GREEN CARD

În ziua în care a ridicat ultimul salariu de la hotel, i-a transferat Darlei câteva sute de dolari. A mai pus niște bani deoparte. Cu puțin peste o sută de dolari și-a cumpărat telefon. Un Iphone cam vechi, dar încă bun. Acum, va putea telefona acasă. Va putea vorbi chiar din truck-ul pe care lucrează. Cu cei de acasă, cu Sașa, cu Ted. Cu Darla. Compania la care s-a angajat i-a dat cheile de la camion, însă până a se apuca de muncă i-a cerut să facă câteva săptămâni de stagiere alături de un șofer cu experiență. Un polonez care rupea câteva cuvinte în limba rusă și care știa foarte bine unde se află Moldova, ce e cu țara asta și chiar ce se va întâmpla cu ea în anii care vin.

Polonezul urca la volan doar în cazuri extreme. În rest, așezat pe bancheta din dreapta, povestea, povestea până în cele mai mici amănunte cum a ajuns în Chicago, cum a început să lucreze. Că în toate câte le-a făcut l-a avut pe Dumnezeu alături.

– Să nu spui niciodată că ești singur, băiatule. Chiar dacă nici în dreapta ta, nici în stânga, nici în față sau în spatele tău nu vezi pe nimeni. Așa a vrut El, să rămân aici, în Chicago, și să-mi aranjez viața. Nimeni dintr-ai mei nu a ajuns aici. Eu sunt primul. Că tu tot primul ești, nu-i așa? Sau tu ai venit aici la bunici? Și dacă eu sunt primul, tare, tare bogat nu pot să fiu. Așa e în cazul nostru. Primii, adică eu și tu, suntem generația de sacrificiu. Noi croim drumul pe care vor merge cei care vin din urmă. Și drumul ăsta ne ia nu numai banii, ne ia și viața. Dar noi înțelegem bine. Noi nici prea bogați nu putem fi, nici prea americani.

– De fapt, spune Cătălin, eu am plecat de acasă cu un gând foarte bine formulat pentru mine. Merg în America, fac un milion de dolari și mă întorc acasă. Asta am vrut. Și încă mai vreau, probabil.

– Probabil...Uite acest probabil se strecoară puțin câte puțin printre cuvinte. La început, așa, doar ca să iei aer când rostești și alte cuvinte. Apoi, acest probabil... Apropo, tu știi cum crește puiul de cuc?

– Nu. Știu doar cum cântă cucul.

– Atunci, uită-te la mine. Cucul, adică femela, caută un cuib pe undeva în zona în care trăiește ea și depune un ou în el, alături de alte câteva ouă depuse deja acolo. Pasărea le clocește cu grijă pe toate. În momentul în care din ouă încep să apară puii, ea îi hrănește fără să facă diferență între care sunt ai ei și care nu. Doar că puiul de cuc, după ce a prins un pic la puteri, începe să-i arunce din cuib, unul câte unul, pe ceilalți pui. Câte unul, câte unul. Se întoarce cu spatele la el și îl împinge, îl împinge spre margine. Până când în cuib rămâne doar el. Mai dureros e că pasărea continuă să aducă în cuib hrană. Și îl hrănește, și îl hrănește. Îl hrănește pe cel care i-a ucis adevărații ei pui. Când își simte bine aripile, se rupe de cuib și pleacă. Pleacă fără să ia cu el nimic, absolut nimic din ceea ce a avut pasărea care l-a hrănit. Nici cântecul, nici culoarea penelor, nici instinctul acela matern. Nici iertarea. Nimic. Se va maturiza, va căuta un cuib pe undeva pe aproape și va depune un ou.

– E destul de dramatic și e un act de cruzime care durează la nesfârșit. Când eram acasă și îl auzeam cântând, aruncam bani în partea de unde se auzea el cucuind. Să ne dea mai mulți ani. Se spunea că el, cu cântecul lui, ne număra anii. Înțelegi, cucul ne numără anii! Și de ce mi-ai spus toată povestea asta?

– Pentru că, ziceai tu, „probabil încă mai vrei să te întorci”. Uite anume acest probabil. Inițial, el nu este lăsat să se strecoare în determinarea cu care tu ești pornit să faci sau să nu faci un lucru anume. Mai târziu însă, te va lega definitiv de America. Am avut un prieten acolo în Polonia. Avea doi copii – un băiat și o fată. Fata a plecat să facă studii în America, dar plângea mereu că vrea acasă, că nu se poate acomoda acolo. Și-i tot spunea lui taică-său că termină studiile și revine imediat. Pe sub apele oceanului, dar revine. Neapărat revine. Nu a mai revenit. În toate e vrerea lui Dumnezeu, băiatule.

Urmărește cum banda de asfalt a drumului se pierde continuu sub pliscul de fier al camionului, dar, de fapt, se gândește la puiul acela de cuc. Da, da, e vrerea lui Dumnezeu în toate, dar oare chiar Dumnezeu să-i dea putere unui pui de cuc firav, și încă fără pene pe el, să facă ceea ce face?

În grădina bunicilor mei de lângă Varșovia, era un mormânt. Se întâmplă rar de tot ca undeva, într-o grădină, să fie un mormânt. Ceva mai târziu, bunicul mi-a spus că acolo e înmormântat un soldat împușcat în timpul războiului. Nu țin minte numele de familie, dar știu că îl chema Gheorghii.

– Cum Gheorghii?

– Da, Gheorghii. Era din Moldova, de la voi. A găsit taică-meu în niște arhive publicate de ruși. Și e înmormântat în grădina bunicului meu. Eu cred că rudele lui nu știu nici până azi unde e înmormântat. Vezi, lângă noi e întotdeauna Dumnezeu. De ce anume tu, un moldovean, trebuia să te nimerești pentru stagiere în camionul meu?

O autostradă dreaptă ca raza soarelui care le luminează fețele îi poartă spre sudul Americii. Spre Charlotte. Pe platforma din spate, prinse în lanțuri – câteva legături de țevi, mai groase și mai subțiri. America nu e doar cea din Chicago. Autostrada ocolește localitățile. Dar mai ales orașele mari. Apar însă case pe lângă drum. Semănate rar, printre copaci, fără curți și fără grădini. Case cu coronițe prinse pe ușă. Mai răsărite sau mai tupilate printre copaci, dar cu coronițe prinse pe ușă. Se vede că nici pe departe coronița nu e semn al bunăstării. Dar nici al sărăciei. Are și sărăcia, prinsă de ea, o coroniță cu flori.

În Moldova nu prinde nimeni coronițe pe ușă. Sau aproape nimeni. Ce au oamenii care prind coronițe pe ușă și ce nu au cei care nu le prind?

A telefonat Darla. Spune că s-ar putea depune dosarul pentru legalizare. Nu, ea nu poate face lucrul acesta. Trebuie angajat un avocat care știe bine acest parcurs. El cunoaște întrebările acordate la interviu și cunoaște răspunsurile necesare. Tu ai să mergi acolo de capul tău și ai să începi să te bâlbâi. Nu, întrebările nu sunt atât de necruțătoare la această etapă. E doar un început de proces. O perioadă care trebuie să dureze un timp anume. Mai devreme începe, mai devreme se încheie. Va trebui să meargă iarăși la Detroit. Partea bună a lucrurilor e că de data asta ar putea să nu plece cu trenul. Ar putea să-și facă drum la Detroit cu truck-ul, iar acolo să se rețină pentru câteva ore. E mai bine așa.

Dar asta s-ar putea întâmpla abia peste vreo săptămână. Totul depinde de dispecerii companiei. Ei trebuie să găsească o încărcătură spre Detroit, lucru care se întâmplă foarte și foarte rar. Acum e aproape iarnă, Detroitul e ceva mai la nord de Chicago și drumurile pot arăta fel de fel de surprize. Pe truck lucrează destul de mulți moldoveni, își scriu unul altuia când apare vreo problemă pe drum. Chiar și în cazul în care, undeva, pe un sector anume, se fac verificări mai amănunțite. Ce-i costă pe ei să scrie că pe drumul cutare, la mila nu știu care, există o stație de așteptate, wait station, cum îi spun ei, care are aprins semaforul verde. Deci toate truck-urile care trec pe acolo sunt obligate să facă dreapta. Ar putea fi un control de rutină: câteva întrebări doar. Dar ar putea să se facă o radiografie până în cele mai mărunte detalii. Și orice problemă detectată de ei îți va aduce penalizări. Iar penalizările au până la urmă expresia lor financiară. Câteva cuvinte doar, scrise de cineva pe care nu l-ai văzut niciodată, îți sunt de mare folos.

Dar drumurile, drumurile acelea acoperite cu gheață după o pantă de deal care ascunde de ochiul tău zeci de truck-uri făcute zob. Să-ți fi spus cineva. Băiatul care a zburat de pe rampă ca o frunză suflată de vânt. Să-i fi spus cineva! Să-l fi sunat cineva cu doar câteva clipe până la marginea drumului. Să-i fi sunat. Cât de abrupt. Cât de scurt poate fi uneori drumul pe care tu, în visul tău depănat cu ochii deschiși, îl vezi lung și... Îl vezi exact cum îl văd și toți ceilalți. Cu tot ce au ei. Cu un hotel la care dimineața devreme vine o furgonetă, cu un băiat pe care îl cheamă Ted și care vede la o privire aruncată în urmă un stâlp de fum urcând greu spre cer, cu Darla tunsă scurt sau cu părul căzut peste umeri, cu un inel dăruit pentru poze. Fiecare din ei. Doar că...

Au și ei undeva între tâmple fraza aceea scurtă „Un milion, și mă întorc”. Merg la volan nonstop într-o interminabilă matematică care îi ține cu ochii deschiși. Matematică și doar din când în când treziți de numele vreunui om politic repetat la un post de radio și în gând. Un om politic care e sărac la tribună, dar care e putred de bogat acasă. Și merg pe un drum care pare să nu mai aibă sfârșit. Nopțile în Chicago sunt rupte de zgomotul cauciucurilor gonite pe interstate. Pe highway. Un fel de geamăt cât drumul de lung. Încă o oră, încă o oră. Încă. Unsprezece, douăsprezece, treisprezece... E pe aproape un punct de control, dar are semaforul pe roșu. Se mai poate merge. E noapte, e târziu și doar geamătul cauciucurilor pe beton. Când simți ochii mai grei decât ceva timp în urmă, telefonezi. De cele mai multe ori, pe mama. Ea chiar dacă doarme, nu doarme. Și te interesează orice. Cum e timpul acasă, dacă mai sunt gropi pe drum, în ce culoare și-a vopsit gardul vecinul de vis-a-vis, cum se pun roșiile la murat și dacă se poate de cultivat castraveți într-un ghiveci. Apoi îți dai seama că dinspre Moldova se reacționează întârziat la întrebările tale, se cam tace lung și înțelegi că le e somn și lor. Și doar vuietul cauciucurilor pe beton.

Poartă în truck multe din câte are altcineva acasă. Un frigider cu ceva demâncare, cu fructe și câteva sticle de apă. Două paturi cu lățimea un pic peste lățimea umerilor săi, un costum pe umerar, o cămașă pe care nu a îmbrăcat-o demult. O pereche de pantofi, niște cărți, o farmacie, câteva șervete și două-trei rânduri de schimburi. E parcă o aluzie la casa în care locuiește un om, dar Cătălin nu vrea nici pe departe ca această cabină în care te poți plimba cu mâinile la spate în toată statura ta, ca această cabină să fie casă. Casă este casa prin ale cărei geamuri se văd mereu aceleași peisaje. Același drum care te duce și te aduce. Același petec de iarbă pe care ieși uneori și te întinzi ca pe iarba de la marginea satului.

Încă nu știe nici el de ce i-ar trebui lui cămașa, pantofii și costumul de pe umerar, dar le poartă în camion peste tot unde merge. Ca și cum l-ar putea suna cineva într-una din zile și i-ar spune cât se poate de oficial: „Domnule Lazăr, astăzi, la 19.00, domnul Williams Vă așteaptă la recepție. Știm că sunteți foarte ocupat, însă domnul Williams are plăcerea să-l onorați cu prezența Dumneavoastră”. Și atunci tu ce faci dacă nu ai costumul cu tine? Dacă nu ai cămașă și nu ai pantofi? 

Întoarce capul spre pantofii dintre pat și frigider și răspunde tot el: „Ce faci, ce faci? Îți cauți de drumul tău mai departe, că mâine dimineață ești programat să lași încărcătura la un depozit anume, ca după doar câteva ore să mergi la un alt depozit, să te încarci și din nou. Ce faci, ce faci?”.

La Darla va pleca poimâine. Așa zic cei de la dispecerat. Că poimâine va avea drum spre Detroit. Doar că din Detroit s-a vedea mai târziu dacă are sau nu marfă pentru retur.

Merge practic pe același drum pe care a mers prima dată la Detroit. Da, calea ferată e pe undeva pe aproape. Și peisajele, cu unele mici diferențe, se rânduiesc lăsând să fugă undeva în spate câmpuri, case, lacuri și poduri care te trezesc când cauciucurile mașinii șuieră pe covorul lor de beton. Și totuși, acum e altfel. E un drum pe care nu are cum să viseze casa aceea imensă cu mânerul ei acoperit cu colb gălbui. Și coronița prinsă pe ușă, și jilțurile, și canapelele, și draperiile, pozele de pe perete, și umbrele acoperite de colbul galben rămas în palma ta. Și fata cu șuvița ei roșcată. Și fața ei pe care, de sub colbul gălbui, se văd bine pistruii. Nu ai cum.

Șuieră cauciucurile pe beton. S-ar putea ca în camioanele pe care le întâlnești să fie alți băieți ca tine. Și din Moldova. Tu asculți la telefonul prins de torpedo muzică populară. Probabil, ascultă și ei. Sigur, generația ta pare să fie lipită de o scenă pe care se rup chitare și tobe, se aruncă cu microfoane într-o mulțime scoasă din minți, cu tatuaje care te îmbracă din creștet până în tălpi, dar tu și băieții din alte camioane ascultați muzică populară. Are ceva muzica asta populară din șezutul pe prispă într-o duminică de la care aduce a răsărită prăjită. Cu niște bunei undeva lângă tine, spunând bancuri cu „un boier, care, într-o zi...”. Și cântă Sulac. „Păpușică, popușoi, așa-i traiul pe la noi, Porumbiștii din Iowa, las’ să știe că-n Moldova...”. Ce înțelegeau moldovenii când le cânta Sulac despre porumbiștii din Iowa? Vedeau ei lanurile astea de porumb care acoperă o țară sau doar șchioapa aceea de pământ de după casă, cântată acum de Sulac?

Interminabile lanuri de porumb cu un drum printre ele pe care șuieră cauciucurile fripte de vatra lui de beton. Un drum care te duce spre un oraș parcă scos din pământ. Printre lanurile de porumb. Și drumul spre casa lui Ted tot prin porumb luneca. Doar că ducea spre o singură casă. Și spre o dumbravă pe lângă care, mai știi, poate trece cineva și poate se dă la umbră.

Ajungi într-o intersecție și lași în urmă drumul acela larg. Larg cât toate drumurile din Moldova. Acum mergi pe o bandă de asfalt mărginită de case peste care soarele doar apune. Probabil peste alte case răsare soarele. Ușile nu mai poartă coronițe cu flori. Case mici la margine de Detroit. Rătăcite printre copaci, cu ferestrele dezgolite și cu mult întuneric dincolo de ele. Apoi – vechile case din cărămidă ale unui oraș în care oamenii își spun unul altuia How are you, deși știe fiecare din ei tristul răspuns al acestei întrebări. Și casa Darlei, tot din cărămidă e. Au convenit să se întâlnească aici, la ușa blocului din cărămidă și chiar să intre în casă. Ca să o cunoască pe maică-să. Ei și ce dacă o va cunoaște pe maică-sa? Va spune că numele lui e Cătălin, că e un cunoscut mai vechi de-al Darlei, că trecea pe aici și a decis să intre pentru câteva minute și că pleacă mai departe în drumul lui. Atât. Vezi, ce e rău în asta?

 A parcat la o margine de drum ceva mai departe de casa Darlei. Casa din cărămidă se vede bine și se vede bine o fată tunsă chel la doar câțiva pași de ușă, cu tricoul ei lăsat să cadă peste pantalonii scurți. Doar că cizmele ei albastre, cizmele ei albastre nu le mai avea trase pe picior. Au urcat scările spre o ușă deschisă și au intrat în casă.

– Șezi, zice ea. Cred că ești obosit. Șezi.

Câteva scaune în jurul unei mese. O canapea cu pânza uitată de timp. Un dulap, o lampă pierdută în întuneric și o fereastră prin care alte case se văd. Din cărămidă și ele, lasă să treacă printre trotuare înguste o stradă. Și casa aceea, casa aceea mare unde e? Și ușa, ușa cu coroniță.

– Mama, a plecat mama.

– Cum a plecat, de unde știi că a plecat? E poate pe aici, pe aproape. De ce să plece?

– Nu. Nu. A plecat. Uite, a lăsat asta pe masă.

Abia acum a observat pe masă o pungă. Cu părul alb al Darlei și cu un petec de hârtie citit de Darla cu destulă stăpânire în voce: „Nu mă căuta. E totul ok. Eu voi fi fericită”…