: „Am clădit ceva care va da roadă”, făcând astfel dovada lungului drum către noi înșine.

Referinţe bibliografice:

Ungureanu 2018 = Ion Ungureanu, Bibliografie, Chișinău, BNRM, 2018

Ungureanu 2011 = Ion Ungureanu, Teatrul vieții mele…, Chișinău, Cartea Moldovei, 2011

Ungureanu, 1998 = Ion Ungureanu, Nu se mai poate trăi în minciună!, în „Limba Română” (Chișinău), Nr. 4 (60), 1998

Ion Ungureanu, the revenge of writing or The Long Road to Ourselves

Keywords: Contemporary literature; culture; national theater; Ion Ungureanu; high language awareness; creative generation; communist ideology

The article is part of a series of studies focused on the problems of Romanian literature from the twentieth century to the beginning of the twenty-first century. This time, the author emphasizes the correlation between literature and culture, highlighting the importance of coagulating the creative forces of post-war Bessarabia for overcoming the domination of communist ideology. It analyzes the creative biography of Ion Ungureanu, a prominent personality, actor, director, politician, promoter of culture and literature in post-war Bessarabia.