O chema Ella

pentru Andreea Dumitrescu

*

Trenul a întârziat treizeci de minute. Ne-am ocupat locurile într-un compartiment de clasa a doua. Eu, Alex și Ida. Pe bancheta cenușie o fată cu părul scurt dormea cu capul pe masă. Trăsături creole, păr negru cu fire groase, un nas puțin lățit. Și, bineînțeles, ocupase locul de lângă geam. Alex a pus rucsacurile pe etajeră, deasupra capetelor și s-a așezat în fața noastră. Dacă nu greșesc, și-a păstrat doar romanul despre Napoleon. Drumul din Meknès până în Rabat durează vreo trei ore, după care își continuă traseul spre destinația finală – Casablanca. Afară era o zăpușeală groaznică. Timp tocmai bun de citit, dacă boala lenei n-ar fi plutit alene în aer! Trenul a pornit și sătucurile au început să dispară; și căsuțele răzlețe cu acoperiș plat; și plantațiile nesfârșite de lămâi; și darabanele cu smochine și curmali; și moscheile cu turnuri verzi, toate pomenite în ghidurile turistice. Decorul era cu adevărat încântător, ca un imens platou de cinema. Împrejur apăreau-dispăreau portocali și măslini, iar noi trei, nu purtam nicio grijă. „Tare aș vrea să rămânem aici măcar vreo trei-patru ani”, spuse Ida.

Ida era o femeie cu un singur cusur: amâna viața. Însă avea o carieră în ascensiune. Lucrase timp de mai mulți ani ca traducătoare de limbă arabă în cadrul unor ambasade și, într-o perioadă de neliniște, și-a schimbat prioritățile în viață și a decis să facă un doctorat în Meknès. Iubise cu adevărat o singură dată și nu intenționa să accepte riscurile unei căsnicii. Eram prietene de mai mulți ani, iar în ultimele trei luni se mutase la noi. A fost ideea ei să facem o scurtă călătorie Meknès – Rabat – Casablanca. Să vedem marea; să prindem vânturile care vor aduce spre țărm pisici de mare, crabi, arici, homari, scoici rotunde, pești grăsuți, șerpi de mare; să vedem cum seara va cădea peste acoperișurile minaretelor antice; să ne dăm seama că suntem departe și suntem acolo.

După vreo douăzeci de kilometri, trenul a încetinit, a oprit câteva secunde, după care și-a reluat viteza. Atunci, fata cu părul scurt și-a ridicat capul. Avea o față plictisită, de parcă totul a fost deja spus, toate desfătările epuizate, iar Napoleon tocmai ar fi emis un decret împotriva suicidului în dragoste. Era tânără și frumoasă, îmbrăcată bine. Avea pielea fină ca a lui Alex și o cicatrice la mână. Ida s-a mutat lângă Alex ca să-i împrumute umărul pentru somn. O aștepta un vis simpatic, cu brațele larg desfăcute. Totodată, zicea că Alex are scobitura omoplatului exact cât capul ei. Am scos un pachet de biscuiți și am întrebat-o pe fata cu părul scurt dacă vrea unul, după care am rugat-o să-mi ofere un interviu pentru cercetarea mea despre percepția mariajului în Maroc, un studiu socio-cultural al cuplului.

*

Era chiar înduioșătoare decizia mea de a ieși din letargie. Trebuia să închei lucrarea chiar dacă nu aveam nicio putere. Îmi era atât de lene încât crăpau pereții moscheilor; anul trecut chiar s-a surpat una în timpul slujbei. Colegii mei, în schimb, au terminat și cea de-a doua redactare, au reușit să facă voluntariat, au vizitat cooperativele de femei care produceau ulei de argan, în timp ce noi, ne răsuceam pe toate părțile; ba pe acoperișul casei, ba sub platani în parcul Lahboul, ba pe saltelele tari tapițate cu ornamente tradiționale. Numai Alex se trezea înainte de strigătul muezinilor și după ce-și ungea părul cu uleiuri presate la rece, cu arome subtile și catifelate, se dedica propriilor obsesii: „Trebuie să ai o doză de fanatism în tot ce faci”. Era pe cale să-și termine tabloul, să picteze brațul, dar nu găsea nuanțe potrivite, culori de ulei.

Făcusem vreo unsprezece interviuri și vineri după-masă am îndrăznit să redactez primul capitol. Am citit câteva articole despre mariaj și eram curioasă să știu cât de mult își doresc femeile tinerele autonomie financiară, ce așteptări au față de cuplu și care este viziunea lor despre familie. În Maroc, femeile se căsătoresc relativ devreme. Mariajul lor e validat de societate, chiar dacă acest lucru nu este recunoscut de nimeni: „Uite cum stau lucrurile”, mi-a spus profesorul Harrami, „ca să faci o cercetare despre percepția mariajului în țara noastră, ar trebui să ții cont de mai multe chestii. Trebuie să înțelegi că pentru a evalua în mod serios implicarea femeii în luarea de decizii, trebuie să începi prin a face o distincție între societate aparentă și societate subterană, între modul de prezentare publică și realitatea acestei participări. Pătrunde adânc, explorează subteranele, caută ceea ce oamenii ascund, pentru că ți-ar fi de mare utilitate. Îți recomand să faci o anchetă calitativă, cele cantitative nu vor atinge niciodată acest nivel”.

Profesorul Harrami era un om exemplar și avea să moară într-un an și jumătate. Era pasionat de sociologie și-i dedicase jumătate de viață. Într-o zi, chiar ne-a invitat acasă, la cină. Locuia într-un cartier de privilegiați, într-o casă imensă, cu o priveliște spectaculoasă spre oraș. Ne-a servit o tajine de vițel cu pere, cea mai memorabilă experiență gastronomică de până atunci, gătită de Kenza, soția lui, care-i născuse patru fete.

„Aici, ca și în alte locuri”, a mai adăugat profesorul Harrami, „se confundă diferite nivele ale realității, amestecând sisteme de reprezentări și practici sociale și toate se rezumă la imaginea stereotipizată a femeii supuse. Ține cont și de elementele culturale. Sora mea, când s-a logodit, nu mi-a cerut asistența ca bărbat al familiei, s-a măritat și gata. Sunt cazuri, bineînțeles, când femeile chiar doresc ca un bărbat din neamul lor să participe la logodnă, pentru că asta, din punct de vedere cultural, îi dă credibilitate și recunoaștere socială”.

Stâncile de coastă, spălate de apele oceanului, se întindeau spre cartierul vechi, creat de francezi în timpul colonizării.

„Ascultă, femeile astea au mai multă libertate decât îți imaginezi, în aproape orice loc din lume.”

Trenul zbura ca vânturile canare, iar până la Rabat mai rămâneau vreo două ore. Ida adormise cuminte pe umărul lui Alex, iar Alex citea despre strategiile de expansiune ale lui Napoleon. Probabil deja cuprinsese o zecime din suprafața pământului. Din Algeria și cursul mijlociu al fluviului Congo până în Egipt. Fata cu părul scurt m-a întrebat dacă nu am o țigară. Nu aveam. Oamenii se vânzoleau pe culoar în toate direcțiile. Livezi de măslini. Un palmier. Întinderi de cactuși. O chema Ella și mergea la Casablanca. În loc să mă gândesc la vreo piață celebră, m-am gândit la viața agitată a lui Ingrid Bergmann, zdrobindu-și imaginea din cauza unui adulter. Ca o corabie cu catargele rupte. Și apoi, la relația ei cu Rossellini; și la fiica lor, Isabella Rossellini; și pe rând, la iubiții fiicei ei, Martin Scorsese și apoi, David Lynch; și într-un final, la rolul ei din filmul Napoleon, cel mai scump serial televizat din lume. Toți bărbații vor joacă, mi-a răspuns Ella. Vorbea o franceză fluentă, curată, fără accent. Chipurile a trăit la Paris vreo douăzeci și unu de ani. Apoi, a revenit la Casablanca când i-a murit tatăl. Era sinceră, fără gram de pudicitate. După moartea lui, ea și mama s-au întors în Maroc. Moartea aceea o ieșise din minți. A însemnat-o mai mult decât te înseamnă o moarte. De obicei, moartea în sine nu doare, ci răspândește durerea dincolo de materie. Ca o intoxicație cronică cu arsenic. De exemplu, în cazul lui Napoleon, în fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese mari și congrese mai mici pentru a stabili data exactă a morții. Unii susțin că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Morțile mici nu interesează pe nimeni.

Apoi, ne-a confesat primul său act sexual. S-a întâmplat la Paris și nu a fost romantic. Atunci a aflat că e una din cele șaptesprezece procente de femei fără himen. O gaură spre o viață banală. Widad, de exemplu, prietena ei, și-a refăcut himenul pentru a sângera în timpul unui nou contact sexual. Nimbul unei noi șanse. Am înregistrat povestea Ellei în patruzeci și cinci de minute. Aveam douăsprezece vieți înregistrate într-un singur reportofon. Flori colorate rămâneau în urmă; și migdalii; și smochinii; încă neatinse de turismul de masă.

Stația noastră era prima. De la Rabat la Casablanca e o distanță de o oră și nouă minute. Afară era înnorat. Câteva gene rozalii se topeau în albastrul pal al cerului. Soțul meu a coborât bagajele și a însoțit-o pe Ida, frântă de somn, infectată de plictiseală. Nici n-am apucat să ne luăm rămas-bun de la Ella, că a sărit lângă noi, pe peron, în gara Agdal: „E plin orașul de pungași, vă însoțesc”. Ne așteptam la orice, dar nu speram la o mărinimie ca asta. Am rămas o vreme blocați, dar n-am protestat. Ce ar putea să se întâmple? Măcar voi avea ce povesti. Cerul s-a întunecat și Ida s-a trezit la viață. Ella l-a prins pe Alex de braț. Ne-a condus până la niște ziduri andaluze și ne-a zis că aici e Medina. În față – s-a întins o stradă lungă, cu ziduri vopsite în galben de Neapole.

*

Sub amenințarea ploii, ne-am înghesuit printre magazinele cu bijuterii, babouche, pielării, covoare; vânzători ambulanți de cârnați, mese cu șofran, turmeric, ghimbir și harissa; țigări la bucată. Nu găseam Riad Benslimane. Ella și-a cumpărat două țigări. E luna Ramadan. Luna în care a fost trimis Coranul drept călăuză pentru oameni. Ella purta o scurtă groasă, din piele. Era o fată înaltă și zveltă. Străzile curate și forfota pe care nu o simți decât văzând-o, mi-au amintit de Barcelona. Multe detalii din decorul maur mi-au amintit de Spania.

Aceeași structură ca și în alte orașe marocane. În stradă, o expoziție de pictură și grafică. O artistă își expunea tablourile. Obiecte și lucruri. Artista s-a apropiat de Alex și i-a dat o banană. Îmbrăcată frumos, cu buzele roșii. Briza oceanului era atât de aproape. În Alex clocotea viața. Avea să găsească ce caută. Particule de apă se destrămau în aer. În mulțime, chipuri de bărbați. Un amestec de neamuri cu trăsături arabe și berbere. Mai mulți berberi cu frunțile înguste decât arabi cu ochii migdalați. În 1911, Marocul a devenit protectorat francez; iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, diferite părți ale imperiului colonial au fost ocupate de alte puteri; Indochina de Japonia; Siria, Libanul și Madagascarul de Marea Britanie; Marocul și Algeria de Statele Unite; iar Tunisia de germani. E ca și cum ai dresa un jaguar. O umilă dovadă a inteligenței umane asupra puterii. Să o supui cu o mișcare această felină enormă, cu vârful magic al unei baghete. Istoria oamenilor, o istorie succesivă de supuneri.

L-am sunat pe Mourad, proprietarul, și i-am dat Ellei să-i vorbească. I-a explicat în darija cum să ajungem în fața Riadului Alkalaa 2. Față în față cu Riad Benslimane. Ella ne-a condus până acolo, chiar dacă Mourad i-a spus că vine el după noi. Clădirea avea o arhitectură pitorească. La parter, mama lui Mourad, o femeie blondă, îl îngrijea pe soțul ei, un bărbat dement. Mourad ne-a lăsat să alegem: ori dormim la etajul doi cu două paturi moi, ori la trei, cu un singur pat, dar cu terasă. Treptele care urcau spre etajul nostru erau luminate de torțe vechi suspendate pe pereții din piatră albă. Fără să se sinchisească, Ella și-a scos scurta și a ieșit la terasă. Am aruncat o privire întrebătoare spre Alex, mai departe ce facem. Alex mi-a zâmbit, e nebună. Ploaia s-a oprit și un aer fraged a pătruns în casă. În lumina aceea diafană, i-am văzut cicatricea de pe braț, care era de fapt, un tatuaj. Cinci cifre: 72366. Alex a întrebat-o ce înseamnă. Ella și-a aprins prima țigară. Cifra șapte e numărul camerei de spital în care a stat la paisprezece ani, din cauza depresiei. La douăzeci și trei, și-a făcut tatuajul, pentru că visa noapte de noapte un singur vis. Ani de zile și un singur vis. Ultimele două însemnau necredință.

S-a lăsat o tăcere lugubră. Mă gândeam că Ella ne joacă pe degete. Ne manipulează cu istorii inventate. Ca să dilueze tăcerea, Ida a început să povestească istoriile ei de dragoste care nu se împlineau niciodată; a vorbit despre iubiți posesivi și despre nenoroc în dragoste; a vorbit despre atâtea și atâtea propuneri de căsătorie dintre care n-a acceptat niciuna; a vorbit despre dialectologie, cum nu există dialect corect sau incorect; a vorbit despre Libia și despre Liban. Apoi s-a făcut liniște și Alex ne-a invitat în oraș, la cafea și lichioruri. Am apreciat propunerea lui. A înțeles că asta voiam pentru că ne asemănam foarte mult. Cu el nu mă plictiseam niciodată.

*

Seara, ulicioarele erau aglomerate: cu bărbați bând cafele cu fața spre stradă, tarabe cu porumb și suc de ghimbir, cârnați roșii sfârâind pe grătare, sucuri de căpșuni cu avocado. Ella ne-a sugerat un loc izolat unde se bea alcool. Un restaurant departe de vâltoarea orașului. Un loc pentru artiști. Știa că Alex pictează. Am comandat câte-o doză de Jägermeister. După digestiv, am mâncat pui la tigaie în sos de ciuperci. În loc de desert, cafea parfumată cu Baileys. Tinerii intrau-ieșeau, contemplau galeria din hol. Aveau fețe uscate, prefăcut curioase. Atârnau tablouri despre nimic. O banană galbenă legată cu sfoară. O pată de sânge mișcătoare se retrăgea într-un cuib de spini. Două cireșe argintii sugerau un posterior de femeie. Este noua estetică, ne-a spus Houda. Lucrurile simple tot pot să conteze. Avem nevoie de utilitatea lor în fiecare zi. Era ea, artista din stradă. Într-o rochie vaporoasă, însoțită de dragostea oaspeților și de un francez. După doza de familiaritate i-a spus chelnerului că am fi oaspeții ei. Această Joséphine, fără plantații de zahăr, poseda un local. Adunase o colecție excelentă de picturi și sculpturi, pentru care au fost construite o seră și acest restaurant.

În scurt timp, ne-au fost servite trei feluri de vinuri. În semiîntuneric, Ella devenea tot mai predispusă la povești. Dialogul nostru a deviat spre politica sexului și a seducției, apoi spre importanța dialectului și până la tendința de code-switching. Francezul părea mulțumit să-și petreacă timpul cu noi. Ne-am împrietenit. „Asta îmi place mie la francezi”, a zis Alex, „opunerea lor față de globalizarea limbajului. În timp ce noi absorbim cuvintele străine și le adoptăm, ei se opun”. „Ba din contra”, protesta Ella, mutând paharele cu vin, „atașați de cultura noastră, vorbim franceza fără risc de alienare. Am dezvoltat un bilingvism
consimțit și echilibrat, iar franceza, care s-a înrădăcinat printre cuvintele noastre, a devenit o bogăție suplimentară și nicidecum nu ne topim identitatea în ea”. Discuțiile s-au lungit până la mijlocul nopții. Houda se amețise și ea. Rujul s-a șters, dar a rămas la fel de tânără.

Criza lui Alex era una: căuta uleiuri pentru pictură, culori diferite și forme speciale pentru brațul său. Brațul pictat care le va acoperi pe toate. Va mângâia capetele. Va mângâia inimile. Le va consola. Le va iubi cu toată dragostea. Pentru Alex, Houda era o imagine dementă, închipuită, o limită a curiozității; ceva pudic și blând; ceva animalic și ceva pur; ceva impropriu și încleștat; ceva care nu avea nicio treabă cu mine. Pentru o clipă, am simțit nevoia să-i smulg, să-i controlez această parte, partea lui nevăzută, pe care o vedeam cu alți ochi. Simțeam o presiune în tot corpul. Apoi am fumat pe rând din țigara a doua a Ellei. Buzele se opreau în brațe; brațele se opreau în carne; carnea se oprea în lumina roșie a lunii; luna se rostogolea în mii de cercuri.

Plictiseala mă cuprindea din toate părțile. Alex îmi reproșa că-mi pierd fascinația. Fără fascinație e imposibil să simți, să trăiești. E destul să trăiești pentru un singur om. Asta contează. Lumea unui singur om.

Peste câteva luni, Houda urma să se mărite, așa cum mi-a spus a doua zi, în interviu. Cu francezul. Să se mute în Franța. Să renunțe la pictură. Profesorul Harrami urma să-mi trimită o scurtă cercetare a lui Gabrielle Varro, intitulată Zâmbetul motanului, perioada de asimilare. Despre căsătoriile mixte, dintre francezi și alte națiuni. Autoarea spune că în Alice în Țara Minunilor, motanul lui Cheshire stă cocoțat în copacul lui și zâmbește. În timp ce Alice îl fixează cu privirea, corpul motanului începe să dispară, din cap până la coadă, și nu-i rămâne decât zâmbetul, care oricum, într-un târziu, se dispersează. Alice nu măsoară în cât timp acesta se risipește de tot. Emigrantul în Franța nici atât. Doar că, într-o zi, el înțelege că acest zâmbet a dispărut. Și acela e momentul asimilării sale. Lipsa zâmbetului e garanția acestei apartenențe. Lui Houda avea să-i aparțină.

După miezul nopții, Alex i-a lăsat Ellei contactele noastre și o recomandare de film pe o foaie albă din care ea a făcut o corăbioară și a ascuns-o în mica ei geantă. Ne-a spus că ne va aștepta la Casablanca și a dispărut pe străzile mătăhăloase, lăsând urme de ploaie.

*

În câteva zile ne-am întors în Meknès. Eram obosiți. Trăiam într-o vilă răcoroasă în partea veche a orașului. Alex și-a dat seama că a pierdut cheile în Casablanca. Am început să o căutăm pe Nezha, proprietara casei. Ea n-a răspuns la telefon. Nu era nici la restaurant, nici acasă. Băieții cartierului s-au mobilizat imediat și ne-au condus în alai până la fiul ei. Într-un final, am primit cheile și am înțepenit în paturile noastre.

Am adus din Casablanca câteva tuburi de ulei pentru pictură, parfum de cedru și amalou, o pastă din ulei de argan, amestecat cu miere și migdale. Îmi era mereu somn și, în plus, foarte lene. Am urcat pe acoperiș. Soarele deja răsărise și din toate direcțiile se auzea strigătul muezinilor: „Allah este mare”. Am aranjat pernele tradiționale în jurul tăvii cu ceai și m-am rezemat de perete. Alex a adus micul dejun – pâine, ouă prăjite, felii de portocală cu scorțișoară și un vas cu ardei. Am mâncat în tăcere, dar cu poftă. Ne plăcea în coconul nostru, dar lumea de după fereastră ne invita să ieșim din letargie.

Alex a început să picteze mai sigur ca oricând. Desena pânza care trebuia să ilustreze brațul. Dimineața picta ce desena în ajun. Adică pânza care ilustrează brațul. Era într-o continuă erecție artistică. Sus, în dogoarea soarelui. Ars. Prigorit. Încins. Avea cheia. Avea formele. Avea culorile de ulei. Cele cinci cifre ale Ellei au făcut posibile zeci de combinații. Au modelat sfere, au modelat brațul. Orașul s-a trezit la viață ca un monstru deconspirat.

Peste cinci luni, cel puțin o televiziune de provincie va arăta brațul perfect. În formă de pătrat. Roșu aprins în galben de Neapole. Brațul ca brațul, se vor întreba unii, dar care a fost dimensiunea piciorului lui Napoleon? Se pare că Napoleon nu a fost niciodată atât de scund pe cât credea toată lumea. Odată cu vârsta, înălțimea unui om se micșorează cu un centimetru din cauza deplasării vertebrelor. În aceste condiții, se presupune că Napoleon ar fi avut o sută șaptezeci de centimetri! Zeci de combinații, teorii, presupuneri, cifre, toate în interiorul... unui picior!

Ne-am trezit speriați. S-au sincronizat trei vise. Parcă eram într-o casă frumoasă, în care a pătruns Ella și ne-a împușcat pe toți. Alex a visat că ușile se încuiaseră și cineva încercase să-l sugrume. Ida visase cum Ella-i scotea pielea de pe corp. Apoi, dimineață, a venit de la Ella un mesaj pe telefon. Ne anunța că e în trenul spre Meknès. În drum spre vilă.