Fațetele culturale ale fanarioților

În așa-numita epoca Fanarului, când grecii fanarioți au dominat sistemul politic în Principatele Române, instituția domniei a fost foarte instabilă, demonstrând o mobilitate extremă în sensul schimbării dese sau al pendulării voievozilor din scaunul domnesc al Moldovei în cel al Țării Românești și viceversa. S-au perindat cca 30 de domnii, în general, destul de scurte (de unul sau, rareori, mai mult doi ani), ale reprezentanților celor 11 mari clanuri din Constantinopol (și nu doar): Callimachi, Caragea, Hangerli, Ghica, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviță, Ruset (Rosetti), Suțu, Ypsilanti. Neagu Djuvara considerase că, din 1711 până în 1821, treizeci si unu de domni fanarioți, făcând parte din unsprezece familii, s-au urcat, de șaptezeci si cinci de ori, pe tronul celor două țâri. Reamintim că nu toți domnii epocii fanariote au fost de etnie greacă¹. Reamintim că nu toți domnii epocii fanariote au fost de etnie greacă.

Și totuși, după cum apreciază un șir de istorici români, perioada aceasta n-a fost o cezură în istoria Principatelor Române, ele păstrându-și statutul politico-juridic de state vasale neîncorporate în Imperiul Otoman². Secolul al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea reprezintă pentru istoria relațiilor internaționale din spațiul locuit de români o perioadă deosebit de complexă, cu distincte implicații politico-militaro-diplomatice în viața Principatelor³. Un exemplu cum erau caracterizați fanarioții către începutul secolului al XX-lea este și Alexandru Vlahuță, care definește domniile fanariote drept „întunecosul șir al domnilor fanarioți, început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în Moldova, și la 1716 în Muntenia”.

Jacques Bouchard de la Universitatea din Montreal examinează pertinent una dintre originile atribuibile „prostului renume” pe care fanarioții îl trag în urma lor: Eseul despre fanarioți de Marc-Philippe Zallony, publicat în Franța în 1824 și reeditat în 1830 sub un titlu care explică și mai bine caracterul lor negativ decât cel din prima lui ediție: Tratat despre principii Țării Românești și Moldovei, plecați din Constantinopol, cunoscuți sub numele de: Fanarioți; sau o expunere a influenței lor în Imperiul Otoman împotriva grecilor și a pericolului de a-i admite în conducerea afacerilor Greciei renăscute⁴.

Tocmai acest text a popularizat termenul în franceză cu conotația lui negativă și, prin repercusiune, și în spațiile grecești și românești, originea greacă a autorului dând doar mai multă forță tezei sale. Lucrarea a fost într-adevăr tradusă rapid în greacă, comentariile traducătorilor susținând puternic teza biciuitoare la adresa fanarioților⁵.

Istoricul de la Iași Leonidas Rados a arătat că influența greacă a fost unul dintre subiectele predominante de dezbatere în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, accentul fiind, în fond, cel critic. Pe de o parte, influența greacă și epoca fanariotă au fost considerate responsabile pentru dificultățile țării chiar și la zeci de ani de la încetarea guvernării fanariote. Mai mult, ei erau acuzați de toate complexele și performanțele insuficiente ale românilor. Istorici proeminenți precum George Sion, George Barițiu și A.D. Xenopol au intrat în polemică cu istoricii greci, pretențiile lor bazându-se pe dovezi derivate din lucrările unor istorici occidentali, considerate părtinitoare. Pe de altă parte, istoricii greci subliniau importanța infuziei culturale grecești asupra românilor, rolul pe care aceasta l-a jucat în transmiterea ideilor occidentale, măsurile binevenite de administrare, întreprinse de unii domni fanarioți și toate aspectele ale laturii pozitive a stăpânirii fanariote⁶.

Totodată, așa-zisul secol fanariot sau epocă fanariotă (1711-1821) poate fi numit „secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieții sociale – fiscalitate, relații agrare, administrație, justiție, biserică și cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanță, instaurarea ordinii și modernizarea Principatelor Române. Nu în zădar Nicolae Iorga și-a intitulat sugestiv volumul VII al operei sale Istoria Românilor „Reformatorii”⁷. Evoluția societății românești impune apariția unor noi legi, care deschideau calea spre o reală modernizare și sincronizare cu Occidentul. Între 1774 și 1821, apar noi culegeri de texte cu caracter juridic – sinteze legislative, cum ar fi Pravilniceasca Condică (Al. Ypsilanti, 1780), Codul Calimah (Codica ţivilă a Moldovei, 1817), Legiuirea Caragea (Ioan Gheorghe Caragea, 1818). Demarează procesul ireversibil de renaștere a elementelor unei suveranități în plan extern și a lărgirii autonomiei interne.

Fanarioții, fiind poligloți prin instruirea lor, s-au familiarizat de timpuriu cu noile idei culturale și filozofice ale Occidentului. Ca oameni educați ei s-au înconjurat cu personalități de știință și teologi remarcabili ai vremii. Poarta Otomană, acordându-le statutul de elită privilegiată a Constantinopolului și a Principatelor Române, ceea ce le-a permis să devină unii din cei mai bogați dintre demnitarii luminați ai Imperiului Otoman, i-a făcut în același timp „prizonieri ai sistemului”. Grecii Fanarului, în dorința de a obține și de a păstra posturile de dragomani și domni ai Principatelor Române, au cochetat cu ideea originii aristocratice bizantine pentru a-și legitima ascensiunea și autoritatea, încercând, pe cât posibil, să nu provoace deschis instituția puterii otomane care i-a înaintat. Miza carierei putea fi chiar viața proprie⁸. Totodată, familiile fanariote au trebuit să ducă o luptă permanentă, prin toate mijloacele ca să-și anihileze adversarii, fanarioți ca și ei⁹.

S-a atestat că în Principatele Române, încă de la sfârșitul sec. al XVI-lea şi până la sfârșitul sec. al XIX-lea, a existat o varietate a limbii grecești moderne folosită în Principatele Române (numită fie „parlér neogrec de Valachie” – în varianta ei vorbită, limba conversaţiei, fie „jargon roumanisé des chancelleries phanariotes” atunci când se avea în vedere varianta elevată a acestei varietăți¹⁰. După cum a arătat Lia Brad-Chisacof, analiza transferului lexical de la română la greacă şi problemele aferente acestuia furnizează o serie întreagă de sugestii prețioase pentru transferul de la greacă la română, cele două fenomene aflându-se într-o complementaritate indubitabilă. Ele sunt consecințe ale bilingvismului care caracterizează cu precădere societatea din Principatele Române în sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea.

Odată cu adâncirea crizei Imperiului Otoman, după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Poarta a trebuit să numească domni din rândul candidaților celor mai obedienți și înfeudați intereselor sale¹¹. Iată de ce au fost promovați acei candidați care nu doar că „achitau polițele” Porții, dar mai și posedau inteligență și o vastă cultură, înzestrați cu un real simț politic.

Un loc aparte îl constituie ponderea și rolul diplomatic al familiilor fanarioților, printre care se evidențiază Ypsilanții și Moruzeștii. Am încercat să arătăm în monografia noastră recentă¹² ceea ce a nuanțat și acad. Ioan-Aurel Pop, când a remarcat că: „Fanarioții au fost și răi, și buni, ca toți oamenii, dar unii dintre ei ne-au legat sau relegat – paradoxal – cu Europa vestică, cu lumea civilizată, cu iluminismul și cu despotismul luminat. Acești dragomani-domni erau oameni culți, versați cu literele și cu artele, cititori de cărți bune, aducători de idei noi, novatoare. Pe unele le-au putut chiar aplica, deși gândul lor nu era la propășirea românilor, cât a grecilor”¹³.

Un capitol aparte prezintă dezvoltarea învățământului, după cum recunoscuse însuși domnul Țării Românești Al. Ypsilanti (1774-1782): „Văzând această creștinească țară lipsită de învățături, de științe și de arte cari luminează și folosesc pe popor, am înființat școli cu profesori cunoscători de mai multe limbi, rânduindu-le lefi și dând și ajutor și îndestulare școlarilor”¹⁴. Reorganizând și deschizând noi școli în întreaga țară, s-a contribuit cu mult la dezvoltarea cunoașterii de carte în cele mai largi pături sociale. Reforma școlară a fost inițiată prin hrisovul din ianuarie 1776, iar către 1780 domnitorul a înființat școli românești în 18 orașe din Țara Românească¹⁵.

De asemenea, s-a reorganizat și viața monahală din mănăstiri și administrarea averilor acestora prin hrisovul din luna mai 1776, în zece paragrafe se reglementau normele de administrare a acestor așezăminte¹⁶. Printre altele, învățatul voievod a apreciat importanța documentelor depozitate la mănăstirile țării – acest tezaur cultural fără de preț ce trebuia păstrat și protejat („osândindu-se pentru cea mai mică nebăgare de seamă”). În același context, în legătură cu păstrarea, ba chiar și valorificarea documentelor (deoarece, deja, era vorba de elaborarea unei istorii a țării), Al. Ypsilanti, în cea de a doua domnie în Țara Românească (1796-1797), a emis la 20 iulie 1797 hrisovul pentru înființarea Logofeției de obiceiuri¹⁷.

Motivele de ordin intern (pentru o mai bună administrare și cunoaștere a țării în care era învestit cu domnia) și cele de ordin extern (sporirea importanței geopolitice la sfârșitul sec. XVIII a Principatelor Române, rivalitatea Marilor Puteri în această parte a Europei)¹⁸ l-au făcut, probabil, pe bătrânul voievod să decidă: „...am găsit că este de mare trebuință și de folos a avea țara o canțelarie sau cămară osebită adunătoare de toate obiceiurile și orânduielile politicești și de privileghiurile pământului acestuia, câte mai jos le vom numi”. Aceste atribuții ale Logofeției de obiceiuri includeau în linii generale cinci direcții: Istoria domnilor Țării Românești;  Geografia politică a țării, hotarele și privilegiile ei; Totalitatea obligațiunilor domnului, ceremonialul;  Stabilirea modului desfășurării ceremoniei instalării fețelor bisericești (mitropolit, episcop, egumen);  Desemnarea în condici speciale a boieriilor și veniturilor acestor dregătorii mari și mici¹⁹.

Istoricul grec K. N. Sathas (Κ.Ν. Σάθα, 1842-1914) a scris despre aceste timpuri următoarele: „Al. Ypsilanti era dintre cei mai cu multă știință de pe timpul său. Fiind domn în Valahia <...>, Bucureștii devenise în adevăr azilul Muzelor”²⁰.

Alexandru Ypsilanti a înzestrat Academia Domnească din București cu aparate de laborator. Dar, când Academia s-a mutat din spațiosul ei local, de la „Sf. Sava” la „Domnița Bălașa”, aparatele au fost împachetate în lăzi și, precum consideră A. Camariano-Cioran, au rămas nefolosite până la 1804, când deja Constantin Ypsilanti face cercetare despre „ergalii filozofice” și dă ordin să fie puse la dispoziția Academiei²¹.

Academia Domnească din București a funcționat între anii 1791 și 1803 la „Domnița Bălașa”, iar după cutremurul din 1803 a fost mutată la metohul Măgureanu, pe care l-a pus la dispoziția școlii mitropolitul Dositei Filitti. Numărul personalului didactic s-a redus, deoarece amploarea dată de Alexandru Ypsilanti învățământului nu s-a menținut multă vreme. Pe timpul lui Alexandru Moruzi, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în loc de 9 profesori, câți stabilise Ypsilanti prin hrisovul său, sunt numai 3, câți erau în prima jumătate a acestui secol²².

Războiul ruso-turc din 1806-1812 a pricinuit decăderea activității Academiilor. K. Vardalahos, directorul Academiei bucureștene, se plângea într-o scrisoare că după plecarea domnitorului Constantin Ypsilanti „școala a început să paralizeze”, nimeni nu-i purta de grijă și doar datorită strădaniilor sale morale și materiale s-a putut menține²³. K. Vardalahos și-a publicat în 1812 manualul său de fizică și chimie, care ulterior a fost tradus în mai multe limbi²⁴. 

Aruncând doar o privire asupra activității de bun gospodar și administrator al țării, nu putem trece cu vederea că, în pofida dominării la acea vreme a limbilor străine (greaca, slavona, franceza etc.), în viața politică și bisericească nu s-a ignorat nici limba română. Succesele reale în dezvoltarea culturii naționale (în special tipăriturile și traducerile, publicarea documentelor de uz intern în limba maternă a poporului) l-au făcut pe episcopul Chesarie de la Râmnic să scrie la 1779:

„În anii lui Alexandru Ypsilant Dachia să înnoiaște,

Și prin râvna ce-o arată Besearica să înpodobește

Prin tipariul acestor cărți, care vreamea lui s-au început,

Aceastea care ne tălmăcite mulți ani ascunse au zăcut...”²⁵

Un alt martor ocular – Cesarie Daponte, în lucrarea sa Catalogul oamenilor însemnați din secolul trecut, relatează despre Al. Ypsilanti: „Este însemnat pentru bunătatea și milostenia sa și între alte bunuri ce au făcut în Valahia, a orânduit și profesori la școli cu salare mari, și stipendii anuale școlarilor seraci ca la două-dzeci de pungi”²⁶.

Alexandru Ypsilanti apărea la diverse manifestări publice în costumul său domnesc (de tip oriental), din mătăsuri, blănuri scumpe, fir de aur și pietre nestemate, dorind să întruchipeze siguranța și stabilitatea care, de fapt, erau relative (ca și orice domnie din acea epocă). De pe portretele păstrate ale acelei epoci ne privește un inteligent om politic, bărbat „cu fruntea lată și deschisă, sprincene bine trase, ochi mari cu privire sigură, dar șireată, un nas caracteristic, cu nări largi și neastâmpărate, încovoiat ca ciocul răpitoarelor; buze orientale, grase și voluptoase, umbrite de mustăți subțiri; barbă bogată, rasă grecește în partea inferioară a pomeților; urechile date iepurește îndărăt”²⁷.

Însumând cele expuse cu privire la prima domnie a lui Alexandru Ioan Ypsilanti în Principatele Române și, îndeosebi, cea din Țara Românească (1774-1782), care a fost cea mai lungă și productivă, considerăm necesar să nu comentăm faptele săvârșite și intențiile neîmplinite, mult mai obiective fiind relatările contemporanilor. Căci, cei care au trăit acele vremuri depărtate (Carra, A. Comnen Ypsilanti, St. I. Raicewich, I. Văcărescu, Manase Eliad, D. Fotino ș.a.) au cunoscut nu istorii scrise, ci tumultul vieții vii a epocii și au avut tot temeiul, precum a făcut-o și Dionisie Eclesiarhul, să ne lase propriile mărturisiri și aprecieri:

„Acest domnu, fiind domn înțelept și cu minte înaltă, au pus toate trebile țării cu rănduială bună și au așezat boeriile, atât la București, cât și la Craiova. Și era întru adevăr pe acea vreame darul și mila lui Dumnezeu într-această țară, cu liniște mare și cu pace adăncă, deshizîndu-să toate schelile înprejur, și de către turci nicio supărare nu era. Boierimea sporiia întru slujbele lor, neguțătorii să lățiia cu alișverișurile lor la căștig, meșteșugareții sporiia în lucrarea sa, țăranii își lucra pămînturile lor, nesupărați cu greutate și dăjdii; toți se bucura și fără grije petrecea.

Eftinătate era la mărfuri și la dobitoace... Era și îndestulare rodurilor pămîntului. Un veac fericit era, care pot zice că nu va mai fi niciodată...

Așa, domnul Ipsilant domniia și stăpînia țara cu înțelepciune și cu pace despre stăpînirea pașilor de pe lângă Dunăre; și nu era cu tiranie, nici pedepsiia greu...”²⁸

Cărturarul grec Manase Eliad (Manassis Iliadis), protejatul lui Al. Ypsilanti, relatează și despre unele visuri imperiale, mult mai vaste ale voievodului. Publicând la 1781, la Leipzig, un text encomiastic, el afirmă că Alexandru nu este numai „hegemon” al Valahiei sau doar un oblăduitor al unei singure regiuni, ci „protectorul întregului Elenism, înzestrat cu titlul de Majestate imperială”²⁹.

De asemenea, și domnul Moldovei C. Moruzi (1777-1782) a încurajat învățământul, angajând la Academia Domnească din Iași un dascăl de latină, „acordând burse celor săraci și merituoși”³⁰. Însuși principele era un poliglot, cunoscând bine șase limbi: greaca, latina, franceza, araba, persana și turca³¹. Fiul său Dimitrie e socotit de unii istorici „primul om politic al Elenismului, în sens larg al cuvântului, care s-a interesat și s-a ocupat intens de evoluția medicinei și de aplicarea progreselor acesteia în spațiul unde activa”³². În paralel a încercat să transforme Marea Școală a Neamului într-o instituție de nivel universitar și să creeze acolo o Facultate de Medicină³³.  Τοt în domeniul medical, Dimitrie  Moruzi a ajutat mult la intensificarea unui sistem de vaccinare în capitala Imperiului, declanșat în 1801 grație eforturilor medicului ambasadei britanice Scott. A fost ajutat în această privință și de către italianul Pezzoni, dar și (prin corespondență) de medicul vienez Ludovico Karen. În plus, a mai susținut încercarea unui alt italian, Eusebio Valli, profesor de medicină, de a prepara un vaccin împotriva holerei, încercare declanșată în 1803³⁴.

În domeniul educației și culturii menționăm efortul lui D. Moruzi de a ajuta la alcătuirea unui mare Dicționar al limbii grecești, cu concursul unor renumiți intelectuali ai vremii, precum: Scarlat Ghica³⁵, Neofit Vamvas³⁶, Spyridon Valettas³⁷ și alții. Primul volum a apărut deja după moartea lui³⁸.

Contele Marie-Louis Marcellus (1795-1865) a consemnat că Academia din Kuru-Ceșme tocmai fusese înființată printr-o ordonanță imperială a sultanului Selim III (1789-1807), fapt ce s-a întâmplat și „prin grija asiduă a ilustrului și învățatului Demetrius Moruzi, care a fost numit ephor”. Acolo se studiau științele filozofice, iar pentru ca să se ajungă la rezultate bune în aceste studii superioare era nevoie, mai presus de toate, de o cunoaștere temeinică a limbii greacă veche și a clasicilor, prozatorilor sau poeților, ceea ce se îngreuna din cauza absența unui „dicționar scris integral în limbajul național”.

„Am început rapid să căutăm mijloacele cele mai rapide și eficiente pentru a umple acest gol, când am aflat la Constantinopol că Ioan Vlastos, doctor, cretan de origine, lucra la Iași la un glosar universal. Demetrius Moruzi și gospodarul Alexandru Hangerli, asigurându-se de fapt, au furnizat imediat acestui studios compilator toate lexicoanele și colecția de autori care i-ar putea servi la perfecționarea operei sale, combinate pe baza Dicționarului lui Henri Estienne³⁹. Și-a dublat zelul și, după lungi privegheri, și-a predat lucrarea, așa cum era, celor doi protectori ai săi.”

„În același timp am aflat că și în Moldova un anume Ioan Filosoful, originar din cantonul Agrafa, după ce se ocupase de multă vreme să adnoteze și să îmbogățească această comoară a lui Henri Estienne, tocmai îl tradusese; dar că era prea sărac pentru a suporta cheltuielile unei astfel de publicări. Aceste împrejurări, remarcate de domnul Alexandru Moruzi, au atras atenția Academiei asupra modestului și indigentului lexicograf. Am aflat că prințul Scarlat Ghica, anticipând solicitudinea națională, l-a înconjurat pe autor cu toate izvoarele literare, la fel și cu docta sa critică proprie. Tocmai acestui principe Ghica, Filosoful, trimițându-și lucrarea încă neîndreptată, și chiar ușor incompletă (pentru că nu tradusese decât până în exclusivitate la omega), i-a scris cu mâna pe patul de moarte: „Bătrânețea mă câștigă; Nu mai pot face nimic: și, cum mi-am petrecut toată viața în această muncă, și nu s-a terminat, ți-o pun în genunchi, știind dinainte că nimeni mai bun decât tine nu o poate primi și termina.”⁴⁰

De menționat că în Principatele Române din această epocă cercetătorii limbii elene regăsesc o variantă de neo-greacă în literatura epistolară (începând cu secolul al XVII-lea şi până în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea), în memorialistica, în literatura beletristică greacă din Principate, în istoriografie şi literatură de specialitate⁴¹.

Unele informații privind interesul lui Constantin Ypsilanti (fiul domnului Alexandru Ypsilanti) faţă de ştiinţele exacte se evedenţiază chiar prin prezenţa sa la Constantinopol (în 1790), împreună cu boierul Al. Mano (care era agentul principal – capuchehaia Ypsilanţilor pe lângă Înalta Poartă), cu o „maşină electrostatică” – înfăţişată sultanului Selim III, înaintea cărui au făcut demonstrații”⁴².

Dragostea faţă de carte învățatul domn a păstrat-o pe parcursul întregii sale vieţi tumultoase. Astfel, la 1802, călătorul străin Joseph Rohrer menţiona că „Al. Moruzi şi C. Ypsilanti... sunt prieteni ai culturii. Ypsilanti a fost în tinereţe la Viena, fiind preţuit de Iosif II”⁴³.

Cu toate că în istoriografie, după cum am mai spus, epoca fanariotă a fost caracterizată prin fenomenul înăspririi „controlului” otoman asupra Țărilor Române, care se manifesta atât în plan politic (reducerea semnificativă a relațiilor externe și, mai ales, numirea exclusivă a domnitorilor de către Poarta Otomană), cât și în plan economic (creșterea obligațiilor material-financiare oficiale, dar și a celor neoficiale), această epocă  a fost marcată și de realizări (reforme) în domeniile social, cultural și al evoluției mentalităților, secolul al XVIII-lea fiind, în general, veacul Luminilor – unii fanarioți (C. Mavrocordat, Al. Ypsilanti ș.a.) contribuind la modernizarea Principatelor Române⁴⁴. Precum a remarcat acad. Ioan-Aurel Pop, „Lumea noastră nu este de graniță, ci de interferență! Ea nu desparte, ci unește, iar fanarioții – deși ne vine mai greu să credem azi – au pus o piatră de temelie la această acțiune de apropiere a celor două jumătăți ale continentului”⁴⁵.

Totodată, trebuie remarcat portul și modul de viață al elitelor grecești de la nord de Dunăre, care au influențat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea tot ceea ce ținea de moda vremii în spațiul românesc. Aceasta era o îmbrăcăminte luxoasă ce se caracterizează prin eleganță absolută, indiferent dacă urmează vechea tradiție orientală sau noua modă, venită din Occident⁴⁶.

În general, fresca secolului fanariot fiind mult mai complexă și policromă, cu certitudine are și fațetele cu nuanțele sale pozitive. Lor li se datorează aducerea în Principate a culturii franceze, a operelor literar-filosofice occidentale și a ideilor „Secolului luminilor”. Fanarioții au fost, în general, oameni învățați și poligloți; aveau nevoie de învățătură, după cum remarcase Neagu Djuvara, - deoarece era cel dintâi atu al lor în fața cârmuirii otomane!

„În sfârșit, se mai poate spune că domnia fanariotă n-a fost, la vremea ei, cea mai mare nenorocire. Într-adevăr, alternativa, pentru niște state-tampon ca Tara Românească si Moldova — în conjunctura internațională provocată de agresivitatea si succesul marilor puteri creștine Austria si Rusia — , nu mai era între o cârmuire fanariotă si întoarcerea la domnitorii pământeni, ci între fanarioți si transformarea Principatelor în simple pașalâcuri, ceea ce ar fi însemnat sfârșitul libertăților ce le mai rămăseseră. Faptul este atestat atât de surse interne, cât si de rapoarte ale cancelariilor occidentale”⁴⁷.

Note:

¹ Djuvara Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), / Traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Humanitas, 1995, p. 32.

² Murgescu B., România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Polirom, 2010, p. 36, 53; Dragnev D., Istorie şi civilizaţie medievală şi modernă timpurie în Ţările Române, Chişinău, Cartdidact, 2012, p. 182.

³ Mischevca V., Geneza problemei basarabene – 1812, Bucureşti - Brăila, 2016, p. 15-68.

⁴ Zallony M. Ph., Traité sur les princes de la Valachie et de la Moldavie, sortis de Constantinople, connus sur le nom Fanariotes: ou exposé de leur influence dans l’Empire Ottoman contre les Grecs et du danger de les admettre dans la direction des affaires de la Grèce régénérée, Paris, Delaunay, 1830.

⁵ Bouchard J., Perception des Phanariotes avant et après Zallony, în Joëlle Dalègre, Cécile Folschweiller et Georges Kostakiotis (dir.), „Cahiers balkaniques”, 42, 2014, Grèce-Roumanie: héritages communs, regards croisés, p. 55-70.

⁶ Rados L., Influenţa greacă în disputele istoriografice din spaţiul românesc în a doua jumătate a secolului XIX, în: „Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVII, 2008, p. 123-142.

⁷ Iorga N., Istoria Românilor. Vol. VII, Reformatorii, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015.

⁸ Mischevca Vl., Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812), Chişinău: Cartdidact, 2021, p. 356 (viața domnului fanariot și a familiei sale era în permanentă primejdie, iar numărul acestora din șirul principilor asasinați este unul convingător).

⁹ Marinescu Fl., Moruzi, o familie fanariotă. Evoluție istorică, în „Arhiva genealogică”, II (VII), 3-4, Iași, 1995, p. 49.

¹⁰ Brad-Chisacof L., Limba greacă din Principatele Române, în „Sud-Estul și contextul european. Buletin al Institutului de Studii Sud-Est Europene”, vol. V (Mentalitate și politică), București, 1996, p. 43-44.

¹¹ Cernovodeanu P., Din veacul fanariot. Trei domnii dintr-o „serie neagră”, în „Magazin istoric”, Serie nouă, 1992, Anul XXVI, nr. 5. (302), p. 10.

¹² Mischevca Vlad, Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812),  Chişinău, Cartdidact, 2021, 429 p.

¹³ Stamatiade Epaminonda I., Biografiile marilor dragomani (interpreţi) greci din Imperiul otoman. Traducere din limba greacă şi prefaţă de C. Erbiceanu / Cuvânt de preţuire de I.-A. Pop. Ediţie îngrijită de R. Baconsky şi A. Pelea, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016, p. 10.

¹⁴ Ionnescu-Gion Gh., Cîteva pagine din istoria fanarioţilor în România. Alexandru Ipsilanti şi fiii săi (I), în „Revista nouă”, Anul I, Bucureşti,1887, nr. 1, p. 27.

¹⁵ Vlad M. D., Iluminism şi modernism în politica reformatoare a domnitorului Alexandru Ipsilanti, în „Revista de istorie”, Tom 40, nr. 10, 1987, p. 1007.

¹⁶ Regleanu M., Alexandru Ipsilanti voievod protector al arhivelor, în „Revista arhivelor”, nr. 1, Anul XII, Bucureşti,1969, p. 43-44.

¹⁷ Ibidem, p. 44; Urechia V.A., Istoria românilor, Bucureşti, 1894, Vol. VII, p. 55-57.

¹⁸ Vezi: Mischevca V., Consideraţii cu privire la impactul expansiunii ţariste din secolul al XVIII-lea asupra situaţiei geopolitice din Sud-Estul Europei, în „Ştiinţa”. Revista lunară a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, 1996, nr. 10-11, p. 15-16.

¹⁹ Regleanu M., Op. cit., p. 45-46.

²⁰ Erbiceanu C., Bărbaţi culţi greci şi români şi profesori din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821), în „Analele Acad. Române”, Seria II, Tom. XXVII, 1904-1905. Memor. secţ. Istorice, Bucureşti, 1905, p. 552;  Νεοελληνική Φιλολογία : Βιογραφίαι των εν τοις γράμμασι διαλαμψάντων Ελλήνων, από της καταλύσεως της βυζαντινής αυτοκρατορίας μέχρι της ελληνικής εθνεγερσίας (1453-1821) / σύγγραμμα Κωνσταντίνου Ν. Σάθα. Αθήνα, 1868, p. 552.

²¹ Camariano-Cioran A., Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, p. 60; Urechia V.A., Istoria românilor, vol. VIII, p. 453.

²² Camariano-Cioran A., Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi..., p. 46.

²³ Enepekides P., Beitrage zur kulturellen und politischen Geheimtatigkeit der Griechen in Wien vor dem griechischen Aufsand, în „Berliner byzantinische Arbeiten”, vol. XX, 1960, p. 154-156.

²⁴ A. Vavrek, G. Kamisheva, M. Borissov, Dissemination of Newton’s mechanics on Bulgarian soil during the Bulgarian National revival, în „Η Νευτώνεια φυσική και η διάδοση της στον ευρύτερο Βαλκανικό χώρο”. Αθηνά, 1996, p. 132.

²⁵ Stihuri la Stema Ţării / Antologie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Craiova, 1995, p. 147; Manolachi M., Biserica din Ţara Românească în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), în „Biserica Ortodoxă Română”. LXXXIV, 1966, nr. 7-8, p. 808-835; Manolachi M., Biserica din Ţara Românească în timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1796-1797), în „Studii teologice”, XIX, 1967, nr. 5-6, p. 347-358.

²⁶ Erbiceanu C., Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, p. XLVI.

²⁷ Ionnescu-Gion Gh., Op. cit., (I). În: „Revista nouă”, Anul I, Bucureşti,1887, nr. 1, p. 25.

²⁸ Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), Bucureşti, 1987, p. 37-38.

²⁹ Nastase D., Originea imperială plăsmuită şi înrudirile româneşti autentice ale Ipsilanţilor, în „Arhiva genealogică” II (VII), Iaşi, 1995, nr. 3-4, p. 59.

³⁰ Marinescu Fl., Moruzi, o familie fanariotă. Evoluție istorică, în „Arhiva genealogică”, II (VII), 3-4, Iași, 1995, p. 50; Idem,  Étude généalogique sur la famille Mourouzi. (Τετράδια εργασίας 12), Athènes, 1987, p. 39-40.

³¹ Σταματιάδης Eπαμ. I., Bιογραφίαι των Eλλήνων Mεγάλων Διερμηνέων του Oθωμανικού Kράτους, Aθήνα 1865, p. 142; Marinescu Fl., Penelea-Filitti G., Tabaki A., Documents Gréco-Roumains. Le Fonds Mourouzi d’Athènes…, p. 56.

³² A. Σταυρόπουλος, Ο Δημήτριος Μουρούζης και η προσπάθειά του γιά ίδρυση Ιατρικής σχολής στη Κωνσταντινούπολη στις αρχές του 19^ου αιώνα, în volumul Πόλη και Παιδεία, Αθήνα, 1997, p. 106. 

³³ Cf.: Πεντόγαλος Γεράσιμος, Σχολεία ιατρικής παιδείας στην Ελλάδα, Salonic, 1991, p. 14.

³⁴ Bibliografie şi amănunte a se vedea la Μαρινεσκου Φλοριν, Η Τραπεζουντιακή οικογένεια Μουρούζη. Γενεαλογική μελέτη. Θεσσαλονικη: Εκδοτικός Οίκος Κυριακιδης, 2011, p. 142-152.

³⁵ Σκαρλάτος Γκίκας, (1750-1832).

³⁶ Νεόφυτος Βάμβας (1776-1855) a fost unul dintre cei mai importanți cărturari greci din secolul al XIX-lea și un simbol al iluminismului din Grecia. A primit titlul onorific de „Învățător al poporului”.

³⁷ Spyridon Valettas (Σπυρίδων Ι. Βαλέττας, 1779-1843) a fost un cărturar grec, membru al Filiki Eteria.

³⁸ Despre această lucrare, apreciată drept un „vocabulaire universel”, vezi comentarii în cartea contelui Marcellus M.-L., Épisodes littéraires en Orient, Tome I, Paris, 1851, p. 317-356.

³⁹ Henri II Estienne (lat. Henricus Stephanus; 1528-1598) – tipograf, filolog, elenist și umanist francez; opera sa capitală – Thesaurus graecae linguae (1572-1573, 5 т.).

⁴⁰ Marcellus M.-L., Épisodes littéraires en Orient, Tome I, Paris, 1851, p. 330-335.

⁴¹ Brad-Chisacof L., Limba greacă din Principatele Române, în „Sud-Estul și contextul european. Buletin al Institutului de Studii Sud-Est Europene”, vol. V (Mentalitate si politică), București, 1996, p. 43.

⁴² Mano C. G., Documente din secolele al XVI – XIX-lea privitoare la familia Mano. Bucureşti, 1907, p. 367; Istoria românilor. Vol. VI (1711 – 1821). Bucureşti, 2002, p. 832.

⁴³ Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti, 2004, p. 154.

⁴⁴ Dragnev D., Ţara Moldovei în epoca luminilor, Chişinău, Civitas, 1999, p. 66-67.

⁴⁵ Stamatiade E. I., Biografiile marilor dragomani (interpreți) greci din Imperiul otoman. Traducere din limba greacă şi prefață de C. Erbiceanu / Cuvânt de preţuire de I.-A. Pop. Ediţie îngrijită de R. Baconsky şi A. Pelea, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016, p. 11.

46 A se vedea: Dinu T., Μόδα και Πολυτέλεια στη Βλαχία της Ελληνικής επανάστασης, / Μετάφραση: Ελισάβετ Κελπερή, Αθήνα: Ακρίτας, 2021, 284 p.

⁴⁷ Djuvara N., Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, 1995, p. 92-93.          

The cultural facets of Phanariots           

Keywords: Phanariote; Ypsilanti and Moruzi; Romanian Principalities; the Enlightenment         

In the so-called Phanar era, when the Phanariot Greeks dominated the political system in the Romanian Principalities, the institution of the reign was extremely unstable, demonstrating extreme mobility in the sense of frequent change or oscillation of voivodes from the throne of Moldova to Wallachia and vice versa. There were about 30 rulers, generally short reigns of princes (for one or rarely more than two years), of the representatives of the 11 large families in Constantinople (and not only): Callimachi, Caragea, Hangerli, Ghica, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviță, Ruset (Rosetti), Suțu, Ypsilanti. We remind you that not all the lords of the Phanariot era were of Greek ethnicity. A special place is the share and diplomatic role of the Phanariot families, among which the Ypsilanti and Moruzi stand out. These dragoman-rulers were educated people, polyglots, versed in letters and arts, read theological and Western literature, often being carriers of new, innovative ideas. They could even apply some of their knowledge in practice, although they thought mainly not about the good of the Romanians, but about their Greek compatriots. Everyday life of the elites of the principalities changes significantly in the time frame of this era, that is, approximately between the 18th century and the beginning of the 19th century. In turn, consumption patterns also influence what defines cultural categories, tastes, fashions of the time, and mentality.