Sfinte sărbători, calendare, cronologie și mari încurcături

Acum câțiva ani mă refeream într-un articol la așa-zisele „sărbători de iarnă”. Accentuam că sintagma respectivă exprimă o „convenție” tacită asupra unei noțiuni ce putea fi calificată drept categorie de tranziție, fiindcă în realitate orice fenomen, se știe, își are nume propriu.

Calendarele bisericii ortodoxe precizau, în acest sens, explicit: sărbătoarea creștină Crăciunul (Nașterea lui Iisus Hristos) și cea a Sfântului Vasile (coincide cu Anul Nou pe stil vechi). Calendarele oficiale de odinioară însă, din considerente politice și în scopuri ideologice, consemnau ca sărbătoare, Anul Nou, pe stil nou (în continuare – Anul Nou). Acestuia i se atribuiau multe elemente asemănătoare cu cele proprii Crăciunului (cu excepția aspectului pur bisericesc) și a zilei de Sfântul Vasile.

S-a urmărit astfel contrapunerea Crăciunului și substituirea acestuia din viața spirituală, expulzarea sărbătorii din deprinderile lumii creștine sub o formă care să nu bată la ochi, dar care să creeze iluzia că anume așa e normal. Apropo, generațiile ce au urmat s-au manifestat destul de receptive mimării.

Timpurile și condițiile de pomină au început să dispară după 1990. Cât privește chestiunea calendaristică, pentru Republica Moldova aceasta continuă să rămână actuală și este mult mai sensibilă, mai complicată decât pare la prima vedere.

Anume ieșirea de sub dominația ateismului belicos a și dat naștere sintagmei „sărbători de iarnă”, aceasta fiind chemată să atenueze discordanța dintre cele două calendare – gregorian și iulian (preluat de ortodoxie) – utilizate în părțile noastre în virtutea unor tradiții de sorginte istorică și politică.

Ambiguitatea manifestată de guvernările ultimelor trei decenii în problema legiferării sărbătorilor creștine (Crăciunul, Paștele, Paștele Blajinilor, ziua Hramului din localitate etc.) a creat situații ce reclamă identificarea unui consens rațional între autoritățile statului și cele bisericești, în scopul statornicirii unor soluții plauzibile.

Pentru că este inadmisibil, ba chiar lipsit de rațiune să tolerăm ca „sărbătorile de iarnă” să fie marcate de la 25 decembrie și până la 15 ianuarie, perioadă când numeroși concetățeni, pe care n-aș risca să-i numesc credincioși, dar care se autoproclamă creștini, deja s-au deprins să serbeze Crăciunul și Sfântul Vasile „și așa, și așa”, adică o fac nu din convingere, ci din „comoditate”. De ce nu am beneficia de mai multe zile de odihnă/sărbătoare, consideră ei, de vreme ce statul oferă acest prilej? Dar, mă întreb, conștientizăm noi cum arată „dublele sărbători” în ochii copiilor, ce părere au despre noi, ca popor, țările europene, cu care mizăm să ne înrudim? Ne dăm oare seama ce încurcătură se produce în mintea tinerei generații de români basarabeni? Și cum explicăm imposibilul: Iisus Hristos nu s-a născut de două ori, după cum nici n-a înviat de două ori, cum să argumentăm, în așa caz, existența a două Crăciunuri și a două Învieri!?

În ajunul așa-numitelor „sărbători de iarnă”, în timpul și după expirarea lor, mass-media ne propune diverse relatări despre istoricul acestora, despre specificul, coloritul caracteristic pentru diferite popoare, confesiuni etc. Este solicitată pentru argumentare opinia istoricilor, literaților, clericilor. Drept că referințele vizează mai mult felul cum e la alte popoare. Sunt însă foarte modeste informațiile privind tradițiile și obiceiurile locale, conținutul și felul actual al manifestațiilor creștine din Republica Moldova.

De asemenea, presa abordează puțin și superficial circumstanțele de ordin politic și religios care au afectat și distorsionat sacralitatea ingenuă a sărbătorilor calendaristice și care au avut în partea stângă a Prutului un rol determinant în menținerea ritualurilor creștine conform „stilului vechi”. 

Apropo de coexistența celor „două stiluri” ce rânduiesc sărbătorile religioase, inclusiv Crăciunul și Paștele. E cunoscut faptul că, de-a lungul secolelor, cronologia evenimentelor și a calendarelor bisericești constituie un neîntrerupt proces de împrumuturi, căutări, precizări, schimbări, multiple încercări de a le acomoda la necesitățile timpului și ale interesului personalităților (inclusiv conjuncturiste) de a formula argumente în favoarea alegerii unei sau altei versiuni. Din acest considerent, în calendarele creștine, pe de o parte, constatăm paralel două date calendaristice concrete, în funcție de caz, – 25 decembrie pe stil nou și 07 ianuarie pe stil vechi – sărbătoarea Crăciunului (ziua Nașterii lui Iisus Hristos), care sunt date (și nu zile fixe ale săptămânii!) constante, din an în an. Pe de altă parte, ni se oferă tălmăciri, diverse motivări, inclusiv astrale, chemate să explice (și să convingă) oportunitatea datei fluctuante (dar, totodată, zi fixă a săptămânii, duminică!) a altei Sfinte sărbători – Învierea lui Iisus Hristos (Paștele), care poate fi marcată în intervalul dintre prima duminică a lunii aprilie și până în a doua duminică a lunii mai, în dependență de anul concret. După cum se știe, Evanghelia nu oferă detalii despre data (ziua săptămânii) Nașterii lui Iisus. Ziua de 7 (inițial 6) ianuarie este o alegere convențională, aplicată conform calendarului iulian, introdus în anul 46 î.Hr. de către împăratul roman Iulius Cezar. De altfel, istoricul roman Sextus Julius Africanus este primul care în 221 d.Hr. propune data de 6 ianuarie drept ziua nașterii lui Iisus Hristos, alegere care, printre altele, pe parcursul anilor, până la aprobarea definitivă (cu corectarea în 7 ianuarie), cum afirmă unele surse, a fost supusă criticii drastice, inclusiv de către clerici. Iar 25 decembrie devine sărbătoare în urma revizuirii calendarului Iulian și după fireasca înlocuire a acestuia cu cel gregorian. Așadar, se impune de la sine concluzia că n-a existat și nu există un singur calendar bisericesc. A existat, există și va exista, după cum demonstrează istoria – alegerea unui sau altui sistem de indicare a sărbătorilor religioase. La finele secolului al XIV-lea, de exemplu, Biserica Catolică, cea Protestantă foloseau deja calendarul gregorian. Biserica Ortodoxă Rusă însă abia la începutul sec. al XVIII-lea s-a dezis de calendarul bazat pe cronologia bizantină „de la Facerea Lumii”, alegându-l pe cel iulian. Adică a trebuit să treacă opt secole de la Botezarea Rusiei (Kievene), sec. X d.Hr., după care s-a făcut trecerea la calendarul iulian, în vreme ce Europa deja de trei secole se ghida de cel gregorian. Se presupune că alegerea a fost făcută din solidaritate cu Patriarhia Constantinopolului și pentru a păstra distanța de Vatican. În februarie 1917 Rusia, ca stat-republică, a acceptat totuși calendarul gregorian. Biserica Ortodoxă Rusă, cea mai numeroasă în sfera ortodoxă, nu a consimțit această trecere, concomitent ori imediat după. Ulterior în viața acesteia au urmat evenimente atât de tragice, încât tema a fost definitiv abandonată. A fost, evident, iarăși o alegere. Situația bisericii ortodoxe ruse rămâne „conservată” până azi, fapt resimțit și de o mare parte de enoriași dintre Nistru și Prut (mitropolia cu influență precumpănitoare în acest ținut făcând parte din Patriarhia Moscovei).

Deci Biserica, de regulă, stabilește în mod aleatoriu calendarul în temeiul căruia își organizează viața religioasă și fixează zilele sărbătorilor. Este, prin urmare, o chestiune absolut internă a Bisericii. Dar în secolele anterioare acestea se făceau în coordonare cu autorităţile publice. Dacă e să examinăm problema respectivă raportată la America și Europa, cu foarte neînsemnate excepții, de asemenea constatăm existența unei concordanțe în chestiunea calendaristică între stat și biserica dominantă. Aceeași situație e și în România, patria noastră dintotdeauna. Timpurile se schimbă, cunoștințele umane evoluează: ceea ce mai ieri ni se părea o axiomă, astăzi nu mai prezintă o afirmație incontestabilă, mai degrabă o urmare a erorilor anterioare. Cum s-a întâmplat, de exemplu, în 1563, când s-a constatat întârzierea cu 10 zile a venirii Anului Nou – 1 ianuarie, ceea ce a generat trecerea la stilul nou cunoscut drept Calendar Gregorian.

Regretabil, dar n-am nicio iluzie în sensul proximei schimbări a atitudinii BORU (Patriarhia Moldovei) privind trecerea la stilul nou. Vom rămâne „pe vechi” atâta vreme cât Mitropolia Moldovei, supusă Patriarhiei Moscovei, va continua să se afle sub imperiul lumii ortodoxe ruse. În această reprobabilă conjunctură, legislativul Republicii Moldova are o misiune extrem de delicată, dar necesară: de a încerca o altă abordare, diplomatică, a chestiunii (conotațiile fiind de natură internă politică, economică, socială, inclusiv referitor la masele de concetățeni aflați dincolo de hotarele țării),  deoarece absurditatea celor două zile de naștere ale lui Iisus Hristos (Crăciunul) și a altor sărbători creștine reclamă în mod imperativ o soluție.

Or, la drept vorbind, trecerea la calendarul gregorian, în viziunea multor concetățeni (o împărtășesc și eu), nu este o erezie și nu afectează temeliile creștinismului, a credinței ortodoxe ca atare. Nu știrbește, de asemenea, nici o cărămidă din Templul ei. Trecerea la calendarul gregorian ar pune capăt încercărilor de a face politică din credință, ar contribui la facilitarea luării anumitor decizii de către stat, reglementând și omogenizând un șir de activități laice și religioase din perioada sfintelor sărbători de Crăciun, de Paște, precum şi a sărbătorilor naționale.

În contextul evenimentelor remarcabile de peste an (fie creștine, fie laice), să accentuăm unele aspecte care se impun cu vehemență. Fiecare sărbătoare, natural, e bine să aibă față proprie, irepetabilă. Acum opt decenii sărbătorile aveau imaginea lor inconfundabilă. Popularizând informația despre tradiții și obiceiuri, ar trebui ca atenția principală și eforturile consecvente să fie concentrate asupra calității și autenticității lor, pentru că acestea frecvent abundă în kitsch-uri, denaturări și adaptări caraghioase.

De exemplu, se confundă ritualurile proprii serbării Crăciunului cu cele specifice serbării Sf. Vasile (Anul Nou); sau este dată uitării gradarea ritualurilor pentru bărbați, flăcăi, domnișoare, copii. Pe timpuri fiecare avea „nișa” sa, transformând Ajunul Crăciunului, ziua Crăciunului propriu-zis și săptămâna ce urma într-o lungă și frumoasă ghirlandă de manifestări, distracții, cu declamații vesele și vestimentație multicoloră. Dar și mai fermecător era ajunul Sf. Vasile, cu urători, cu plugari, iar dimineața – cu semănători.

Sărbătorile de altădată – Crăciunul, Sfântul Vasile, Boboteaza, Paștele etc. – nu erau ca cele de azi, mai mult petreceri corporative, care acum seamănă izbitor una cu alta. Modul actual de organizare a sărbătorilor stârnește adesea cel puțin nedumerire. Numai orașul post-sovietic putea da naștere la o asemenea încurcătură, când cel mai des echipe mixte – doamne și domnișoare colindătoare, bărbați și adolescenți urători și toți împreună semănători – merg cu uratul pe la întreprinderi, instituții, comasând colinda de Crăciun, urătura în ajun și semănatul de ziua Sf. Vasile într-un singur ritual; sau când se merge cu colinda, uratul și semănatul de Anul Nou la apartamentele de la etaj, la casele unor oameni absolut necunoscuți colindătorilor, urătorilor, semănătorilor.

Trecutul, nu tocmai îndepărtat, cu implicarea instituțiilor științifice și culturale de resort, ne poate oferi reperele cuvenite în studierea și valorificarea tezaurului spiritual, sprijinul necesar în reanimarea și promovarea obiceiurilor de Crăciun și de Sfântul Vasile. Dar, și acest lucru trebuie accentuat, în afară de lipsa de cunoștințe, deprinderi, o piedică serioasă în reabilitarea sărbătorilor autentice este teama noastră de a ne prezenta cumva primitivi, arhaici. În acest context, să nu uităm cât de mult ne încântă ritualurile vechi ale bavarezilor, tirolienilor, scoțienilor, spaniolilor, japonezilor, chinezilor, polonezilor etc. De ce nu am manifesta mai multă insistență în procesul de revenire la splendidele noastre tradiții și obiceiuri? În acest context, datori suntem să orientăm întru valorificarea acestei bogate și netrecătoare zestre noile generații, pentru că numai ele vor fi în măsură să schimbe starea lucrurilor. Vom reînvia pietatea și farmecul sărbătorilor religioase și laice doar dacă vom înceta să politizăm chestiuni în care politicul, ideologia n-au ce căuta și în care unicul povățuitor trebuie să fie rațiunea, pragmatismul și grija pentru viitorul nostru. Să conștientizăm cu responsabilitate care este locul și rostul nostru pe această palmă de pământ, Basarabia, având obligația morală și demnitatea să supraviețuim cu chipul moștenit de la străbuni. Angajați în procesul modern de conexiune cu lumea civilizată, să ne elaborăm un calendar comod, deopotrivă valabil și viabil pentru toți cetățenii, care ar asigura marcarea importantelor sărbători de peste an și o conviețuire armonizată cu Europa, o organizare predictibilă a vieții particulare și a activității autorităților publice, a activității de antreprenoriat, de educație, un calendar care să oglindească elocvent schimbarea la față a Republicii Moldova.

Calendar-related controversies in the Republic of Moldova

Keywords: Julian/Gregorian calendar; ortodox church; Christian religious holidays

Historical changes during the last 100 years have impacted and continue to impact negatively public life, economy and our spiriatual existence, in particular. Aggresive atheism of the former Soviet State, as well as extreme conservatism of the Russian Orthodox Church, its parishioners being the majority between Prut and Nistru, have contributed to the diveregent celebrations of the Holy Days, such as Easter, Christmas, New Year Day. Thus, all the mentioned  significantly impede return to the national popular traditions. The article in question presents a set of arguments as to why these impediments need to be overcome as the Republic of Moldova is becoming more Europe-oriented and its population gradually evolves together with the lives democratic states.