Şi să ştiţi că noi nu încuiem poarta. Pentru voi, niciodată

E altfel acum. E cu totul și cu totul altfel acum. Ne apar diferențele-n față și ne silesc, tot ele, diferențele acelea, să le includem în formula veche de calcul a vieții, dar mai ales a unui viitor care nu se mai poate reduce doar la anotimpuri, doar la vacanțele noastre care nu au fost puse niciodată la îndoială și doar la pomul plantat astă toamnă, ca să facă mere poate peste doi, poate peste trei ani.

Ne întrebăm: atunci când am exclus războiul, atunci când am exclus războiul din prezentul pe care îl trăiam și din viitorul pe care ne obligam să-l trăim, atunci sau altă dată eșuam în judecăți prea ușoare? Când ne lăsam absorbiți de nestinsa vreodată de nimeni sete de viață sau când citeam gândul omului din față, considerându-l că e ca noi?

Acum zicem cu toții că undeva am greșit. Și răscolim prin memorie ca într-un cufăr, și ne reîntâlnim cu oameni care păreau uitați ireversibil. Și le redeslușim cuvintele, le recitim zâmbetele și le reascultăm plânsul. Ca să vedem dacă nu cumva, dacă nu cumva am greșit plângând când plângeau ei. Dacă nu cumva râsul lor era despre tristețile noastre. Dacă nu cumva atunci când îi auzeam vorbind, noi nu auzeam ce spun ei. Am greșit noi atunci sau greșesc ei acum?

Parcă plouă și azi cum ploua până nu demult. A plouat toată noaptea. Le știu și numele oamenilor care se bucură că plouă și că a plouat toată noaptea. Au semănat grâu astă toamnă și acum așteaptă să plouă. Stau cu ochiul pe hărțile meteo și urmăresc cum norul, pornit de undeva din nordul Greciei, lunecă greu spre Carpați. Numai de ar trece Carpații. Uneori scutul din piatră și brad ne păzește de vânturi mai rele și de ape mai grele. Numai de ar trece Carpații! Spre dimineață, când Dumnezeu scapă o picătură de lapte în cafeaua neagră a nopții, spre dimineață ne pare că tună. E pentru prima dată când nu știm ce-i asta: tună sau... E pentru prima dată când admitem că ar putea să nu fie tunet. Pentru că e dimineață ca într-o altă zi și... Ca într-o zi duminică de demult sau ca într-o zi de luni de la capăt de iarnă.

Pentru că e altfel acum.

Primim aceleași poze în telefoane. Parcă aceleași poze. Ea merge la școală peste o lună-două. I s-a strecurat timiditatea printre zâmbete și printre răspunsurile la întrebările noastre care încă mai sunt despre o fetiță mică și despre păpuși. Dar ea își ascunde ochii cu palmele. Pentru că e mare deja. Și cea mică, nu, n-am știut, scoate deja totul de prin sertare. Și, brusc, niște poze cu o coloană lungă de automobile. Locurile… Locurile parcă ne sunt cunoscute. Cunoscute, pentru că e la noi, e la Nistru și e aici. Am mai văzut și pe altundeva coloane lungi de automobile, dar nu am simțit niciodată ceea ce simțim de data asta – îngrijorarea copiilor. Și îngrijorarea noastră. Că ea ne ține treji noaptea târziu.

Când noi dormim sau parcă dormim, ei, copii, nu dorm. Ei își trimit unul altuia știri despre ce a spus cineva la Paris. Sau la Kiev. Sau la Minsk. Ne trezim și noi cu știrile astea în telefoane. Bem ceaiul de dimineață în doi. Cu felia de pâine în mâna dreaptă și cu un telefon în alta. Şi ne lunecă degetul pe ecran. Ne lunecă degetul. Tăcerea care stă între noi e dintr-o firavă teamă pe care o trăim și e din ceața lăsată peste zilele care vin.

„Poate veniți la noi”, zic ei. „Măcar până s-or limpezi zilele pe acolo.”

Te întrebi: „Cum să plec?”. Dar întrebarea ține doar până când într-o dimineață de duminică sau într-o dimineață de luni înțelegi că atunci, atunci când tună e altfel. E cu totul altfel. Te ferești poate puțin de geam și de ușă și auzi frunzele cum parcă ar aplauda curgerea ploii. E altfel când plouă. E altfel.

Și textele pe care le scrii altfel sunt scrise. Scrii că vine Paștele cum ai scris și într-un alt ajun de Înviere. Cu arome de cozonac, cu sandale măsurate cu trestia, cu noaptea aceea cu lumânări aprinse în jurul bisericilor… Și scapi printre cuvinte alte cuvinte. Și pacea e atât de dumnezeiască în uitările noastre pascale.

Și textele pe care le citești sunt altfel citite. Postezi pe o rețea de socializare o palmă de propoziții și ele se-mprăștie într-o lume în care e dimineață și e seară în aceeași secundă. Despre casa copilăriei tale, despre un sat pornit să te uite, despre tatăl tău înnebunit de proști pentru niște lemne, care, zic ei, nu au fost procurate cu acte.

Încă nu e amiază la Chișinău, dar pe rețeaua de socializare, sub palma de cuvinte scrise de tine, apare numele lui Valentin. Valentin Dulce. La New York e abia ora trei. Ora trei dimineață. De ce nu doarme Valentin la New York? Cât de ușor își face loc acolo, între zgârie-nori și autostrăzi năucitoare, între duminici care își topesc diminețile în ceara lumânărilor prin biserici, între mereu prea puținul timp pe care îl au, cât de ușor își fac loc și grijile noastre. Grijile celor care au rămas aici. Și teama… Și frica. Că… parcă nu e tunet. Parcă, atunci când tună… Parcă e altfel.

E altfel acum. Și la New York e altfel acum. Ce fac ei, acolo-n Moldova? Oamenii dragi sunt cu el, la New York. Dar are oameni dragi și aici. Aici, unde parcă-i a ploaie și parcă se aude tunând. Dar e altfel acum.

Și coloanele de mașini… Și prin telefonul lui trec coloanele de mașini. Și în telefonul lui sunt femei care plâng ferindu-și fața, așa cum pot să o facă ele, de niște copii care… Care parcă râd, parcă plâng.

Le-am văzut la câteva ore de o sărbătoare în care acolo, acasă, primeau flori de la soți și erau sărutate. Vorbeau, plângeau și trăiau o așchie de viaţă clădită doar din întrebări. Știu că nu s-au gândit niciodată că ar putea pleca. Și că nu s-au gândit unde să plece. Ele.

Noi, știu că noi ne gândim. Pentru că avem lecția lor care poate fi într-o zi lecția noastră. Și e atât de acasă să ai lângă tine o țară care îți poate da și ție cheia de la poartă. Așa, să ai și tu cheia ta sau… Sau să știi că „noi nu încuiem poarta. Pentru voi, niciodată”.

E altfel acum.

And know that we do not lock the gate. For you, never

Keywords: Life; war; pictures; phones; Dniester; Kyiv; New York; country; home