Despre (ne)încredere, vremuri de criză și timp în răspăr

De ce acum despre (ne)încredere? Poate pentru că a scăzut încrederea în unii oameni, în unele instituţii și a crescut în altele, pentru că sunt oameni și instituții privite cu neîncredere de ani buni, și altele apreciate atunci ca şi acum. Nu putem vorbi despre încredere dacă ne bazăm doar pe „sondajele” care culeg și interpretează opinii ale unora care răspund la anumite întrebări. În viaţa de zi cu zi, acordăm încredere diferențiat. Atunci când evaluăm gradul de încredere a anumitor oameni, instituții, încercăm să înțelegem dacă ne putem baza pe ele pentru că sunt competente, oneste. Dacă nu, n-ar trebui să avem încredere. Credibilitatea ar trebui evaluată, deși un sistem serios de evaluare a credibilității ar cere tuturor să-și noteze fiecare pas pe care-l fac, să-și ponteze fiecare act, ceea ce-i poate îndepărta de la ceea ce au de făcut efectiv (un medic ar înota în hârtii în loc să vindece oamenii). Am putea avea mai multă încredere în cei demni de încredere, nu în dubioşi, în cei care au furat bani (de la stat, de la firme din țară) și au dispărut cu ei. Am putea încerca mai curând să fim credibili, să inspirăm credibilitate, atât timp cât evaluarea se face de către noi și de către alții tot prin (pre)judecăți, opinii... Ne putem reface încrederea dacă oferim dovezi concrete și simple ale credibilității.

*

Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici, spunea Nietzsche¹. Ne gândim la ce spunea filosoful doar în vremuri de criză, atunci când „cei de la putere” spun „maselor” că sunt responsabile de crize fiindcă nu economisesc suficient, se îndatorează mult, nu se vaccinează și le ceartă în loc să le încurajeze să acționeze împreună pentru a preveni și/sau contracara crizele. Uneori cer un „entuziasm” pe care nu-l inspiră, retorica folosită poate prăbuși încrederea chiar în capacitatea lor și a „sistemului” de a asigura un viitor mai bun, iar cetățenii, „contribuabilii” o pot pune la îndoială, o pot duce în derizoriu. Toți suntem responsabili de crize, dar mai întâi cei care și-au asumat conducerea „mașinăriei societale” și nu vin cu soluții fezabile pentru prevenirea, pentru combaterea efectelor lor. „Masele” chiar sunt izvorul și motorul încrederii și redresării societății în vremuri de criză. Crizele repetate nu ne ucid, după cum am văzut de atâtea ori², dar pot afecta, pot destrăma legăturile sociale, economice și politice dintre noi. „Sistemul” și „structurile” ar trebui „degresate” de impostură, minciună, incompetență și intoxicare. Ar trebui refăcute încrederea, liantul social rupt de cinismul și afacerismul unor „decidenți”, de instituții care și-au deturnat misiile, de „populiștii”, „politrucii” care postulează „inevitabilitatea crizelor” și ideea că ei nu au nicio responsabilitate. Dar nu „complexitatea – pe care noi toți am construit-o – este de vină”, ci „cumetrismul”, „nepotismul” care stupefiază, demobilizează și înrobesc oamenii, sloganurile și banalitățile trimise către „mase” (care trăiesc, se complac și ele în „servitutea voluntară” a ohlocrației și nu mai discern ce e adevăr și ce e fals...). Mai nou, atunci când văd că nu pot schimba „înspre bine” „mersul societății”, unii decidenți și propagandiștii lor schimbă cuvintele pe care le folosesc, resetează moduri de a fi, gândi, vorbi, iar lupta pentru însuşirea sensului cuvintelor și înțelegerea mutațiilor în vremuri de criză se asociază cu disimularea efectelor reale ale crizelor. Și iar pierd „masele”, „patrioții potențiali” care acceptă această „dinamică politico-lingvistică”...

În sociologie, încrederea este definită ca disponibilitatea unei părți de a fi vulnerabilă în fața altei părți (individ, instituție) pe baza așteptărilor că ambele vor face ceva important, bun, bine, indiferent că pot sau nu monitoriza, controla ce fac; credința optimistă, bazată pe percepții și experiențe, că o parte va acționa în conformitate cu așteptările unei comunități de valori, că va ține cont de intervenția unui terț pentru a monitoriza, a întări un contract sau un acord inițial; o formă specială de credință care autorizează acțiunea și face posibil liantul social; așteptarea optimistă a unui comportament de cooperare, respectuos cu ordinea socială și rolurile sociale așteptate. În Petit Larousse, o definiție a încrederii leagă sentimentul de siguranță al unei persoane care se încrede în alta, de atitudini și comportamente regulate, bazate pe norme împărtășite.

Dar noțiunea nu este ușor de explicat, de înțeles. Pentru unii, este credința, așteptarea, prezumția, dorința ca cealaltă parte să aibă „gânduri bune”, „intenții bune”, pentru alții e o stare socială preexistentă, un fel de „capital de încredere” rezultat din interacțiunile repetate istoric și cotidian³. Încrederea se construiește în timpul activităților, experienței, interacțiunii între două părți (indivizi, grupuri, instituții, organizații) marcate de speranțe și așteptări optimiste privind integritatea lor. Cuvintele „speranțe” și „așteptări” optimiste includ timpul, adică o situație prezentă și una viitoare incertă care depind de cineva sau de ceva în care se investește încredere, iar „incertitudine” și „risc” induc ideea că aceasta poate fi definită negativ, că a avea sau a da încredere este ceva calculat, legat de beneficii și riscuri (părțile caută să-și satisfacă interesele personale, este deci iluzoriu să vorbim de încredere, date fiind și oportunismul, viclenia, înșelăciunea, încălcarea regulilor pentru atingerea scopurilor...). Și polul pozitiv al încrederii implică prezumția că cealaltă parte urmărește un interes, un scop comun pe termen lung, nu maximizarea câștigului individual pe termen scurt, iar relația de încredere implică onestitate, ajutor reciproc, solidaritate.

În „postumanism”, omul poate deveni o „mașinărie” și mai sofisticată, dar tot nu poate avea informații complete despre oameni, grupuri, instituții, astfel că raționalitatea lui e procedurală, nu se bazează doar pe „logica pură” pentru a trăi, ci pe învățarea realității, pe dobândirea de noi cunoștințe și experiențe pentru eficientizarea practicilor. Ipoteza raționalității procedurale modifică ideea de predictibilitate a comportamentelor, în sensul că fiecare are o marjă de autonomie, imprevizibilitatea fiind mai mare în cazul necunoașterii celeilalte părți care poate să nu respecte reguli, norme, legi care se construiesc în timp. Încrederea se construiește prin învățare pe termen lung, pentru a se spera la o anumită previzibilitate a comportamentelor. Oportunismul, impostura, disimularea, minciuna implică riscul intrării relației în necunoscut. Dacă acceptăm ideea „construcției intersubiective a regulilor”, nu putem avea niciodată siguranța că cealaltă parte va respecta, va aplica aceleași reguli, deci încrederea lasă loc unui oportunism limitat...

Există mai multe tipuri de încredere⁴. Cei care le-au studiat temeinic susțin că există un continuum între ele: la un capăt, implicarea părților este minimă și garanțiile formale, la celălalt capăt, angajamentul părților este maxim și relația lor se bazează pe percepții, credințe, reguli informale.

Încrederea în sine este o condiție a dezvoltării intelectuale, dar e plin de spini drumul celui care se ghidează doar după sine sau vrea să se cunoască pe sine și să cunoască pe alții... O primă influență asupra omului o are natura, apoi intervine „spiritul trecutului” asupra celor care cresc citind cărți, acceptând că datoria lor e să învețe ce spun alții. Copiii și tinerii ajung „oameni mari”, cu minte, citind, învățând. În mod normal, vine un moment în care intelectul le „deschide ochii” și ei nu mai „repetă ca papagalii” ceea ce au auzit, văzut, simțit, gândit alții. Atunci încep să descopere și să creadă și în valoarea intrinsecă a lumii din jur, recunosc familiarul, viața domestică, „zicalele”, „filosofia străzii”, „școala vieții”, fără a respinge, desigur, ceea ce le spun „muzele rafinate”. Unii insistă să găsim în altă parte, la ceilalți, ceea ce căutăm, alții spun că individul se descurcă și singur, poate deveni puternic și poate triumfa. Încrederea în sine deschide ușile posibilului și produce o revoluție în credință, educație și modurile de viață. Înstrăinarea de sine duce la imitarea gustului pentru orice, după oricine. Efortul de construcție a încrederii în sine poate fi identificat la aceia care țin de mici un jurnal, rețin amintiri, își fac o autobiografie, se autoevaluează, completează un CV⁵... E bine să ne sfătuim cu alții, „să ne spovedim”, să fim „ca lumea”, dar și diferiți.

Încrederea în sine și afirmarea sinelui sunt asociate cu demnitatea⁶, iar a fi demn înseamnă a rezista nonvalorilor și antivalorilor din lumea în care trăim. Mulți trăiesc într-o stare de orbire şi neştiinţă, fiind înşelaţi de toate lucrurile din jur la care râvnesc. În doctrina budistă, „lumea e un ocean de durere” tocmai din cauza dorinţei de a trăi, iar înlăturarea durerii, a suferinţei depind de înţelepciunea de a renunța la deşertăciuni. Socrate spunea tinerilor că viaţa demnă se învaţă și le cerea „să se cunoască pe ei înșiși”. Oamenii pot fi demni dacă devin raţionali și descoperă în ei un bine care-i îndeamnă să facă binele. Nu e suficientă doar introspecţia, doar contemplarea, spunea Aristotel, ci sunt necesare intelectul, rațiunea. Ar fi ruşinos să învinuim doar lumea exterioară, nu și pe noi înșine, dacă decidem să devenim oameni sau să ne arătăm „originea animalică”. Suntem responsabili pentru ceea ce facem, avem, suntem, devenim. Stima de sine și demnitatea capătă dimensiuni noi prin capacitatea de a trăi în societate, comunitate, în situaţiile concrete unde se definește, se stabilește ceea ce este bun şi rău pentru om. Prin socializare, putem ajunge buni cetăţeni şi oameni de treabă (distincție făcută de Aristotel). La fel ca pe o corabie, în comunitate, în societate, fiecare are sarcinile lui specifice, dar și sarcina comună de a face norocoasă călătoria spre un liman... Ca într-o orchestră, fiecare își cântă partitura și așa rezultă armonia de ansamblu. Stima de sine, demnitatea și încrederea înseamnă raporturi corecte cu semenii, nu duplicitate, nu specularea slăbiciunilor⁷. Omul cu stimă și conștiință de sine se ghidează după imperative categorice, se perfecţionează practicând binele. Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana celuilalt ca scop, nu ca mijloc, spune Kant. Animalul ia ce e dat în situații concrete, abandonându-se impulsurilor, dar omul alege responsabil raportându-se la valori, la idealuri către care tinde.

Adesea, o observație disprețuitoare, un comentariu răutăcios, o glumă proastă luată la propriu, un eveniment banal pot duce la pierderea încrederii în sine⁸ manifestată prin dificultatea de a lua inițiative, de a face alegeri, prin complexul de inferioritate, prin teama de angajamente emoționale sau profesionale, prin tendința de a justifica mereu atitudinile și comportamentele. Lipsa încrederii în sine pe termen lung poate duce la anxietate și la apatie, iar acestea se asociază cu stresul constant, cu angoasa. Se poate institui un cerc vicios în care se învârt emoțiile negative, scenariile de viitor sumbre, lipsa de entuziasm în fața provocărilor, tendința de a renunța la oportunități. Să reținem însă că stima de sine, încrederea în sine, demnitatea nu sunt înnăscute, ci dobândite prin cunoaștere de sine, acceptare de sine, dobândirea de competențe și recunoaștere din partea celorlalți. Este important să adoptăm o atitudine pozitivă, să căutăm prezența unor oameni care ne încurajează, ne prețuiesc, nu ne „intoxică”...

Încrederea în cuplu⁹ este legată de încrederea în sine a fiecărui partener și depinde de ceea ce am experimentat în copilărie, prin socializare, prin educație, în vecinătate, comunitate, societate. Încrederea în cuplu ține de „contractul” stabilit la starea civilă, la biserică și se construiește cotidian plecând de la un „certificat”. Încrederea este afectată atunci când unul dintre membri nu respectă valorile comune ale cuplului. Desigur, „încrederea” în cuplu presupune și o marjă de libertate... Odată pierdută, încrederea în celălalt nu revine „așa cum a fost înainte”. Cei doi parteneri pot rămâne în relație fiindcă „așa dă bine” în anturaj, în comunitate, dar pot face și efortul de a se întoarce „la ce-a fost”. Uneori pot da speranțe false privind „redobândirea încrederii” unii care n-au experimentat niciodată așa ceva, care nu sunt interesați de bunăstarea cuplului, ci de interesul lor de a experimenta soluții, de a vedea „ce se poate întâmpla”. Capacitatea de a fi fericiți în cuplu ține de responsabilitatea fiecărui partener pentru propria fericire. Depindem de celălalt, avem nevoie de celălalt, nu suntem fericiți unul fără celălalt, dar dacă transformăm iubirea în frica de a-l pierde pe celălalt, putem ajunge „să-l legăm de mâini și de picioare”, să-l controlăm, să-l izolăm... Partenerul are și o marjă de libertate. Cine nu are și o marjă de libertate, poate începe să ascundă anumite lucruri. A avea încredere în sine și în partener, înseamnă a-l accepta pe celălalt așa cum este, nu cum „ar fi ideal” să fie... Uneori, emoțiile pot „întuneca judecata”, iar membrii cuplului „pot ridica un zid” între ei, se pot îndepărta, se pot separa¹⁰. Dacă o relație merită să continue, dacă iubirea e profundă, se poate încerca „restabilirea încrederii”. Relațiile care supraviețuiesc depărtării, îndepărtării, distanțării, separării pot renaște, uneori chiar mai puternice. Membrii cuplului trebuie să vadă și partea pozitivă a relației, fiindcă niciodată nu e totul pierdut, rămâne mult din bucuria vieții împreună, rămâne familia, rămân copiii, casa, prietenii, sănătatea. Trebuie identificate lucrurile care „au mers”, care sunt apreciate în relație¹¹. Cine iartă și vrea „să meargă mai departe”, poate renunța la resentimente, la furie, la solicitarea unor detalii care pot face „vindecarea” și mai grea. Este grea reunirea, dar posibilă chiar într-o societate care parcă separă, „distanțează”, în loc să unească...

Încrederea este legată de credințele religioase. Cuvântul „credință” și-a restrâns mult sensul din vechime, fiind asociat și altor propuneri adăugate de-a lungul timpului care fac oamenii să se certe, să fie dogmatici, fanatici, să nu aibă încredere unii în alții. Nu face altora ce nu ți-ar plăcea să-ți facă ei ție, spune Isus în învățăturile pentru apostoli, pentru credincioși. Orice interpretare a „scripturilor” care duce la dispreț și ură între oameni e neîntemeiată, spunea Sfântul Augustin. În lumea în care trăim însă, teroriștii citează din „scripturi” ca să-și justifice atrocitățile, mulți clerici și enoriași aleg să aibă mereu dreptate și atunci religia e afectată de etosul intolerant și de lipsa culturii religioase. Orice ideologie care nu promovează compasiunea, înțelegerea, încrederea pică testul timpului. În biserici, moschei, sinagogi ar trebui să se audă mai des îndemnul de a avea încredere unii în alții, de a vorbi unii cu alții, de a trece de la tolerare la recunoașterea și aprecierea celorlalți...

Altruismul este o „logică evolutivă” conform căreia suntem determinați să facem binele, sperând ca el să ni se întoarcă. În triburi izolate, neexpuse „marilor tradiții” religioase, filosofice, antropologii au descoperit credința că o faptă bună merită altă faptă bună, că faptele rele trebuie pedepsite, iar dacă vrei să fii bine tratat, trebuie să-i tratezi la fel pe alții... Filosofii și sociologii insistă să constate însă că oamenii își definesc „dușmanii”, „rivalii” în „situațiile cu sumă nulă” (în care există învingători și învinși), deși în viața reală există și situații, jocuri cu sumă diferită de zero (în care ambele părți se văd, pot fi câștigătoare). Din epoca de piatră la revoluția industrială, roata, scrisul, tehnologiile au făcut să ajungem de la stadiul de „vânători-culegători”, la „stadiul digital”, de „internauți”. Jocurile sociale cu sumă nenulă, interdependențele ne-au pus în aceeași barcă, ne-au făcut să conștientizăm mai mulți problemele, să aflăm soluții adecvate, să acționăm împreună. Dacă definim și dentificăm „dușmanii”, e greu să nu vedem învingători și învinși...

Copiii sunt mult timp neajutorați, nu pot, nu ştiu să supravieţuiască. Chiar dacă sunt înzestrați cu acest instinct, au nevoie de mama în care au încredere totală. Un copil nu poate deveni „mare” dacă nu se simte în siguranţă, nu simte atașamentul și nu are încredere. Pe măsură ce crește, el descoperă că încrederea îi poate fi trădată. Trebuie să te iubești pe tine însuți, să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, mintea și sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți, ne învață Biblia. Bunul samarinean nu doar simte mila, ci își face milă de iudeul suferind, îl îngrijește, face gesturi concrete de ajutor. Puțini ajung astăzi să înțeleagă importanța legăturilor cu ceilalți, cu întreaga creație, să priceapă că sunt parte a ei. Nu suntem separați pe singura planetă pe care o avem. Ne putem implica împreună în activități care o apără, care diminuează suferința umană, deși capacitatea multora de a simţi iubire, compasiune, pare paralizată în aceste vremuri de criză, de timp în răspăr... Einstein a spus și un alt lucru extraordinar: ființa umană este parte a unui întreg denumit univers, o parte limitată în timp și spațiu. Ea se percepe, cu gândurile și sentimentele ei, ca fiind ceva separat de rest, o separație iluzorie însă, într-o închisoare în care se restrânge la dorințele proprii și la afecțiunea pentru câteva persoane apropiate. Avem sarcina să ne eliberăm din această închisoare prin lărgirea cercului la toate creaturile vii, la întreaga natură în toată frumusețea ei...

Conectivitatea prin NTIC a devenit uluitoare și continuă să se dezvolte. NTIC¹² sunt de ajutor oamenilor și ideilor care se pot conecta. Sute de milioane de copii din întreaga lume pot beneficia astăzi de pe urma accesului la Internet. Auzim mereu că „viața e o luptă”, că „trăim într-un război în care doar cei mai cruzi supravieţuiesc”, că naţiunile, lumea afacerilor reuşesc învingând, distrugând competitorii, concurenții, că în politică o „tabără” trebuie să câştige cu orice preţ... Acţiunea laolaltă se naşte din ştiinţa de carte, din încredere, conectare, interdependențe. Un cercetător a analizat sute de situații în care oamenii foloseau în comun resurse (bazine de apă, păduri etc.) şi a descoperit că unii și-au distrus la un moment dat resursele de care depindeau, dar alții au cooperat, au păstrat ceea ce au construit împreună. Conectarea, cooperarea, altruismul pot întări liantul comunitar, societal (deși nici acestea nu ne fac mai buni ca oameni, fiindcă uneori ne conectăm, cooperăm pentru a face lucruri rele...)¹³.

Înțelegerea posibilității liantului social actual. Ce împărtășesc într-o democrație milioanele de oameni care nu se cunosc?¹⁴ Cum aflăm echilibrul între autoafirmare și apartenența la societate, la comunitate, când fiecare tinde mai curând să fie autonom (individul în familie, familia într-o comunitate, comunitatea într-un stat, statul într-o comunitate de state, aceasta în lume, omenirea în natură)?¹⁵ În contextul unei viziuni simplificatoare a societății, unii gânditori au postulat fie existența unei totalități sociale care preexistă și se impune indivizilor, fie individualismul care pretinde că toate acțiunile, regulile, instituțiile derivă din agregarea calculelor individuale (raționale). Din teoriile lor nu aflăm ce ne-ar fi de folos pentru înțelegerea posibilității liantului social actual. Mereu suntem în crize (ecologică, sanitară, ca să nu mai vorbim de cea economică, politică...) într-un model economico-social-politic neclar care se asociază cu neîncrederea cetățenilor. Construim o „societate democratică”¹⁶ în care cresc inegalitățile și sărăcia, în care mass-media trimite mesaje prin satelit tuturor așezărilor în care devine acută problema înțelegerii și liantului între membrii culturilor diferite¹⁷. Serge Paugam¹⁸ afirma „că nu poate exista societate fără solidaritate”¹⁹. Asistăm însă la o transformare a naturii legăturilor dintre indivizi, a modelului familial, a afinităților elective, la o ascensiune a sentimentului de nesiguranță, de incertitudine persistentă... Ne întâlnim online cu oricine de pe planetă, dar parcă nu mai îndrăznim să ne întâlnim cu vecinii (din cauza... „valurilor de viruși”)²⁰. Slăbesc legăturile dintre noi, cetățenii resping elitele care nu reușesc să limiteze crizele, „perdanții globalizării” vor securizarea identității (aplaudată de „extremiștii” de dreapta sau de stânga). Ca să nu ne pierdem optimismul minimal necesar, ar trebui să arătăm că legăturile familiale nu dispar, că internetul nu interzice vecinilor să se întâlnească, că respingerea elitelor politice, a jocului electoral nu înseamnă neapărat retragerea oamenilor din sfera publică²¹. Nu putem vorbi tranșant de „distrugerea iremediabilă” sau de „reconstrucția liantului” social, nici când adăugăm efectele migrației internaționale, ale „coabitării culturale”²², impactul uriaș al „social-media” în construcția spațiilor publice²³, „patriotismul constituțional” (de care vorbește Jürgen Habermas), ideile kantiene despre cosmopolitism²⁴... „Clasa politică” și populația ar putea lupta împreună împotriva unui dușman comun, de exemplu, sărăcia, deoarece creșterea inegalităților distruge capacitatea de a avea încredere unul în celălalt, de a ne simți toți în aceeași barcă. Dacă nu sunt toți în aceeași barcă, nu toți sunt dispuși să se sacrifice pentru „binele comun”... Templele și zeii au legat oamenii în civilizații străvechi. Acum ne învârtim în jurul steagurilor sau al bisericilor pentru a resimți încredere unul în celălalt, dar rotirea în cerc amețește: ne învârtim în jurul unor valori înalte și devenim orbi față de realitatea cotidiană...

Neîncrederea și conflictualitatea cotidiană²⁵ sunt un clar revelator social (conflictele revin chiar dacă încercăm să le mascăm, să le ştergem efectele, iar absența încrederii deschide câmp larg viziunilor conspiraționiste, exagerării riscurilor, nerespectării instituțiilor și a regulilor jocului social). Cum se face că trăim în societăţi mai libere, în care avem mai multe drepturi, putem călători mai uşor, avem acces la informaţii, conflictualitatea crește, iar încrederea în democrație și în instituțiile sale scade? Ce a mers bine şi ce a mers rău?

Bine a fost că s-a schimbat modul în care am trăit, că am căpătat o experienţă democratică²⁶. Dacă ne uităm la ce a mers rău, vedem efectele acelorași schimbări...²⁷ Ceea ce a mers bine a mers și rău, iar politicienii au ajuns acum să „managerieze” neîncrederea „alegătorilor”...²⁸

Alături de încredere, îndoiala e esenţială, fiindcă fără ea unii pot avea doar convingeri, pot crede că dețin Adevărul și pot induce dogmatismul, aroganţa fundamentalistă. Așa se face că în multe locuri, majoritatea tăcută cedează arena publică unor minorități extremiste. Credinţa și încrederea implică și îndoiala în privința a ceea ce credem că ştim…

Ne confruntăm în zilele noastre cu o criză a încrederii în străini. Este adevărat că eterogenitatea populațiilor face mai dificilă stabilirea unor relații de încredere²⁹. În interiorul unei comunități cu comportament regulat onest, cooperant, în care se respectă standarde comune, încrederea este o așteptare îndreptățită³⁰. Dacă unii au puțină încredere atunci când interacționează cu membrii altor grupuri identitare, înseamnă că nu există un istoric al interacțiunilor lor, că nu știu reputația sau planurile lor. Oamenii se pot lua după unele semnale, indicii care trădează dispoziții, emoții, atitudini, dar pot fi mai prudenți față de străinii cărora le încredințează anumite responsabilități³¹. Când relațiile, interacțiunile cu ceilalți devin mai profunde și mai bogate, sunt mai multe motivele de a fi de încredere și de a avea încredere. Principalele semnale inconștiente trimise de corp pot fi universale, dar familiarizarea cu celălalt nu induce automat încrederea³².

Mecanismele sociale de generare și câștigare a încrederii iau forme istorice specifice³³. Într-o țară asiatică persistă un mecanism de generare și speranța câștigării încrederii, instituit în perioada sovietică³⁴. Este vorba de „mecanismul exemplelor”. Există (în Mongolia) un sentiment difuz, dar foarte prezent, al „încrederii sociale precare”, care se exprimă prin formule precum: „pericolul pentru mongoli este mongolul”, „istoria națională este plină de trădări”, „mongolii sunt mongoli”... La nivel microsocial, „un mongol este, în general, rău intenționat față de semenul său”, iar în registrul etnic, „pericolul pentru un grup etnic mongol este reprezentat de celelalte grupuri etnice mongole”³⁵. Există mecanisme care ar putea atenua această viziune mohorâtă, care ar putea crea condițiile necesare unei relații sociale de încredere, însă nici sentimentul împărtășirii unei istorii naționale comune, nici relația cu instituțiile statului nu joacă acest rol. În Mongolia, vârstnici și tineri „se iau după numele mari” chiar dacă nu le cunosc. Educația școlară prezintă realizările unor personaje exemplare, în comunitățile locale se vorbește despre traiectoriile ideale ale „indivizilor exemplari” care au învățat bine la școală, „au făcut universități de stat” și practică meserii pentru patrie, deci sunt demni de încredere.

Iată un exemplu de manipulare prin „puterea exemplului”: pe un panou, fotografia unui om puternic, în uniformă militară, este inserată în mijlocul unei poezii care laudă eroismul. Poezia este semnată, dar „masele” nu știu identitatea reală a celui din fotografie... Astfel de panouri, afișe, foi volante, ziare etc. ajung în „iurtele roșii”, aduse de indivizi instruiți să disemineze ideile partidului³⁶.

La un moment dat, guvernul mongol a apreciat că „au fost îndeplinite condițiile obiective pentru construirea socialismului” și a relansat „marea mișcare de colectivizare”, prin stimularea zootehniei rurale. În câțiva ani, crescătorii de animale au devenit membrii unor „cooperative agricole de producție”. Autoritățile au folosit „emulația socialistă”, toate cooperativele, toate provinciile trebuind să se întreacă în realizări, să-și compare cifrele, rezultatele, fiind apoi organizate ceremonii de premiere în centrul satului, în căminele culturale din capitalele provinciilor, în locurile cele mai aglomerate. În fiecare dimineață era o rutină citirea ziarului local în care se prezentau „meritele mongolilor exemplari”. „Emulația socialistă” a urmărit ancorarea figurilor exemplare în proximitate, în comunitate, cu ideea că toți locuitorii puteau deveni eroi ai societății socialiste...

Exodul populației din sate spre orașe (pentru a sprijini „efortul de industrializare a țării”) a fost un alt element esențial. În scopul construirii socialismului s-a folosit și în acest caz „modelarea eroică”.

De exemplu, textul unui cântec conține informații despre deschiderea unei mine de cărbune și despre sătenii care ajung acolo muncitori pentru a scoate „aurul negru” pe care-l duc la fabrică. Tot timpul ei cântă și laudă conducătorii care se bucură de cântecele muncitorilor și le aplaudă...

Mulți mongoli plecau departe de satul lor, uneori pentru perioade lungi de timp. Dezrădăcinații au dezvoltat o profundă nostalgie a comunității de origine adunate laolaltă, momente intens trăite și ilustrate pe cărți poștale, în versuri, folosite de brigăzile artistice de agitație, în cântece care induceau emoții și izbucniri în plânsete mult apreciate social³⁷.

Noțiunea de încredere este redescoperită recent și în analiza telemuncii³⁸ (când angajatorii dezvoltă așteptări pozitive față de angajați autorizându-i să muncească la distanță³⁹). Angajatorii mobilizează cunoștințe pe care le-au căpătat anterior în interacțiunile cu angajații, își pot suspenda neîncrederea și anticipa optimist comportamentul telelucrătorilor. În ultimele decenii, NTIC au schimbat modul în care oamenii pot comunica și lucra. Internetul, e-mailul, mesageria, skype-ul, zoom-ul, videoconferința ș.a. au revoluționat modul în care pot funcționa firmele, organizațiile, instituțiile. Telemunca poate fi introdusă fie datorită nevoilor particulare ale unor angajați (o incapacitate, un handicap, îngrijirea unui copil etc.), fie pentru a atrage forță de muncă calificată dar în alt loc decât cel obișnuit. Implementarea telemuncii poate aduce beneficii angajatorilor și angajaților (productivitate și motivație sporită, echilibru muncă-familie, ore de lucru flexibile, eliminarea timpului călătoriei până la locul de muncă, reducerea costurilor imobiliare, reducerea poluării etc.), dar și neajunsuri (în privința practicilor de lucru între colegi, sentimente de nemulțumire, plictiseală sau chiar invidie din partea celor care rămân să lucreze în birou). Implementarea telemuncii cere dezvoltarea unei „culturi a încrederii”, atât la angajatori cât și la angajați.

Și e-comerțul poate crește, dacă încrederea reciprocă crește. Informațiile privind câștigul potențial, probabilitatea de câștig, pierderea potențială etc. afectează luarea deciziilor de a se angaja într-o tranzacție cu caracter economic. Consumatorul responsabil caută informații privind furnizorii de pe piețe. O face mai întâi pe cont propriu, bazându-se pe observațiile sale, pe experiența și prejudecățile sale (prin vizite, contacte față în față, interacțiuni informale etc.). Treptat poate identifica și obstacolele din calea „comerțului electronic⁴⁰, fiindcă internetul ajută, dar și complică lucrurile privind încrederea. Costurile de intrare pe piețele electronice fiind relativ mici, este lesne ca noi și noi furnizori să apară și să dispară la fel de repede, spre confuzia și neîncrederea consumatorilor.

Problema încrederii se pune și când sunt analizate relațiile între un blogger și cititorii săi. Încrederea este în centrul oricărei relații de afaceri, mai ales dacă aceasta e online. Câteva caracteristici sunt corelate pozitiv cu încrederea într-un bloger: comunicarea relevantă, interactivitatea, informațiile cu valoare adăugată. „Blogosfera” se bazează pe o filozofie a deschiderii și a transparenței. Dacă în trecut au înșelat, nu au fost transparente, utilizatori internetului rămân precauți în privința blogurilor⁴¹. În „era digitală”, web 2.0 a transformat modul în care utilizatorii de internet se comportă. Web-ul social amplifică dinamica relațională, mișcările necontrolate, neliniare, produse de participarea „tuturor” și se asociază cu dinamica tehnologică în stabilirea relațiilor de încredere între producători, distribuitori, utilizatori, consumatori. „Social media”⁴² au devenit unul dintre instrumentele noilor practici de consum, iar blogul are mare succes acum și în lumea consumatorilor, a potențialilor clienți, nu numai la nivel individual și în lumea politică. Toți caută să influențeze, să vândă, să provoace, iar posibilitatea de „a da sentimentul încrederii” este esențială⁴³. „Încrederea electronică” este legată și de factorii care pot afecta securitatea, viața privată, riscul perceput, conţinutul și durata relației, numărul de adepți și de admiratori, calitatea comentariilor... (desigur că, înainte de toate, contează competența, integritatea, transparența, stilul exprimării bloggerului care evită comunicarea persuasivă, controlatoare).

Încrederea influențează și rolurile sociale care țin de domeniul sănătății. De exemplu, riscul asociat bolilor venerice este legat de infidelitatea partenerului sexual, dar multe femei (care trăiesc în sărăcie și promiscuitate) depind și de evoluția structurilor sociale, economice, educaționale și politice. Potrivit femeilor intervievate de către o cercetătoare⁴⁴, încrederea și respectul între partenerii sexuali ar putea fi suficiente pentru a preveni bolile, dacă femeile ar fi capabile să negocieze cu partenerii, să dea și să primească încredere. Sexualitatea este însă trăită diferit de bărbați și femei, de membrii unor grupuri sociale, relația are semnificații diferite pentru bărbații și femeile unor grupuri atunci când tind să separe sexul de sentimente și angajamente. În acest caz, strategiile de management al riscului pierderii sănătății sunt bazate pe convingeri individuale, pe încredere (fidelitatea se menține atunci când există satisfacții sexuale în cadrul căsătoriei⁴⁵). În numeroase cercetări privind atitudinea părinților față de vaccinarea copiilor au arătat influența rețelei sociale asupra încrederii, decizia părinților de a-și vaccina copilul bazându-se pe experiența lor, pe istoricul experiențelor colegilor, prietenilor, pe profesioniștii din sănătate, pe multimedia, pe poziția statului.

*

Așa cum am început aceste rânduri, „auzim”, „simțim” că neîncrederea crește, că „oamenilor nu le mai pasă”, au devenit prea egoiști, leneși, apatici... În fapt, le pasă, nu toți sunt egoiști, leneși, apatici, numai că trăim într-o lume care pare să destrame încrederea, să descurajeze implicarea, participarea și cere distanțarea, separarea… Apatia poate apărea când unii „își bat joc” de spațiul public, de public, fiindcă au mulți bani, când oamenii-consumatori-contribuabili sunt îndemnați doar să cumpere, să mănânce și să se uite la televizor, când mass-media ignoră probleme și soluții adevărate pentru a se centra pe „vedetizare” și pe scandaluri, când întăresc ideea că politica este un sport cu (tele)spectatori, când transmit mesaje greșite despre ceea ce înseamnă să fii lider⁴⁶... Apatia, indiferența pot apărea atunci când partidele politice sunt lipsite de capacitatea de a inspira alegătorii, când „politicienii” ajung să spună cinic ceea ce vor să audă votanții în loc să vină cu idei îndrăznețe, creative, mobilizatoare, când alegerile dau rezultate aleatorii, iar țara ajunge să fie condusă de către unii pe care majoritatea cetățenilor nu i-a vrut...

Poate dispărea apatia? S-ar putea diminua dacă s-ar începe cu identificarea rețelei complexe de bariere în calea încrederii, ca apoi să acționăm împreună pentru a trece de ele...

Note și referințe bibliografice:

¹ Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, București, Ideea Europeana, 2020

² https://inpolitics.ro/2009-2020-marile-intrebari-ale-pandemiilor-sau-cind-istoria-se-repeta-pe-spatele-cetatenilor_1812430467.html

³ V. Mangematin, Ch. Thuderoz (ed.), Des mondes de confiance. Un concept à l’épreuve de la réalité sociale, Paris, CNRS-Éditions, 2003

⁴ Încrederea emoțională se bazează pe resimțirea unor calități ale celeilalte părți (onestitate, bunăvoință, fiabilitate, flexibilitate, deschidere, empatie) și este o așteptare înrădăcinată în personalitate pe măsura dezvoltării socio-psihologice. Încrederea afectivă ține de sentimentele pe care le avem atunci când acordăm încredere datorită calităților percepute (acordăm mai lesne încredere unor persoane din același grup social fiindcă putem reduce marja de incertitudine și riscurile prin stabilirea unor relații față în față). Încrederea cognitivă se bazează pe bunătatea, deschiderea, sinceritatea, integritatea, competența, loialitatea celeilalte părți, identificate în experiența interacțiunilor, a schimburilor care constituie experiența relației. Încrederea organizațională se bazează pe structurile formale care garantează atributele specifice ale părților relației, se construiește pe standarde și reguli care guvernează viața socială, politică și economică și este foarte importantă deoarece instituțiile, organizațiile oferă multe resurse pentru părțile care vor să-și atingă obiectivele. Buna funcționare a instituțiilor crește nivelul încrederii. Dacă nu reușesc să onoreze practicile bazate pe adevăr, dreptate, echitate, imparțialitate, instituțiile încetează să mai aibă sens pentru părți...

⁵ https://www.erudit.org/fr/revues/cdd/2004-n58-cdd5007879/1008116ar/

⁶ Noţiunea de „demnitate” provine din latinescul dignitas și se referă la valori şi calităţi precum onoarea, frumuseţea morală, curajul etc.

⁷ În exercitarea funcției sale, „demnitarul” trebuie să întreprindă acţiuni care reflectă concordanţa între scopul pentru care a fost numit/ales şi mijloacele folosite. Exercitarea autorităţii funcţiei publice pe principiul machiavelic „scopul scuză mijloacele” exclude noţiunea de demnitate...

⁸ Așa cum se întâmplă și atunci când educația e prea laxă sau prea severă, când e manifestă frica de „a ieși în lume”, când omul își pierde locul de muncă, locul în cadrul familiei, când eșecurile se repetă...

⁹ La place de la confiance dans le couple (https://www.marieclaire.fr/la-place-de-la-confiance-dans-le-couple.1334040.asp)

¹⁰ Trebuie examinată și măsurată severitatea „trădării”: „trădările ușoare” sunt minciuni spuse ca să cruțe sentimente, complimentarea romantică, un flirt etc. peste care se poate trece cu exprimarea dezamăgirii, cu scuze imediate și promisiunea de a fi mai atenți cu sentimentele exprimate; „trădările moderate” se referă la bârfirea partenerului, lipsa de respect și considerație, indiferența față de sentimentele sale; „trădările serioase” sunt infidelitatea, răspândirea de minciuni, sabotarea (toate calculate, autorul fiind conștient de durerea pe care o provoacă, dar le continuă).

¹¹ Pentru unii, veselia, distracția, râsul, sprijinul emoțional, pentru alții, mai ales împărtășirea valorilor, responsabilitatea, raționalitatea.

¹² Noile tehnologii informaționale și comunicaționale

¹³ Gilles Verbunt, Modernitatea interculturală: drumul către autonomie, Paris, Harmattan, 2006

¹⁴ Eric Dacheux (https://core.ac.uk/download/pdf/49296222.pdf )

¹⁵ Cornelius Castoriadis, L’institution imaginaire de la société, Paris, Seuil, 1975

¹⁶ Democrația (conform DEX) este o formă de organizare și de conducere politică a societății bazată pe principiul exercitării puterii de către popor, este o concepție politică potrivit căreia puterea trebuie să fie exercitată de către popor.

¹⁷ A se vedea „economia convențiilor” (Boltanski și Thévenot), „paradigma darului” (Alain Caillé), lupta pentru recunoaștere” (Axel Honneth) etc.

¹⁸ Serge Paugam, Le lien social, Paris, PUF, 2008

¹⁹ Există câteva tipuri de liant: de filiație (între părinți și copii), de afiliere electivă (între soți, prieteni etc.), de participare organică (în viața profesională), de cetățenie (între membrii aceleiași comunități politice). Prin fiecare dintre aceste legături se caută protecția și recunoașterea (adică suportul, sprijinul pe care am putea conta atunci când înfruntăm valurile vieții) și interacțiunea socială care stimulează chiar prin existența celorlalți și prin evaluările lor.

²⁰ D. Wolton, Nowicki J., Coabitarea culturală, CNRS, 2010

²¹ Jacques Ion (ed.), L’engagement au pluriel, St. Etienne, PUSE, 2001

²² Nici fuzionarea culturilor într-una singură, nici păstrarea cu orice preț a uneia sau alteia cu drepturi specifice.

²³ Dmitri Muratov (ziaristul rus care a câștigat Premiul Nobel pentru pace în 2021, împreună cu jurnalista filipineză Maria Ressa) spunea că neîncrederea în democrație înseamnă ca oamenii să-i întoarcă spatele și să se aleagă cu o dictatură care duce la război... (http://www.romania-actualitati.ro/castigatorii_din_aceast_an_ai_premiului_nobel_pentru_pace-163453)

²⁴ Unii oameni nu se agață doar de identitățile lor colective, ci pot construi altele noi, trecând peste vechi repere, peste conflicte datorate apartenenței la „grupul nostru” sau la „grupul lor”.

²⁵ Anna Krasteva, Antony Todorov (ed.), Conflits, confiance, démocratie, Sofia, Nouvelle Université Bulgare, 2004 (recenzia lui Mircea Vultur în „Études internationales”, vol. 36/2005) 

²⁶ Schimbările sociale și culturale de după al Doilea Război Mondial au pus „individul în centru”, au fost acceptate și promovate „drepturile omului”, cultura non-conformismului, a dizidenţei, mulțimile adunate în pieţele publice au cerut „fără penali în funcții publice”, s-a proclamat sfârşitul comunismului, al Războiului Rece, „s-au născut” lumea globală, europenizarea, Internetul a schimbat modul în care comunicăm, revoluţia din ştiinţele creierului a schimbat felul în care înţelegem modul de luare a deciziilor...

²⁷ Aceleași schimbări sociale și culturale au afectat mult ideile de scop colectiv, naţiune, clasă, familie care au fost atacate. E greu să se implice oamenii în politică, în „cauze mărețe”, idealuri comune, când primează interesul individual... Piața unică a dus la o uriaşă creştere a inegalităţii între și în societăţi (răspândirea democraţiei ar fi trebuit însoţită de declinul inegalităţii...). Sfârşitul Războiului Rece a rupt contractul dintre elite şi oamenii din popor, din populații, etnii (elitele nu mai sunt supravegheate de alegătorii care nu mai sunt interesaţi să voteze dacă nu au cu cine...). Internetul ne-a conectat, dar rămâne dificil să-i înţelegi pe oamenii care nu sunt față în față cu tine (am văzut cum a făcut lumea digitală Brexitul). Știinţele creierului se ocupă și de manipularea emoţiilor oamenilor...

²⁸ ... Într-o zi ploioasă din timpul alegerilor, până după-amiaza nu s-a dus nimeni la vot. Când ploaia a încetat, oamenii au mers la urne. La numărarea voturilor s-a constatat că ... 70% votaseră „în alb”. Guvernul şi opoziţia știau ce să facă în caz de proteste, pe cine să aresteze, cu cine să negocieze, dar ce să facă celor care au votat „în alb”? Au decis să se voteze din nou. De această 90% au votat „în alb”... Decidenții nu pricepuseră că oamenii pot merge la vot și arăta că nu au pe cine vota...

²⁹ Suntem mai puțin predispuși să avem încredere în indivizii altor comunități etnice decât ale noastre, în tineri dacă suntem mai în vârstă și în cei mai în vârstă dacă suntem tineri etc., lucru regretabil într-o societate din ce în ce mai fragmentată din punct de vedere identitar și care pare sumbră pentru încrederea socială...

³⁰ Fukuyama, F., The social virtues and the creation of prosperity (https://www.jstor.org/stable/20752121)

³¹ Coleman, J. S., Foundations of Social Theory  (https://quod.lib.umich.edu/cgi/t/text/text-idx?c=acls;cc=acls;view=toc;idno=heb31522.0001.001)

³² Ekman, P., Friesen, W., Unmasking the face; a guide to recognizing emotions from facial clues, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1975

³³ Laurent Legrain, „L’inaltérable mémoire des exemples” (https://www.erudit.org/en/journals/as/2008-v32-as2866/000285ar.pdf)

³⁴ https://doi.org/10.1163/9789004216358_057

³⁵ O mulțime de povestiri ilustrează interacțiunile cu un necunoscut care sunt întotdeauna pline de suspiciuni, teamă de furt, corupție, de șamani falși și călugări incompetenți, de nesiguranța socială sesizată cotidian. Înainte de angajarea într-o afacere, se ezită, se amână mult...

³⁶ https://ideas.repec.org/h/pup/chapts/8472-1.html

³⁷ De exemplu, un ”dezrădăcinat” e primit într-o iurtă, unde i se dă un castron cu mâncare tradițională. Omul mănâncă cu poftă, iar mâncarea și căldura îl fac să verse lacrimi. Gazda plânge, empatizează cu el: „Cât de greu este să fii departe de țara ta, de satul tău, de cei dragi!”.

³⁸ https://www.scienceshumaines.com/la-confiance-approches-economiques-et-sociologiques_fr_11172.html

³⁹ Claudine Pilon, L’autorisation du télétravail comme acte de confiance (teză prezentată la Faculté des études supérieures et postdoctorales, Université de Montréal, bazată pe interviuri semi-structurate cu manageri care au autorizat telemunca).

⁴⁰ La confiance, sa nature et son rôle dans le commerce électronique

(http://www.lex-electronica.org/articles/v11-2/vallee_mackaay.pdf)

⁴¹ Blog (prescurtat din „weblog”), un site web de discuții sau informațional publicat pe World Wide Web.

⁴² Cavazza, F., Panorama des médias sociaux (http://www.fredcavazza.net/2008/05/ 19/panorama-des-medias-sociaux)

⁴³ Nonnenmacher, F., Blogueur d’entreprise, Paris, Éditions d’organisation, 2006

⁴⁴  Jacqueline Rodrigues de Lima, L’infidélité et la confiance: défi pour la prévention du VIH/sida auprès des Brésiliennes ayant un partenaire sexuel régulier et vivant en situation de pauvreté, teză de doctorat susținută la Faculté de médecine, Département de médecine sociale et préventive, Université de Montréal, 2008

⁴⁵ Bărbații care s-au declarat fideli afirmă existența dialogului deschis cu soțiile lor, raportează o îmbunătățire a relațiilor sexuale pe măsura anilor de căsătorie. Caută alte persoane cei care nu au practici sexuale reușite cu partenerul cuplului. Când nu există o legătură sentimentală puternică între soți, aceștia pot considera că o relație sexuală în plus nu e infidelitate, că o „aventura sexuală” nu e o „trădare”...

⁴⁶ Copiii, tinerii nu trebuie persuadați că eroismul începe atunci când cineva îți face un semn pe frunte și îți spune că ești parte a unei profeții. Se poate ajunge lider prin efort individual eroic, un efort colectiv continuu, voluntar, când omul își poate urma propriile visuri, neinițiat, neinvitat, și lucrează cu ceilalți laolaltă ca visurile să devină realitate...

About (un)trust, times of crisis and time in remaking

Keywords: Confidence; crisis; altruism; connectivity; telework

Confidence is approached by many socio-human disciplines. Therefore, the diversity of perceptions about it. After suggesting its importance for the various aspects of the world in which we live, the author shows that trust is useful, with all its polysemous character, and segments perspectives for understanding him in different dimensions and areas. Although independent of a specific situation, it can change over time because it also depends on the circumstances, but always it remains the “lubricant” at the basis of the functioning of the socio-economic and political system and its efficiency, is the main ingredient in the cement of exchange relations. For some it is faith, expectation, presumption, desire to have “good thoughts”, “good intentions”, for others it is a pre-existing social state, resulting from repeated historically and everyday interactions. The author insists that trust is built during activities, interactions marked by hopes and expectations. The hypothesis of procedural rationality changes the idea of predictability of behaviors, in the sense that each has a margin of autonomy (hopefully a certain predictability of behaviors, but we can never be sure that the other party will respect and apply the same rules) so trust leaves room for limited opportunism ... The reader of this article can find interesting and useful suggestions on how to reduce or increase confidence, confidence during crises, types of confidence, self-confidence, loss of self-confidence, trust and religious beliefs and attachment, connectivity, communion and community, trust and the social bond, trust in strangers, social mechanisms for generating and gaining social trust, trust and: telework, e-commerce, health etc. When trust is in crisis in all its aspects, apathy and indifference can arise. In order not to disappear completely, we could identify the barriers in the way of trust and continue with the common effort to overcome them ...