Cina cea de taină a ciobanilor din Miorița

Vom analiza împreună aici câteva versuri din zece variante ale Mioriței, dintre cele 973 pe care le-am analizat într-o carte¹. Se știe că variantele Mioriței care sunt colinde sunt cele mai vechi dintre toate. De la ele s-au dezvoltat de-a lungul mileniilor doine, bocete, balade sau teatru popular. Strămoșii ziceau că Miorița este un cântec bătrânesc, o noțiune amplă și greu de definit. Clasificarea Mioriței ca baladă e deficitară și discutabilă, deoarece balada relatează faptele unui erou vestit, care a existat cândva. Însă Miorița nu înfățișează un cioban adevărat, în carne și oase, ci un cioban simbolic, un personaj mitologic, ce reprezintă bunătatea și perfecțiunea umană. Aici vom discuta despre ceva mult mai important decât specia literară căreia îi aparține Miorița.

În cele zece colinde, putem remarca versurile care cuprind niște amănunte aparent nesemnificative. Nimic nu poate fi nesemnificativ într-un text arhaic. Mai întâi, aranjăm aceste amănunte în trei grupe:

a ciobanul este înlocuit cu un pui de căprioară care vorbește² ;

b ciobanii se sfătuiesc, mâncând carne de miel și bând apă de izvor³;

c ciobanul le spune celorlalți să-i mănânce carnea și să-i bea sângele.⁴

Stilul, ritmul și conținutul ne fac să presupunem că versurile dintr-o grupă ar putea să aibă legătură cu versurile din celelalte două grupe. Amănuntele astea se pot lega unele cu altele în mod coerent, ca într-un mozaic. N-am cum să știu cum o fi fost linia melodică în aceste colinde. Aceste zece variante pot să provină dintr-o singură sursă, vreo variantă care s-a pierdut. Nu vom ști niciodată nimic cu certitudine, dar barim să știm, cât vom apuca să știm. Știm, deci existăm.

Vom compara versurile dintr-o variantă cu cele din alte variante și vom încerca să identificăm în ce context social și istoric au fost compuse. Viața de zi cu zi a oamenilor care au creat Miorița și ne-au transmis-o era altfel decât a noastră și nu puteau gândi la fel ca noi. Gândirea lor era mitologică și poetică. Gândirea noastră este logică, realistă. Cercetarea din perspectiva științei religiilor – care e interdisciplinară și apelează la toate științele și ramurile umanistice – ne poate ajuta să aflăm ce au vrut să spună autorii Mioriței cu mii de ani în urmă. Vom porni de la ipoteza că aceste versuri pot proveni din același original, irecuperabil pierdut. Le vom compara și alătura cam la fel cum se procedează cu cărțile din antichitate, care sunt recuperate pornind de la diferite copii incomplete, după manuscrise pierdute, în care copiștii au făcut modificări. Vom încerca să ne apropiem de originalul pierdut, vom vedea ce modificări s-au făcut și vom afla cum gândeau strămoșii, în diferite epoci istorice. Vom obține amănunte suplimentare asupra evoluției meseriei de cioban și a etnogenezei străbunilor. O să ajungem să vedem că personajul principal din Miorița poate reprezenta un erou mitologic, ce își sacrifică în mod simbolic trupul și sângele pentru binele celorlalți. Cam la fel se întâmplă și în alte religii, cu alte personaje principale, independente unele de altele. Miorița nu poate fi influențată de cultura altor popoare. Să luăm pe rând cele trei grupe de variante:

Grupa a. Ciobanul este înlocuit cu un pui de căprioară care vorbește și e sacrificat în locul omului.

Corul colindătorilor zice că toți cei din familia pentru care cântă ei nu sunt acasă în acel moment, ci sunt plecați la vânătoare în pădure. Lăsăm la o parte faptul că familia lui e acolo lângă el, pe prispă și ascultă cu mândrie. În majoritatea colindelor, bărbatul din familie, căruia i se adresează colinda, primește rolul ciobanului ce va fi sacrificat, iar uneori colindătorii îi pun numele în textul cântat. În această colindă, bărbatul colindat primește rolul unui pui de căprioară, ce va fi vânat de către familia sa, plecată la vânătoare. De data asta, nu vorbește personajul principal, ciobanul, ca în majoritatea variantelor, ci vorbește căpriorul. Textul ciobanului din alte variante este pus în gura căpriorului. Deci nu poate fi un căprior adevărat, zoologic, ci este năzdrăvan, ca și mioara din alte variante. Căpriorul sau mioara sunt personaje fabuloase, personificări ce simbolizează anumite aspecte umane, ca în orice fabulă. Am arătat în carte ce anume simbolizează mioara.

Nicio variantă a Mioriței nu prezintă ceva care s-ar fi petrecut vreodată în realitate. Toate variantele, oricât de diferite ar fi, prezintă un mit. De-a lungul mileniilor de transmitere orală, multe dintre variante ni s-au transmis modificate, deoarece societatea a făcut progrese materiale, iar felul de a gândi a evoluat de la idealism la materialism și de la mythos la logos. Textele variantelor au alunecat de la ceea ce la început a fost creat ca un mit, la ceva care acum poate părea o realitate.

Căpriorul zice să nu fie împușcat, ci să i se taie capul și să fie îngropat:

        Căci gazdele nu-s acasă,
   Că-s în codri la vânat.

5     Şi vânară ce vânară,
   Numai pui de căprioară.
   Căprioara zice-aşa:
   – Ho, ho, ho! Nu mă puşcaţi,
   Numai capul mi-l luaţi

10   Şi-l duceţi şi-l îngropaţi
   În staulul oilor,
   În jocuţul mieilor. (DLXXXVI: 929)

Verbul de pe rândul 8 se referă la o pușcă. Pușca e un adaos târziu, ce înlocuiește arcul și săgeata sau sulița din alte variante, mai numeroase și mai bine păstrate. Nu putem data crearea Mioriței după asemenea cuvinte târziu introduse în text, cum au făcut unii cercetători.

Putem compara varianta din grupa a, citată mai sus, cu alte variante, în care ciobanul însuși spune această partitură:

15   – Ho, ho, ho, nu mă puşcaţi.
   Fraţilor şi buni fărtaţi,
   Numai capul mi-l tăiaţi.
   Şi acol’ să-l ingropaţi
   În strunguţa oilor. (LXXXV: 1038, DCLXV: 967 r. 14-16)

10   – Ho, ho, ho! Nu mă puşcaţ,
   Numai capul mi-l luaţ
   Ş-acolo mi-l îngropaţ:
   În strunguţa oilor,
   În jocuţu mieilor. (CCCXI: 714, DLXXXVI: 929)

Asemănarea dintre ce spune puiul de căprioară vânătorilor și ce spune ciobanul ucigașilor săi este semnificativă. Mai este încă o asemănare: ucigașii ciobanului sunt frații lui sau înfrățiți cu el la stână, iar vânătorii din colinda DLXXXVI: 929 (grupa a) sunt membrii familiei celui care joacă rolul puiului de căprioară.

Căpriorul vrea ca prin moarte să părăsească viața din pădure, pentru o îngropare la stână alături de miei. Își încetează viața de animal sălbatic pentru a fi eternizat printre animale domestice. Aceasta poate ilustra trecerea oamenilor de la cultura vânătorilor la cultura pastorală, de la viața în pădure la viața pe plaiuri. Trecerea de la o cultură la alta este celebrată printr-un ritual, care corespunde unui rit de inițiere a ciobanilor. Personajul principal din colindă părăsește stadiul social de vânător pentru stadiul de păstor. În toate celelalte variante ale Mioriței, personajul principal este un inițiat, consfințit să pască oi, pe-un picior de plai.

Puiul de căprioară, ciobanul din Miorița și țăranul colindat din ogradă sunt înălțați de la imagini vizuale la roluri într-o dramă rituală și de la ființe obișnuite la personaje mitologice. Toți trei pot fi termeni concreți în metafore care se referă la ceva abstract, suprasenzorial. Varianta în care bărbatul din familie e înlocuit cu puiul de căprioară și familia lui cu vânătorii din text face legătura dintre această familie și strămoșii lor, care cu mii de ani în urmă trăiau în principal din vânătoare. Toți participanții la colindă, cântăreți sau ascultători, călătoresc înapoi ca prin tunelul timpului până la acea vreme. Cu toții se reunesc mental și sufletește, în afara timpului real, cu toate neamurile lor, care an de an au efectuat același ritual.

Totodată ei se unesc în contemporaneitate cu toți compatrioții, care în același moment fac același lucru prin alte sate, oricât ar fi de îndepărtate, peste munți și peste ape, neumblate sau neștiute de ei. Fiecare dintre ei, pretutindeni, se reunește prin ritual cu întreaga societate care, așa cum spune Auguste Comte, se compune atât din cei vii cât și din morții celor vii (L’humanité se compose de plus de morts que de vivants). Mâncând un pui de căprioară, ciobanii se apropie liturgic de cei mai vechi strămoși ai lor și de momentul creației de la începutul lumii, numit de Mircea Eliade in illo tempore sau ab origine.

Toate variantele Mioriței, în special colindele, au fost de la început create ca o modalitate liturgică de a permanentiza memoria strămoșilor în inima și în conștiința urmașilor. Miorița nu poate fi un cadou dăunător, lăsat moștenire urmașilor, cum bălmăjesc unii. Nimeni nu lasă urmașilor ceva dăunător. Lasă tot ce a înfăptuit mai bun.

Oamenii arhaici, care au creat Miorița, au putut face atât descoperiri practice, pe care le știm prea-bine, cât și descoperiri în sfera psihică, suprasensibilă. Colinda, după cum se știe, este menită să dea auditorilor forță psihică și îi întărește pentru noul an care vine. Colindele pot da omului sentimentul că sufletul său (microcosmos) se unește cu toți oamenii (mesocosmos) și cu întreaga natură (macrocosmos). Auditorii participă la drama mitologică din variantele Mioriței și la parcurgerea drumului întregii societăți de-a lungul veacurilor. Miile de ani se comprimă în minute. Participanții la colindă cântă sau ascultă cu religiozitate și conștientizează conținutul acestui mit despre misterul vieții, morții și al naturii. Toate variantele Mioriței conțin un adevăr suprem, valabil pentru oricine, de pe orice meridian și de orice religie sau cultură ar fi, oricât de ateist ar fi. Miorița ne dezvăluie adevărul despre dimensiunea divină a omului, a vieții, a morții și a întregii naturi. Asta nu se poate vedea la microscop sau prin telescop și nici cu ochelari speciali, ci se vede prin cuget și cu inima, deschise spre poezie, spre minunea sau miracolul vieții și a tot ce vedem.

Ritualul din textul colindei, ca și colinda însăși, dovedește o continuitate de la vânători la păstori, o permanență socială, etnică, culturală, istorică și geografică. Colindele sunt dovada stabilității culturale și etnice a țăranilor români neclintiți, din Transilvania și până dincolo de fruntariile României, din străfundurile preistoriei încoace. Multe versuri din variantele Mioriței sunt purtătoare de cunoștințe despre cultura arhaică a vânătorilor deveniți ciobani și pot fi o dovadă a etnogenezei și conștiinței etnice a românilor. Miorița este expresia conștiinței continuității românilor, din vremea strămoșilor, oglindiți în personajele mitologice din text, până la vremea când aceste texte au fost notate de folcloriști – fie aceștia români, unguri ca bănățeanul Béla Bartók sau nemți, ca timișoreanul Gottfried Habenicht.

Grupa b. Ciobanii se sfătuiesc, mâncând carne de miel și bând apă de izvor. Hotărârea se ia în timpul ultimei cine.

Puiul de căprioară al vânătorilor e înlocuit cu mielul ciobanilor:

        Ceilalţi legea-i făcea –
   Mâncând carne de mioară
   Şi bând apă de izvoară –
   Că pe străin să-l omoară (XXXVIII: 574 r. 11-14, XLI: 576 r. 7-10, XLIV: 577 r. 8-10, XLVII: 579 r. 12-15, XL:1014 r. 12-15)

Ciobanii pun la cale și fac legea. Am arătat în carte că nu este o lege juridică și care să regleze relațiile dintre oameni, ci o lege religioasă, ce reglează legătura oamenilor cu divinitatea. În toate limbile, sensul juridic al cuvântului lege a apărut mult mai târziu. Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu și Alexandru Vlahuță, toți trei avocați, cunoșteau dreptul roman și Codul lui Napoleon, dar nu cunoșteau sensul juridic al cuvântului lege, ci ziceau pravilă. În scrierile lor, ca și în cultura populară orală, lege are sens exclusiv religios. Așa aflăm datorită citatelor luate din literatura orală sau cultă pentru a ilustra cuvintele din marele Dicționar al Limbii Române al Academiei și din alte dicționare. Chiar și în cele mai simple dicționare ale noastre, lege are două sensuri:
1. Sensul prim și mai vechi este religios. 2. Sensul secundar și mai nou este juridic. Interpretarea juridică a Mioriței ignoră dicționarele.

În două variante din grupa b, ciobanii se vorbesc mâncând carne de mioară și nu beau nimic:

        Ceialalţi s-o vorobit,
   Mâncând carne de mioară,
   Pe străin să mi-l omoară. (XLI: 576 r. 7-9, XLIV: 577 r. 8-10)

Versul Mâncând carne de mioară poate fi lămurit cu trimitere la Max Weber și la Émile Durkheim, care spun că grupul are voie să mănânce animalul totemic în cadrul unor ceremonii speciale, pentru a influența lumea divină și ca să creeze o apartenență de grup cu alți oameni. Durkheim mai spune că în culturile tradiționale, religia pătrunde toate aspectele vieții și aproape toate acțiunile au o implicație religioasă. A mânca și a bea sunt cele mai simple activități, iar oamenii serioși fac acest lucru cu toată seriozitatea, ca un act religios. Durkheim zice: „Atunci când este permis să se mănânce animalul totemic, mâncatul nu e cu totul liber, ci trebuie mâncat în cantități mici. Depășirea limitelor e un sacrilegiu și poate avea consecințe grave. Este o obligație rituală a mânca animalul totemic în timpul anumitor ceremonii religioase și cu măsură, dar este exclus ca aceasta să fie luată drept o mâncare obișnuită. Dimpotrivă, mâncarea consumată în timpul ceremoniilor este sacră prin ea însăși și deci e interzisă pentru scopuri profane”⁵.

Ciobanii care mănâncă în aceste variante nu pot fi niște gurmanzi sau niște lacomi. Mâncarea în aceste variante are un scop religios și poate fi un sacrament. Ritualul are loc la vatră, locul central în cultul focului și care poate fi un altar sfânt al ciobanilor. În timpul ritualului, ei vorbesc despre legea divină și mănâncă animalul adorat, care îl înlocuiește pe conducătorul lor din frăție, baciul. Animalul mâncat reprezintă eroul mitologic sacrificat pentru a re­stabili ordinea din univers. Cu referire la Joseph Campbell⁶, acțiunea concretă din toate variantele Mioriței poate fi o metaforă pentru o taină sau un mister religios.

Ciobanii mănâncă pui de căprioară într-o singură variantă și miel în cinci variante. Putem trage concluzia că transmiterea orală a filtrat în mare măsură datele mai vechi din cultura vânătorilor și le-a înlocuit cu date din cultura pastorală.

Grupa c. Ciobanul le spune celorlalți să-i mănânce carnea și să-i bea sângele. Este ultima cină înainte de efectuarea ritualului, o cină de taină.

Sacrificiul uman în scopuri religioase e atestat în balada Meşterul Manole și la tracii lui Herodot. Însă canibalismul ritual nu e atestat nicăieri în preistoria spațiului carpato-dunărean⁷. Fochi respinge ideea că folclorul poate păstra „în plină epocă modernă, amintirea unor practici de un primitivism revoltător”. El susține că folclorul reflectă epoca modernă, contemporană sau foarte apropiată de noi. Presupun că Eliade face aluzie la Fochi, când spune: „Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de ’contemporaneitatea’ folclorului”. Eliade afirmă că folclorul din România păstrează elemente din cultura paleo- și pre-indoeuropeană. Desigur că datele despre acțiuni rituale din preistorie nu au nimic de a face cu vremea când au fost notate aceste variante de către folcloriști ca Fochi sau alții. Fochi a publicat variantele pe care le discutăm aici, însă nu le-a comentat. El condamnă cercetarea care discută versurile despre omor ritual și canibalism simbolic, cultic. Este greu de înțeles insistența cu care Fochi și alți cercetători exclud cercetarea folclorului, din perspectiva altor științe decât folcloristica, precum și pretenția lui, a lui Eliade și a multora de a de-mitologiza Miorița.

Cu totul altfel gândește Jess Byron Hollenback, profesor de istorie comparativă a religiilor la universitatea din Wisconsin. Acesta afirmă cu hotărâre: „O înțelegere deplină a documentelor și atitudinilor folclorice nu se poate obține prin ’de-mitologizarea’ acestora și prin curățarea de rămășițele de miracole care par neplăcute pentru intelectul nostru, ci mai degrabă trebuie să facem un efort să identificăm mai cu grijă acele experiențe ale oamenilor, care i-au putut inspira”⁸.

Știința religiilor nu poate exclude cercetarea acestor versuri din variantele Mioriței:

        – Lasă-i cum o vrea,

60   Măcar carnea (de) mi-o mânca. (DCLXXXVIII: 981)

80   Lasă-i cum or vrea,
   Ei de m-or mânca; (CXVII: 1065)

21   Dar grăiau de tine
   Capul să ţi-l ieie,
   Sângele să-ţi beie. (DCLXXXV: 979)

6     Şi cei opt se sfătuiesc
   Capul lui ca să mi-l ieie
   Şi sângele să i-l beie. (CXX: 1069)

Romulus Vulcănescu citează ultimele trei versuri fără să numească sursa. El spune că acțiunea este o pedeapsă cu „un caracter incredibil” și că e influențată de legende și basme în care e vorba „de vânătoarea de capete”, dar nu precizează care sunt acestea. El își întemeiază concluzia pe bizara afirmație că asemenea date nu se mai găsesc în alte variante ale Mioriței⁹. El ignoră că aceste date se găsesc în variantele citate mai sus din antologia lui Fochi, cu toate că el se referă la această antologie în alte situații. E scuzabil că nu știa ce conține antologia pe care o ținea în mână, întrucât ambii lucrau și publicau sub același acoperiș, al Academiei.

Ciobanul spune Măcar carnea (de) mi-o mânca¹⁰. Putem compara cu ce spune Iisus: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu (Mat. 26:26; Marc. 14.22; 1 Cor. 11.24). Orice legătură directă între Biblie și Miorița este exclusă, oricât și-ar dori așa ceva unii sau alții. Există o bine-cunoscută axiomă care zice: Creația folclorică nu are nevoie să se inspire de la firimiturile căzute de la masa la care s-au scris cărți. Scriitorii Bibliei și cântăreții Mioriţei vorbesc de o mâncare cultică, simbolică. Acest fenomen e răspândit în multe religii, care nu pot avea nicio legătură una cu alta. În ambele texte este aceeași metaforă, ce descrie același fenomen, universal răspândit. Mioriţa folosește simboluri care numai parțial seamănă cu simbolurile creștine. În România, țara vinurilor, ciobanii din varianta Mioriței nu beau vin, ci apă de izvor. Apa băută ritual în loc de vin este un detaliu ce poate ajuta la o datare relativă. Miorița poate să fi fost creată într-o epocă anterioară culturii viței de vie. Miorița poate fi cu mult mult mai veche decât vremea lui Burebista, care știm că era exasperat de proliferarea peste măsură a podgoriilor și a ordonat bine-cunoscutul program de austeritate, ce l-a făcut nepopular.

Eliade arată că, pentru români, Iisus este important ca personaj mitologic, iar istoricitatea lui e mai puțin relevantă. Răspândirea timpurie a creștinismului în România, fără uciderea misionarilor ca la vikingi și fără poruncă de la stăpânire ca la alte popoare, se poate datora Mioriței. Daco-romanii au putut vedea asemănarea dintre sacrificiul lui Iisus și sacrificiul ciobanului din Miorița, ambele săvârșite în vârful unui munte și ambii eroi fiind păstori. Muntele și ciobanul sunt simboluri cunoscute bine în toate culturile arhaice. Miorița a putut ușura răspândirea și integrarea creștinismului la români.

Guthrie scrie că vechii greci celebrau o comuniune primitivă în care mâncau carnea și beau sângele zeului sub formă de animal. Euripide menționează acest fenomen. Ceremonia mâncării crude a animalului era actul final al unei drame în care dansuri, cântări din fluier, strigături și alte manifestări erau o pregătire psihologică foarte necesară în cultul lui Dionysos¹¹. Cina din Mioriţa poate fi comparată cu alte comuniuni religioase din alte culturi vechi, bine cunoscute. În aceste zece variante ale Mioriței, de care ne ocupăm împreună, nu poate fi vorba de un canibalism real, ci simbolic. Eroul mitologic din variantele grupei c este mâncat sub formă de mioară, ca în variantele din grupa b. Guthrie mai spune că aceste rituri aveau menirea să aducă fertilitate și sănătate pentru turme și cirezi. El afirmă că riturile nu aveau o specificitate geografică, ci erau caracteristice pentru stadiul de dezvoltare din culturile de atunci și erau rituri universale, larg răspândite.

Colindele din grupa c au fost culese de la români din regiuni periferice, în afara actualelor hotare ale țării. Lingvistul italian Matteo Bartoli a formulat teoria că zonele periferice ale unei limbi sunt mai conservative decât centrul cultural. Teoria lui poate fi valabilă și pentru aceste poezii populare, ce conțin aspecte mai arhaice decât celelalte variante, culese în interiorul țării. Multe elemente și aspecte arată că Mioriţa poate oglindi perioada de trecere de la paleolitic la neolitic. Se știe că în acele vremuri de trecere s-au făcut descoperirile ce stau la baza civilizației actuale: păstoritul, agricultura, ceramica și țesutul. De bună seamă că Mioriţa este un produs al contextului social și istoric în care a apărut. Unele aspecte ale vieții și obiceiurilor ciobanilor de atunci s-au putut păstra în poem. Fără îndoială, scopul autorilor anonimi este de a prezenta ceva ce se petrece în sufletul ciobanului, nu și în realitate. Au preluat imagini concrete din realitate pentru a ilustra noțiuni și idei abstracte.

Ion Filipciuc zice: „Ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității”. Alexandru Amzulescu afirmă că „Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”. Victor Kernbach susține că uciderea din Miorița e un „omor ritual” și că „moartea este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei”. Concluziile analizei de mai sus confirmă afirmațiile lor, ale lui George Călinescu și ale altora că Miorița nu e relatarea unei fapte reale, care s-ar fi petrecut cândva, undeva, ci este un mit.

Și iată-ne ajunși cu analiza noastră la concluzia că personajul principal din toate variantele Mioriţei este un erou într-o dramă sacră cu conținut mitologic. Avem confirmarea că Miorița este un mit. Cine mai crede că Miorița prezintă o crimă adevărată pentru jaf și nu acceptă că este un mit are dreptul să rămână la ce îi place să creadă. Nu are nevoie să dovedească ce crede, întrucât nu poate prezenta dovezi. Mulți înțeleg Miorița ca o tragedie. Au tot dreptul.

În toate variantele Mioriței, ciobanul este un personaj mitologic, oricât nu le-ar plăcea asta multora. Ciobanii de pe orice munte din Carpați puteau efectua un ritual, ca un teatru popular, în care baciul lor juca rolul unui personaj mitologic. Pe munte, spectatori erau elementele naturii, specificate în text. Dacă balada Meşterul Manole pornește de la un sacrificiu uman real sau imaginar este la fel de greu de dovedit ca și existența istorică a altor personaje mitologice. În Miorița nu este niciun sacrificiu uman. Nu se petrece niciun omor.

Chiar dacă aceste două personaje literare ar putea porni de la niște oameni în carne și oase, e foarte posibil ca relatările despre ei să fi fost înflorite literar, spre a putea transmite un mesaj mai important pentru posteritate, decât adevărata lor biografie. Putem compara personajul Hamlet al lui Shakespeare cu Hamlet cel adevărat, descris de Saxo Gramaticus. În cronica lui Saxo, Hamlet e un prinț care a dat o lovitură de palat reușită, s-a încoronat rege și a murit de moarte naturală la adânci bătrânețe, înconjurat de nepoți și strănepoți. Prea puțin interesant pentru literatura universală. Dar ce a reușit Shakespeare să facă din Hamlet al lui Saxo? Cea mai impresionantă tragedie din istoria literaturii universale. Mai degrabă a doua, după cele patru Evanghelii, dacă citim aceste patru variante ale vieții lui Iisus fără prejudecăți, ca pe niște capodopere ale literaturii. Sau poate după Luceafărul lui Eminescu și Miorița, așa cum este înțeleasă ca o tragedie, de către cei ce o citesc ca pe un text exoteric. Se poate citi și așa.

Însă dacă citim Miorița ca un text esoteric, ca un mit și dacă înțelegem abstracțiunile, Miorița nu mai este tragedie, ci e un ghid spiritual de înălțare sufletească spre cele mai înalte sfere ale poeziei și spre trăiri luminoase sublime. La nivel esoteric, deci ca mit, Miorița este printre cele mai luminoase și mai înălțătoare capodopere din literatura universală. Oricum am citi-o, ca mit luminos sau ca tragedie întunecată, Miorița este cea mai veche operă literară, anterioară perechii de Gânditori de la Hamangia, așa cum am argumentat pe larg în carte.

Note și referințe:

¹ Victor Ravini, Miorița. Izvorul nemuririi, București, Alcor EDIMPEX, 2017, cu considerații critice ale unor specialiști la ediția din 2016.

² Varianta DLXXXVI: 929, culeasă în 1956 în Răstolița, comuna Toplița, din Transilvania. Cifrele romane reprezintă numărul variantei din monumentala antologie a lui Adrian Fochi: Miorița, Editura Academiei, 1964. Cele trei cifre arabe arată pagina la care începe varianta. Litera r. precizează al câtelea rând, adică vers. Versurile pot fi pe pagina următoare.

³ (XXXVIII: 574, în 1920, la Rodna, Năsăud; XLI:576, în 1944, Maieru, Năsăud; XLIV:577, în 1955, Leșu, Năsăud; XLVII: 579, în 1926, Rebra, Năsăud; XL: 1013, fără an, Herina, Bistrița)

⁴ (DCLXXXV: 979, Basarabia; DCLXXXVIII: 981, Valea Timocului, la sud de Dunăre; CXVII: 1065, Valea Timocului, publicată în 1941; CXX: 1069, Biești, Basarabia, publicată în 1930)

⁵ (Where eating the totemic animal or plant is permitted, the eating is still not entirely free but is limited to small amounts at a time. To exceed this limit is a ritual offense and has grave consequences. … The fact that it is ritually obligatory to partake of the totem during certain religious ceremonies (moderately, at that) in no way implies that it ever served as ordinary food. Quite contrary, the food eaten during mystical meals is sacred in its essence and hence forbidden to the profane.) Émile Durkheim, The Elementary Forms of Religious Life, The Free Press, New York, 1995, p. 128-129.

⁶ Joseph Campbell, The Inner Reaches of Outer Space. Metaphor as myth and as religion, New World Library, Novato, California, 2002.

⁷ Poezia Ciobanul culeasă de George Munteanu nu este o variantă a Mioriței. Personajul principal e un șmecher care a transformat fetele din sat în oi și le-a luat cu el la munte. Bărbații tineri îl omoară și îi mănâncă inima pentru ca blestemul să se spulbere:

Ei aşa se sfătuia:
„Către sară să-l prindem,
Bucăţele să-l tăiem,
Inima să i-o mâncăm,
Blestemu să-l dezlegăm,
Fetele să le luăm
Şi către sat să pornim” (George Munteanu, Folclor din Suceava, ESPLA, Bucureşti, 1959, p. 10-14).

Această poezie nu poate fi un text religios și nu e vorba de canibalism real sau religios. Este o poezie didactică, al cărei scop e să imprime valori morale în bărbații tineri. Stilul, ritmul și rima nu au aspectul unui text religios, ci sunt tipice pentru poeziile populare umoristice. Tonul e hazliu și insinuant.

Există însă o tradiție culinară cu aspect religios, puternic răspândită la români. Ancheta de folclor a lui Nicolae Densușianu consemnează obiceiul cu mucenicii sau bradoşii și alte prăjituri rituale în formă de oameni sau de capete de oameni, cu gât, și care se mănâncă la 9 martie, în special de către femei. Prin unele părți, aceste prăjituri nu trebuie duse la biserică, cu toate că se zice că amintesc de mucenicii creștini (Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Bucureşti, Minerva, 1976, p. 10-14, 210-214). Nicolae Densușianu a făcut ancheta în anii 1893-1896. Aceste prăjituri rituale cu imaginea unor capete de oameni, mâncate de femei, nu pot fi dovada unui canibalism arhaic real, ci pot fi reminiscențe de magie in efigiam de pe vremea amazoanelor, care ar fi putut mânca prăjituri cu imaginea (efigia) vrăjmașilor. Sau poate că sunt și mai vechi, din paleolitic. Miile de statuete feminine din paleolitic găsite adesea nu au cap. Arheologii nu au găsit niciun echivalent masculin din paleolitic. Echivalent masculin apare abia în neolitic, ca la perechea de Gânditori de la Hamangia.

⁸ A fuller understanding of these documents and folkloristic attitudes does not arise from “demythologizing” them, from clearing out the residuum of miracle that seems so intellectually offensive to us, but rather from making the effort to more carefully point to those human experiences that might have inspired them. (Jess Byron Hollenback, Mysticism. Experience, Response, and Empowerment, The Pennsylvania State University Press, Pennsylvania, 1996, p. 300).

⁹ Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei, 1970, p. 240.

¹⁰ (DCLXXXVIII: 981 r. 60)

¹¹ This primitive communion was achieved by consuming the flesh and blood of the god in his animal form, a culmination which we have seen referred to by Euripides. (…) analogies suggest that the raw feast was the final act of the drama, for which the dances, flute-playing, shouting and any other features were a very necessary psychological preparation. (W. K. Ch. Guthrie, The Greeks and their Gods, Methuen & Co. Ltd., London, 1950, p. 49).

The Last Supper of Shepherds in The Lamb

Keywords: folklore; lamb; last supper; shepherd; Miorita; Victor Ravini

Different versions of the folklore poem The Lamb keep information from ancient times of hunters and about the transfer to shepherding as well about the totemism and symbolic cannibalism of the mythological hero, similar to other religions.