Pe Nistru, spre izvoare

Cuvânt-înainte

În iulie 1987, un grup foarte restrâns de entuziaști din republicile unionale, fără să-și ceară voie de la Moscova, s-a aventurat, în sensul frumos al cuvântului, să descopere Nistrul. Pe atunci, Nistrul era un fluviu de la capătul de Vest al imperiului sovietic, un fluviu închis, încărcat ca un ciucure cu depozite de muniții, întreprinderi industriale militare, semimilitare și petrochimice, mai ales în partea de sus, în Ucraina Apuseană. Ce deversau sau aruncau ele în Nistru nimeni nu știa, în afară de serviciile speciale ale complexului militar sovietic.

Ideea unei expediții libere, fără „politruci, ofițeri și savanți sub acoperire”, o discutasem într-un cerc restrâns, mai întâi la Chișinău, apoi la Ternopol, Lvov și Odessa. Pe cât era posibil, nici clandestin, nici cu aprobări de la partid, creasem un Comitet „neformal” al Nistrului, în care invitasem persoane mai puțin îndrăgostite de puterea sovietică. La început, ca să nu stârnim cuibul de viespi și de securiști, nu afișasem nicio agendă turistică, ecologică sau științifică. Singurele declarații sumare se rezumau la „grija pentru viitorul Nistrului, pentru asigurarea cu apă potabilă a orașelor riverane și, în primul rând, Odessa, Chișinău și Lvov”. Totuși, după lungi frământări, la propunerea colegilor ucraineni, convenisem să parcurgem cei 1 362 de km de expediție sub flamura studierii limbii esperanto (sic!), să anunțăm public că timp de o lună, cât vom pluti pe Nistru, vom învăța și comunica în esperanto. Atât. Niciun fel de interes pentru alte subiecte. Ce naivitate: ne ascundeam după deget să nu ne vadă ciclopii de la Kremlin!

Cum am pornit pe Nistru, ce am văzut în timpul călătoriei, prin ce discuții și experiențe am trecut e o poveste pentru un roman întreg, dar la moment îndrăznesc să aduc în spațiul public notițele și materialele mele de călătorie din acel îndepărtat an 1987, care au și ele o istorie aparte, fiind scrise, rescrise și completate cam un sfert de veac.

Încă din primele zile ale expediției, întâlnindu-mă cu alte realități decât cele măsluite și distorsionate de autoritățile comuniste, intrând în vorbă cu supraviețuitorii altor timpuri și descoperind memoria vie a fluviului, am înțeles că sunt în fața unei alegeri grele – ori scriu ceea ce se permite în Moldova sovietică ori, pe risc propriu, strivesc cenzorul din mine și adun ceea ce se mai putea aduna dintr-o arhivă devastată, dar încă deținătoare la acea vreme de mărturii și documente rare. Oamenii care au trăit grozăviile celor două războaie mondiale și experimentele diabolice ale comuniștilor sovietici aveau peste 80-85 de ani. Ei făceau parte din arhiva nearsă și neexilată a Basarabiei și Transnistriei, ei aveau în memorie întreaga dramă și suferință a unui popor umilit la el acasă, călcat în picioare, bătut peste ochi și peste gură să nu privească și să nu se roage lui Dumnezeu. Chipul, tăcerea sau vorba lor m-au ajutat să înving cenzorul din subconștient, să mă simt liber și să călătoresc, uluit de descoperiri, spre izvoare, chiar dacă pluteam la vale, către limanul învăluit de brizele și talazurile Mării Negre. Oricum, știam cu mult înainte de expediție, că pentru mine Nistrul are alte semnificații și rosturi decât o apă curgătoare sau o frontieră între civilizație și pustietate, știam că Nistrul e lada de zestre nedeschisă în care se află cântecele necântate, rugăciunile nerostite în limba exilată a băștinașilor, blazoanele de rezistență și hărțile adevărate ale unui neam, care își cunoaște și recunoaște și pe întuneric pietrele de hotar.

În august 1987, după ce am legat o cordeluță cu cele trei culori simbolice de o grindă arhaică, ieșită din zidurile Cetății Albe, am luat drumul spre baștină, unde, în podul casei părintești, în valiza veche, studențească, în care păstram ca pe cea mai mare comoară opera interzisă a lui Mihai Eminescu, am lăsat notițele și textele începute în expediție, pentru a le finaliza în timpuri mai bune. Apoi, înghițit de valul Mișcării de Eliberare Națională și de bătăliile identitare din Primul Parlament, uitasem de ele. Cam peste zece ani, în primăvara anului 1996, le-am găsit așa cum le lăsasem. Ele mai purtau prospețimea florilor de luncă, povestea Nistrului și căldura oamenilor. Spre surprinderea autorului, rândurile înșirate în fugă mai erau vii, respirau și, deja, izbutiseră să aibă o viață mai lungă decât imperiul sovietic. Cine ar fi crezut că monstrul se va prăbuși înainte ca filele jurnalului meu de călătorie să se îngălbenească?

În acel an am revăzut și rescris majoritatea textelor fără să le destram țesătura și atmosfera, le-am ordonat și completat cu amintiri și episoade noi. La aniversarea de 10 ani de la prima expediție obștească pe Nistru, unele fascicole, în variantă redusă, au apărut în revista „NATURA” și în antologia Cartea Naturii (1997), altele, de fapt, majoritatea, au rămas să zacă în manuscris. Abia când peste un alt deceniu convenisem cu Mihai Ogrinji să organizăm – sub auspiciile revistelor „NATURA” de la Chișinău și „România Pitorească” de la București – o expediție pe Nistru, i-am povestit de călătoria mea cea dintâi, din 1987. S-a aprins, aflând că am un jurnal de călătorie despre acea expediție, care m-a purtat până la izvoarele ființării noastre. Și mi-a propus să le tipăresc în revista sa, apoi să le adun într-o carte pentru a o edita în „Colecția Verde”.

Astfel, timp de mai mulți ani „România Pitorească” a demontat ecluzele ruginite instalate de „eliberatori” între noi și a lăsat apele Nistrului să împrospăteze harta Patriei noastre eterne, să aducă dorurile Basarabiei Acasă, să licărească acolo unde străinii au vrut să înăbușe încrederea în dreptul nostru la unitate și au întins sârma ghimpată prin interiorul Țării. Ei nu știau de tăria românească purtată de basarabeni în Siberiile de gheață, ei nu înțelegeau că șiragul nesfârșit de martiri ne ținea și mai strâns legați de ființa fără de moarte a neamului românesc, ei chiar nu-și dădeau seama de credința nestrămutată a tuturor celor despărțiți vremelnic de sârma lor ghimpată de pe Prut:

„Că nu e hotar sau carte
Să ne poată ’n veci desparte,
Cum nu sunt nici frontiere
Să despartă o durere”.

Ei, iată, de parcă am fi nemuritori, am mai lăsat să treacă un deceniu de la discuția cu Mihai Ogrinji și, surprinzător, înainte de a încredința manuscrisul prietenului de la București, am descoperit că în anul 2017, de necrezut, se adună 30 de ani de la acea călătorie tulburătoare, care m-a legat pentru totdeauna de sufletul Basarabiei și Transnistriei, de oamenii blânzi de pe un mal și altul al Nistrului, de memoria vie a fluviului și de arhivele nevăzute de strigoii roșii de la Chișinău și Moscova.

Ar fi corect, pentru a nu crea confuzii și a evita interpretări de cronologie a textelor, să menționez că gândurile, notițele de călătorie și fascicolele despre mediu, despre frământările intelectualilor de la Chișinău și despre „perestroikă” au fost scrise în ciornă, în timpul expediției din vara anului 1987 cu intervențiile ulterioare, iar celelalte episoade, majoritatea, aparțin anilor 1996, 2007 și 2017. Evident, de-a lungul timpului, ori de câte ori am oferit anumite fascicule spre publicare, am făcut completările pe care le-am considerat necesare. Probabil, de la început, neavând în gând să scot o carte despre expediția pe Nistru, ci doar un ciclu de articole pentru presă, am neglijat logica unui manuscris pentru editură. Acum, când s-a ivit ocazia, am adunat acea carte nesperată și împrăștiată peste timpuri, oferind-o nu ca pe o literatură de sertar, fiindcă nici nu este, ci ca zbaterile și trăirile unui român basarabean care în anii de ocupație rusească nu a deprins vocația să fie slugă la stăpân, care a refuzat conștient să accepte o identitate falsă și care nu și-a ascuns niciodată dragostea pentru Basarabia natală și pentru Țara sa adevărată – România. Dragoste care, în studenție, a fost mai scumpă decât libertatea proprie.

Mai pot adăuga că după trei decenii de confuzii și experimente oribile, antiromânii de pe timpuri, împreună cu odraslele lor, continuă să se afle la putere, să-și bată joc de Moldova din stânga Prutului, fără să se teamă de Dumnezeu, de lege și de mânia poporului, că toată acea faună parazită, plodită de nomenclatura sovietică, batjocorește și astăzi peste trei milioane de oameni și își adună sfidător, pe căi necinstite, averi fabuloase, de milioane de dolari. Ei au năpârlit, dar au rămas aceeași românofobi, chiar dacă se numesc comuniști, socialiști, democrați sau europeni, ei au milioane, dar nu valorează nici doi bănuți, fiindcă n-au patrie și sunt mercenari și profitori care își acoperă incompetența, hoțiile și milioanele furate după cuvintele de apărători ai statalității moldovenești. În realitate, ei își bat joc nu numai de o lume sărăcită și umilită, dar și de lucrurile sfinte, de istoria noastră adevărată, de limba română și de oamenii care au luptat pentru libertatea și drepturile legitime ale Basarabiei de a se ridica în picioare, de a rupe lanțurile robiei și de a se reîntoarce Acasă, la leagănul matern, la vatra milenară.

Ascultați cu inima, după 30 de ani, murmurul și tainele Nistrului din vara anului 1987 și o să vă convingeți că Basarabia românească, oricât de sfâșiată, îndoctrinată și părăsită ar fi fost în carcera imperială, nu murise și nu capitulase în întregime în fața monștrilor roșii, că o călătorie spre izvoare, spre rădăcinile noastre de veacuri nu are vârstă, iar orice pelerin lipsit pe nedrept de Țară, pornit la drum lung, în pelerinaj, își poate descoperi strămoșii, originea adevărată, patria și locurile sfinte.

Nistrul e deopotrivă piatră de hotar, piatră de sanctuar și piatră de altar, iar apa lui curgătoare e rugăciunea neîntreruptă a unui neam care aduce mulțumiri Domnului pentru Vatra și Grădina încredințate pe vecie întru îngrijire, pază, dăinuire și iubire. Iar România eternă, ascunsă și interzisă nouă în anii de ocupație rusească, nu a dispărut la comanda și teroarea satrapilor străini, ci s-a dus în adâncul sufletului basarabenilor singuratici, care au crezut în cei mai cumpliți ani în reîntregirea Țării lor, și nu în fala slugarnică față de un imperiu nomad și trecător. De la depărtarea a peste trei decenii, acompaniat de curgerea timpului și a Nistrului, întreb milioanele de sclavi homo sovieticus, încrezători că vor fi stăpâni peste popoarele lumii – unde vă este „patria”, unde vă este „nemuritoarea voastră Uniune Sovietică?”

Față de himerele voastre, România noastră, Grădina Maicii Domnului, e veșnică, e liberă și ne așteaptă cu dor pe locurile sfinte, visate în pelerinajele pe Nistru din alt veac.

Întâlnirea (I)

Totul pare neverosimil! Acoperite cu flori sălbatice și ierburi fragede de luncă, platoul și malul Nistrului, mai sus de Naslavcea, arată ca un colț de rai. Încep să simt aerul tare și curat al libertății. E ceva nou, necunoscut și răscolitor. Peisajul emană prospețime, mister și bucurie. Îmi vine să zbor, să mă înalț, să savurez de sus priveliștea încântătoare, să trec peste apa mișcătoare, să ajung de cealaltă parte, la stâncile colțuroase, care conturează linia orizontului. Ce mult îmi lipsea întâlnirea cu Natura, cu Nistrul, care mă transformau sub ochii mei uluiți în alt om, în unul liber și firesc. Merg desculț printre florile cu arome suave și trăiesc senzația ciudată că îmi croiesc o cărăruie proprie spre viața adevărată, că încep să deslușesc alte rosturi decât cele impuse tuturor, iar cineva din alte zări parcă mi-ar șopti că expediția de câteva săptămâni va trece pe neobservate într-un pelerinaj de ani și ani pe Nistru, până la întâlnirea inevitabilă cu destinul.

Hoinăresc în voie prin paradisul recuperat și îmi amintesc cu zâmbet de ciorovăielile noastre înainte de decizia finală. Șovăielile multor colegi și previziunile lor mă derutau. Unii se temeau de apă, alții de partid. Ca la comandă, majoritatea declarau că „încă nu a venit timpul” și cereau să renunțăm sau să amânăm pentru un an-doi „aventura” care ar fi putut aduce prejudicii cauzei comune, fie că cineva se va îneca, fie că vor apărea situații grave, conflictuale cu șefii întreprinderilor poluante (peste câțiva ani, în 1991, am aflat că interdicția venea de la Academie și de la secretarul doi al comitetului central al pcM). La începutul anului, în ianuarie ’87, lista se rărise considerabil. Zarurile fusese aruncate în altă parte. Din cei peste 25 de doritori rămăsese cam 10, dar și pe ei îi bătea vântul. Intervențiile celor de „sus” se vedeau pe față. Savanții, entuziasmați la început de posibilitatea să facă investigații pe fluviu, s-au retras tiptil, toți până la unul, motivând că Academia va efectua cercetări științifice și de laborator aparte, fără implicarea presei și a publicului larg. Înțelegerile dintre noi, dar și cele cu ucrainenii de la Lvov și Ternopol se duceau de râpă. Ca să salvăm măcar nucleul dur din câteva persoane și să evităm eventualele amenințări sau demiteri forțate de la serviciu, convenisem să solicităm în mod individual concediul legal în luna iulie și să aderăm pe cont propriu la grupul „verde” al ucrainenilor.

Legătura telefonică foarte proastă cu ecologiștii din Ucraina Apuseană crea mari dificultăți în elaborarea și coordonarea planului comun, iar întrevederea restrânsă, ce urma să ne adune la Chișinău sau Odessa în luna februarie, ca jurat, eșuase. Totuși aflasem că mișcările neformale din Lvov, care planificau să se unească într-o asociație largă „Tovarișcestva Lva” fusese dispersate, iar autoritățile le-au refuzat categoric orice formă de înregistrare oficială. „Verzii”, care urmau să devină nucleul asociației neformale, nu s-au dat bătuți, anunțând public că ei oricum se pornesc pe Nistru, chiar dacă partidul nu le dă voie. În deruta generală și zvonurile despre radiația ucigătoare împrăștiată de explozia de la Cernobâl, Moscova și Kievul căutau în fel și chip să pună capac pe mulțimea de probleme ecologice tot mai alarmante și persistente, care răbufneau în Ucraina. Nu cunosc amănunte cui aparține invenția ingenioasă, dar gogoașa cu studierea limbii esperanto pe Nistru ne-a amuzat teribil, făcându-ne să născocim în timpul călătoriei cuvinte inexistente, fără noimă, pe care nu le-ar fi putut decodifica niciun serviciu din lume.

Cum vă spuneam, sub pretextul studierii limbii esperanto în aer liber, de la poalele munților Carpați, la sfârșitul lunii iunie au pornit în josul apei reprezentanții Ucrainei, Rusiei și Țărilor Baltice, iar în aval de Hotin urma să li se alăture „esperantiștii” moldoveni. La data stabilită, 7 iulie 1987, instalasem corturile noastre la Naslavcea, în Republica Moldova, fără să știm că pe drum grupul de peste 50 de „esperantiști” ucraineni și ruși a fost în mare parte destrămat de „savanții” infiltrați, fiindcă autoritățile sovietice erau împotriva unor expediții sub cerul liber, unde reprezentanții din diferite republici unionale puteau să vorbească despre frământările și realitățile lor naționale, să facă un schimb de opinii nesupravegheați de serviciile omniprezente. La Naslavcea, unde urma să se producă joncțiunea expediției cu grupul moldovenesc, mare ne-a fost mirarea când, în loc de o flotă întreagă, am văzut un echipaj mic din 5 oameni, adăpostit în două bărci cu motoare. Ei păreau necăjiți și mai să treacă pe lângă corturile noastre fără să fim observați. Le-am strigat din răsputeri ca să acopăr gălăgia motoarelor: „Ei, fraților, ați intrat în Moldova!”. Auzind o limbă necunoscută s-au apropiat de mal. „Țe, Moldova? (Aici e Moldova?)”, a întrebat în ucraineană un bărbat impunător, cu plete și barbă albe, care, sărind din barcă pe mal, ne-a strâns mâna și s-a prezentat – Roman Didula. Peste câteva minute a ajuns la mal și a doua barcă din care a coborât un alt bărbat pe nume Igor Pușcari, șeful grupului ucrainean. Vorbisem cu el de multe ori la telefon și comunicam prin scrisori mai bine de un an, dar ne vedeam pentru prima dată. Arăta abătut și amărât. „Când ajunge expediția la Naslavcea?”, l-am întrebat. „Ce vedeți e toată expediția»”, mi-a răspuns cu o voce stinsă Igor Pușcari.

De la Naslavcea până la Cetatea Albă, la liman, aveam de parcurs pe Nistru aproape 700 de km, partea adevărată, cea mai pitorească a fluviului. Și fiindcă pe teritoriul Ucrainei cineva reușise să destrame expediția „Nistru-87”, urma să decidem împreună dacă pornim pe râu numai în 10-12, în loc de 50-60, sau ne reîntoarcem pe la casele noastre. Șovăiala și nehotărârea ucrainenilor devenea contagioasă și punea în pericol călătoria în comun. Se cerea o scânteie să-i aprindă, să-i încurajeze, să le lumineze un drum necunoscut. M-am simțit nevoit să intervin, să le spun că pentru mine și colegii mei este o ocazie unică, un vis de zile mari să descoperim legendele și frumusețile Nistrului, problemele ecologice și oamenii din localitățile riverane. Am mai adăugat că ne dorim mult să împărțim impresiile și bucuriile drumeției împreună cu ei, să vadă cu ochii lor cât de bogată și de încântătoare e Moldova noastră, să guste vinul moldovenesc, să mănânce pe săturate din fructele și legumele de pe malurile Nistrului, să savureze aroma strugurilor de masă, a caiselor, merelor și piersicilor încărcate de dulceața și lumina soarelui de vară. „Haideți cu noi până la Soroca, i-am îndemnat prietenește, iar acolo o să hotărâți ce faceți mai departe.”

Însera. Cădea un amurg smerit, învăluit de arome și culori aprinse. Ne aflam la un cot al Nistrului de o frumusețe tulburătoare. Pe malul stâng se ridica un lanț de stânci uriașe, alburii, din care se evidenția „Sfinxul” și „Faraonul”. Peste albul lor, asfințitul risipea voaluri purpurii și crea imagini de basm. Vizavi de locul nostru de întâlnire și popas se ridica un perete abrupt de calcar, cam de vreo două sute de metri, pe la mijlocul căruia se vedea o mănăstire rupestră săpată de misionari încă în zorii creștinismului. Mai la vale de noi râul se despletea în două, lăsând la mijloc un templu verde. Păsările amurgului se prăbușeau din ceruri peste luciul Nistrului și se pierdeau în simfonia împrejurimilor. Nimic asemănător nu văzusem până atunci și totul mi se părea ireal, fabulos, fantastic. În acele clipe de contopire totală cu natura, am decis împreună cu ucrainenii să nu renunțăm la expediție din cauza numărului mic și să pornim pe Nistru, în vale, prin Țara Moldovei. A doua zi, după cum ne înțelesesem în ajun cu prietenii moldoveni, urma să sosească un „vaporaș”, care să ne însoțească până la Soroca.

Apele vii (II)

Mă îndepărtasem puțin de tabără să ascult în singurătate simfonia naturii. Deși era târziu, noaptea nu dorea să vină. Așteptam să cadă întunericul, însă stâncile de calcar iradiau o lumină bizară, cosmică. Vizavi, pe malul abrupt, cam pe unde s-ar fi aflat mănăstirea săpată în piatră acum o mie de ani, licărea ceva nedeslușit. Nu semăna nici a candelă agățată de zidurile albe și nici a lumânări pâlpâind. Peisajul lua nuanțe fantasmagorice și intra în alte dimensiuni și culori decât cele naturale. Noaptea părea și prezentă, și absentă. Nistrul nu mai avea nimic comun cu o apă trecătoare: începusem să am senzația că alături nu râul curge, ci însuși Timpul își poartă respirația peste veșnicia locului și aduce la suprafață file ascunse cu strășnicie, file scrise cu sânge, iar în spatele lor se zărea ferecată memoria acestui popor înstrăinat și condamnat să uite. Fără să vreau, începusem să văd pe luciul apei, ca pe o pânză de ecran, ceea ce ani în șir ne convingeau cu pistolul că nu există – un film total interzis despre „realitățile falsificate”. Incredibil, dar totuși filmul exista! Nu fusese ars definitiv și nici spulberat în cele patru zări. Imagini tot mai clare se perindau în lumina de lună, derulând epizoade de groază despre o Basarabie răpită, prigonită, deportată, înfometată, răstignită, părăsită, uitată, schimbată, trunchiată...

Încercam să evit gândurile, imaginile și întrebările, care îmi dădeau târcoale, încercam să evadez din starea care devenea tot mai dominantă și mă apropia de linia roșie a interdicțiilor ideologice, a subiectelor tabu. Mă temeam să gândesc liber, să recunosc că împreună cu alte patru milioane de conaționali trăiesc din minciună, din propagandă, din miturile contagioase, inventate la Kremlin, despre originea noastră, despre aspirațiile seculare și rugămințile fierbinți ale moldovenilor de a fi luați sub aripa salvatoare a „fratelui mai mare”; mă simțeam mic și fricos că nu am îndrăzneala să mă opun, să țip în gura mare, să nu permit să mă scuipe la fiecare oră radioul, televiziunea, partidul și academia, să nu mă oblige la serviciu să scriu neadevăruri, să elogiez monștrii și colaboraționiștii care ne-au adus „eliberarea” și fericirea.

Întreaga linie de sus a defileului, astrul strălucitor și cerul înstelat se oglindeau perfect în râu. Luna, care ieșea din apele Nistrului, mă îndemna să fug de frământările lăuntrice, să deschid ochii, să văd cât de miraculoase și de fascinante sunt natura și creația divină. Zadarnic! Peste peisajul neobișnuit și întinderea dominată de o tăcere minerală, neliniștile mele și întrebările nechemate deveneau și mai insistente.

După ce ne-au schimbat numele, ne-au falsificat identitatea, ne-au smuls din vatră, ne-au transformat în cobai, ce mai vor să facă din noi, ce mai uneltesc, ce planuri ascunse au mai pus la cale? La Moscova se face mare vâlvă, secretarul general ne îndeamnă să fim sinceri, să vorbim deschis, să spunem adevărul, să nu ascundem realitățile, dar totuși ce dorește cu adevărat Gorbaciov de la supușii săi? Comunism și socialism cu față umană? „Glasnosti”? Cu ce scop? Să afle ce gândesc și ce cred oamenii, ca să umple iarăși Siberia cu ei? Până unde vrea el să ajungă cu „glasnosti”-ul? Ca în 1956, un mic dezgheț, de ochii lumii, pentru a salva împărăția, partidul și ideologia? Ne va lăsa „KGB”-ul în libertate dacă îl credem pe Gorbaciov și, de exemplu, publicăm opera politică a lui Eminescu? Sau începem să vorbim sincer despre problemele noastre naționale, despre îndobitocirea și rusificarea masivă a băștinașilor, despre limba noastră pe cale de dispariție împreună cu cele patru milioane de moldoveni sovietici? Or e un pretext, o capcană pentru a ne înghiți definitiv? Sau poate e un ultim semn de a sparge poarta închisorii și a ne salva ființa națională? De ce să nu spunem adevărul despre 16 mai 1812 și 28 iunie 1940? Cât o să mai suportăm să învățăm din manuale mincinoase despre rolul trădător al „Sfatului Țării”, care a „vândut Basarabia României regale?” Până unde înaintăm cu revendicările noastre? Cum le rânduim și ce aducem în prim-plan? Au mai rămas oameni în Moldova comunizată care să se jertfească pentru drepturile băștinașilor? Cum să-i găsim și să-i adunăm împreună? Ne va duce capul să profităm de pretinsa transparență gorbaciovistă pentru a ridica moldovenii în picioare?

Întrebările fără răspuns se înmulțeau și se pierdeau în noapte ca și scânteile de la focul de tabără. Mă simțeam răvășit și singur de tot. Ca să mă liniștesc, am coborât încet în Nistru. Izvoare ascunse la mari adâncimi, încă necunoscute, răbufneau din albia arhaică, magmatică și emanau vigoare, energie și putere. Nu-mi venea să cred: mă transfiguram, mă reîntorceam la ai mei. Trăiam concomitent clipa inițierii, botezului și renașterii. Fără să știu, intrasem în apele vii ale unui neam viguros de multe milioane de suflete, care mă vindecau de otrava străină intrată în sânge, îmi dădeau încredere și curaj să văd dincolo de vremelnicia unor mari injustiții și să cred în dreptatea lui Dumnezeu.

Răsăritul soarelui ne prinde trecând râul. Până la sosirea vaporașului, am decis să ne cățărăm pe stâncile în care stă pitită mănăstirea rupestră. O cărărușă săpată în piatră ne duce spre înălțimile cerului până ajungem la o prăpastie peste care se întinde un pod arcuit, medieval, și fără de care nu ai nicio șansă să ajungi la mănăstire. Colega mea, Tatiana, îmi spune că a mai trecut pe aici, împreună cu cercetătoarea Vera Nemțeanu, de la care a auzit că podul ar fi fost construit de daci sau de romani, că în arhivele de la Kamenița, Odessa și Kiev se află mărturii deosebite despre mănăstirea rupestră de la Leadoveni (redenumită în Leadova), leagăn al misionarilor și sihaștrilor din secolul X. Se spune în popor că sfântul Antonie, cel care a întemeiat celebra Pecerska Lavra din Kiev, mai întâi s-a rugat ani în șir în grotele Nistrului, a săpat altare în stâncile de la Leadoveni și Bacota, apoi a dus cuvântul divin pe malurile Niprului, la Kiev.

Trecem podul. Aici întâlnim un bătrân senin, nins de ani, la chip leit Lev Tolstoi în ultimii ani de viață. Fără teamă și ură în glas, îi numește pe comuniști antihriști și ne arătă spre vârful stâncii: „Uitați-vă sus, ne spune într-o moldovenească amestecată, acolo se afla o biserică cu clopotniță înaltă, până la cer. Când trăgeau clopotele, se auzea până la Mogilău și Soroca. Venea lume de pe lume la slujbe. Eram copil și țin minte șiragurile de credincioși. În 1930 bolșevicii au aruncat-o în aer. Au distrus cu dinamită și trecerea spre mănăstirea din stâncă, însă oamenii au continuat să vină încoace până în anii ’60. Acum e batjocură mare. Niște nenorociți au jefuit mănăstirea și au aruncat iconostasul afară”.

Cuvintele bătrânului se adeveresc. Obiecte de cult, steaguri bisericești, cărți rupte, icoane sparte, sfeșnice, iconostasul stau azvârlite pe marginea prăpastiei. Ne revoltăm cu toții, fiecare în limba lui. Rătăcim prin chiliile devastate și descoperim alături de o boltă uriașă săpată în calcar inscripția în rusă: „monument istoric din secolul X cu valoare de unicat în sud-vestul URSS. Este ocrotit de stat”. Parodie curată. Ce ocrotire? Vandalism, nu altceva. Putea un regim ateist să aibă o atitudine pioasă față de monumentele religioase? Desigur că nu, fiindcă vandalismul venea chiar de la cei care declarau că ocrotesc prin lege moștenirea trecutului. Urcăm mai sus până ajungem pe cea mai înaltă terasă naturală. Un șanț încâlcit dezgolește bucăți de zid năruit și bolovani mari de piatră veche, de temelie. Probabil, o fi urmele clopotniței și bisericii aruncate în aer. Nu cunoaștem și nu avem pe cine să întrebăm. Tolstoi al nostru, martor la acele vremuri, rămăsese în vale.

De la înălțime se observă imensitatea hidrocentralei de la Novodnestrovsk. Auzisem că sovieticii experimentează o variantă nouă de hidrocentrală bazată pe acumulări enorme de apă și în afara barajului, în lacuri artificiale construite pe platourile cele mai înalte din apropierea Nistrului. Abia acum aveam se aflu de la Roman Didula că noul experiment a îngropat sub ape peste 74 (!) de sate cu tot cu case, cu cimitire, cu drumuri, localități întregi din ținutul Hotin și din regiunea Cernăuți, Bucovina. Aceeași soartă tristă au împărtășit-o alte zeci de sate de pe malul stâng, din Podolia. Țăranii au fost transferați la blocuri, în orașele unde nu-și puteau găsi astâmpăr și serviciu. Nu puțini își pierdeau mințile, apucau câmpiile, iar unii își puneau capăt zilelor. Hidrocentrala de la Novodnestrovsk a perturbat regiuni întregi din Ucraina Apuseană. Autoritățile afirmă că dezechilibrul social nu a afectat cu nimic echilibrul ecologic al Nistrului. O poveste născocită de mitologii sovietici pentru a perpetua starea de șerbie și indiferență a populației.

– Este atât de greu să obții un document tehnic, să smulgi o mărturie adevărată de la savanții ucraineni, se plânge Igor Pușcari, încât te întrebi, dacă, în genere, avem oameni de știință capabili să-ți furnizeze o informație corectă.

Pe atunci nu aveam nicio dovadă că Nistrul era grav bolnav și agoniza, mai ales după teribila catastrofă de la Stebnic din 1983, când milioane de tone de otrăvuri au ajuns în râu. Nu știam că bazinul hidrografic în regiunile Lvov, Ivano-Frankivsk, Ternopol, Vinița, Cernăuți e împânzit de întreprinderi chimice foarte poluante și nici că în zona apuseană funcționează o întreagă infrastructură industrială și militară ce deversează zilnic cantități incontrolabile de toxine în apele fluviului. Pe atunci nu dețineam niciun fel de date despre „contribuția” Moldovei la degradarea Nistrului. În acele momente, ochiul nostru se desfăta cu priveliștile paradisiace din preajma Naslavcei, alergam nesăturați de frumusețe prin cele „33 de vaduri-cascade” ale râulețului Chisărău și priveam cu uimire de copil acea carte necunoscută pe care Nistrul ne-o deschidea ca pe o mare taină.

La 10 dimineața sosi „vaporașul”. Căpitanul Nicolae Tatarciuc din Otaci ne salută marinărește, spunându-ne că are plăcerea să ne însoțească până la Soroca.     

Travelling on the Nistru River, to its headwaters     

Keywords: Nistru River; journey; landscapes; ecology; fortresses; perestroika; famine; deportations; assimilation; Homo sovieticus; Chisinau; Tighina; Cetatea Alba; Hotin; Bessarabia; Romania; Moldovan Soviet Socialist Republic; Transnistria; Soviet Union      

The book Travelling on the Nistru River, to its headwaters presents Romanian Bessarabia under Soviet occupation, before the imperial prison (USSR) collapsed. The journey takes place on the Nistru River, in the summer of 1987, on these “breathing” waters, which lead to the Romanian nation’s everlasting spring, bringing back the exiled memory of over four million people forcibly estranged from their homes, reinforcing faith in freedom and God’s justice.