Wilhelm von Humboldt și știința lingvistică modernă

1.1. Dacă îl raportăm pe Wilhelm von Humboldt la știința lingvistică modernă, observăm că sensul acestei întreprinderi constă în faptul că la Humboldt putem găsi o concepție lingvistică valabilă atât în știința lingvistică istorică, cât și în cea descriptivă, o concepție care ține cont atât de structurarea limbilor, cât și de creativitatea vorbirii. Avem motive să vorbim despre „un structuralism humboldtian”, care nu a fost formulat explicit chiar în acest fel la Humboldt, căci, potrivit esenței scrierilor humboldtiene, poate fi vorba, în principiu, numai de a realiza, sub forma unei teorii și a unei metode, ceea ce era doar sugerat la Humboldt.

1.2. La Humboldt găsim, sub diferite nume, conceptul de structură, motiv pentru care un reprezentant al școlii structuraliste pragheze, Vilém Mathesius, a putut spune că Humboldt ar fi întemeietorul de drept al așa-numitei științe lingvistice statice. Pe de altă parte, găsim la el, fără ca cele două concepte să intre în conflict, și conceptul de dinamicitate a limbii. Acest lucru este valabil numai dacă înțelegem corect – și corect înseamnă aici: în sensul lui Wilhelm von Humboldt – că limba este structură și este, concomitent, potrivit esenței ei, dinamică. Iar dacă se recunoaște această interpretare ca fiind corectă, trebuie să întrebăm în continuare ce urmări poate avea acest fapt pentru lingvistica limbilor, atât din perspectivă istorică, cât și descriptivă. În acest sens trebuie înțeles și titlul contribuției de față.

2.1. Este important, din această perspectivă, să clarificăm raportul dintre lingvistica într-adevăr „humboldtiană” și acele orientări moderne în știința limbajului care, doar în aparență, pun accent tocmai pe cele două aspecte, caracteristice, după părerea noastră, unei lingvistici humboldtiene. În lingvistica modernă avem, pe de o parte, structuralismul diacronic, care urmărește să stabilească tocmai schimbarea structurilor de-a lungul istoriei limbii și, pe de altă parte, gramatica transformațional-generativă, care pare a lua în considerare creativitatea lingvistică. Suntem de părere că niciuna dintre cele două orientări nu corespunde, în sens strict, lingvisticii humboldtiene, cu toate că ambele prezintă și aspecte pozitive; căci, la o privire mai atentă, ele se prezintă ca insuficiente, respectiv inadecvate.

2.2. În structuralismul diacronic avem a face cu variate structuri sincronice, care sunt numai ordonate una lângă alta, fără ca structurile însele să fie înțelese dinamic. În acest sens, structuralismul diacronic rămâne, de fapt, la sincronie, căci structurile îi sunt date doar sincronic. Acesta este și motivul pentru care structuralismul diacronic este obligat să caute o motivare pentru schimbarea lingvistică sau chiar acele „cauze originare”, care să pună în funcțiune mișcarea limbajului. Structuralismul diacronic găsește aceste cauze originare fie în nedesăvârșirea internă a sistemelor lingvistice, fie în factori externi, precum contactul dintre limbi. În cazul primului tip de factori ne întrebăm de ce sistemele lingvistice nu ajung la desăvârșirea lor și, prin aceasta, la un echilibru stabil, în cazul celui de al doilea tip, de ce limbile se schimbă și fără acțiunea factorilor externi.

2.3.1. Gramatica transformațională își asumă, la rândul ei, o separare de principiu între sincronie și diacronie. Chomsky afirmă explicit că trebuie să acceptăm două tipuri de creativitate: una care folosește regulile și alta care schimbă regulile. Mai mult, el vrea să sublinieze că Humboldt nu a făcut această distincție și crede că îi poate găsi lui Humboldt o scuză în acest sens, invocând faptul că cercetarea fundamentală din matematică, prin care s-ar fi înlesnit pentru prima dată această precizare, nu era disponibilă în vremea lui Humboldt. Contrar acestei poziții, dorim să pornim de la ideea că Humboldt, dacă nu a făcut această distincție, înseamnă că nu a vrut să o facă, deoarece, în cazul în care ar fi vrut să o facă, nu ar fi trebuit să aștepte dezvoltările mai noi din cercetarea matematică; distincția se putea găsi deja la Aristotel, care, cu atât mai puțin, a trebuit să aștepte dezvoltarea cercetării fundamentale din matematică.

2.3.2. Este vorba, de fapt, despre distincția dintre prattein (agere), deci între simpla activitate și activitatea productivă, poiein (facere), și, în interiorul acesteia din urmă, din nou între activitatea practică – ce se bazează pe o potență anterioară, o capacitate de a face (la Aristotel: dynamis) – și activitatea creatoare, energeia, care precede dynamisul. În introducerea la opera despre limba Kawi, Humboldt folosește nu numai cuvintele germane Werk (operă, lucru făcut) și Tätigkeit (activitate), ci, în același timp, și pe cele grecești: ergon și energeia. Pentru mine acest fapt reprezintă o trimitere clară la distincția aristotelică, iar acest punct de vedere este sprijinit și de faptul că la Humboldt apar și alte concepte aristotelice, precum materie și formă.

Când Humboldt spune deci că limba nu este operă, ci activitate și folosește cuvintele grecești; când el subliniază prin acest fapt că limba ar fi energeia, el vrea să spună deopotrivă că se referă la conceptul lui Aristotel. Acest concept trebuie înțeles corect. Aristotel se referă la faptul că există, pe de o parte, activități care sunt „productive”, care produc ceva folosindu-se de o cunoaștere deja anterioară, de un dynamis, precum, de exemplu, în cazul producerii de obiecte mereu de același tip pe baza unei tehnici dobândite prin învățare și experiență; că, pe de altă parte, există activități care sunt creatoare și care preced dynamisul, deoarece nu se sprijină pe o tehnică deja dată. Avem aici a face deci, pe de o parte, cu activități în care dynamisul se află înaintea activității înseși și în care acesta este aplicat în activitate; pe de altă parte, avem a face cu activități care sunt în mod primar activități și care preced propriul lor dynamis. Acest lucru înseamnă că la Aristotel se înțelege că ceva creat printr-o activitate creatoare poate deveni, la rândul lui, tehnică și poate fi, astfel, învățat, așa cum se întâmplă acest lucru în poezie sau în arta formativă: ceea ce este element inovator la Leonardo nu este o tehnică învățată, însă elevii lui Leonardo pot învăța ceea ce a fost creat tocmai în sensul învățării unei noi tehnici. În acest sens este dată mai întâi creația, energeia, și abia apoi dynamisul. Aristotel se referă și la faptul că în domeniul umanului nu există energeia absolută, ci aceasta se arată doar atât cât este necesar pentru ca omul, în ipostaza lui activ-creatoare, să treacă dincolo de ceea ce a învățat. În măsura în care face acest lucru, omul este o ființă creatoare. Pentru Aristotel energeia absolută este de fapt Dumnezeu și, astfel, și omul în activitățile lui creatoare este un demiurg.

2.3.3. Când Humboldt afirmă că limbajul este energeia, el consideră deci că limbajul este și el o activitate, care, ca și arta și filosofia, nu doar aplică ceea ce a fost învățat, ci creează el însuși ceva nou. La fel trebuie să înțelegem și când el afirmă că nu învățăm de fapt o limbă, ci învățăm să creăm într-o limbă. Aceasta înseamnă că, dintre cele două tipuri de creativitate ale lui Chomsky, doar cea de-a doua ar fi pentru Humboldt creativitate în sens strict, pentru că cea dintâi este doar folosire a regulilor și deci folosire a unui dynamis existent deja anterior. Producerea de enunțuri pe baza regulilor cunoscute nu este încă creativitate pentru Humboldt, deoarece nu e vorba la el despre producerea de enunțuri, ci de producerea limbajului însuși.

3.1.1. Limbajul este – ceea ce într-un prim moment poate părea paradoxal – o activitate care creează lingvisticul și noi știm din contactul cu limbajul că este așa, căci avem dovada empirică în acest sens, așa-numita schimbare lingvistică. Schimbarea lingvistică nu este altceva decât permanenta obiectivare istorică a caracterului creator al limbajului.

3.1.2. Nu poate fi subliniat îndeajuns de mult faptul că schimbarea lingvistică apare în utilizarea limbajului însuși. Croce a introdus în acest sens paradoxul generațiilor: dacă am înșirui una lângă alta generațiile în succesiunea lor de-a lungul a două mii de ani, am observa în mod surprinzător că fiecare din două generații succesive este convinsă că vorbesc aceeași limbă. Din contră, dacă am observa două generații care sunt separate între ele de o perioadă temporală mai lungă, ele înseși ar putea constata că nu vorbesc aceeași limbă. Acest fapt înseamnă că schimbarea lingvistică merge mână în mână cu convingerea că vorbim în continuare aceeași limbă. Acest aspect nu poate fi considerat o greșeală a vorbitorilor, ci este tocmai ceea ce este de așteptat atunci când pornim de la înțelegerea faptului că limbajul este energeia, iar manifestarea schimbării lingvistice este tot energeia.

3.2.1. Cum am subliniat mai sus, Humboldt operează în același timp cu conceptul de structură, chiar dacă nu folosește exact acest termen: el vorbește despre construcția limbii, despre tipul lingvistic – nu în sensul de azi –, despre forma limbii. La fel, conceptul de formă este aristotelic și se corelează cu conceptul de materie. Ceea ce este la un anumit nivel formă a unei materii poate deveni, la un nivel superior, materie a unei forme ulterioare. Aristotel înțelege prin aceasta că un copac este deja forma lemnului, dar, la rândul lui, poate poate deveni materia unui obiect.

3.2.2. Trebuie să fie clar că noțiunea de formă este un concept relațional și un concept care corespunde unei anumite definiții, însă permite diverse aplicări. Așa cum a văzut Steinthal, forma este pentru Humboldt cea care structurează, în opoziție cu materia deja structurată. În ceea ce privește aplicarea, limbajul poate fi formă în mai multe sensuri:

- pentru oameni, limbajul în general este formă a realității extralingvistice; limbajul este cel care structurează, realitatea extralingvistică este cea structurată sau formată;

- fiecare limbă este o formă, iar limbi diferite sunt forme diferite;

- o limbă este, însă, concomitent fenomen real și poate, de aceea, avea și ea o formă, i.e. poate fi structurată de o formă configuratoare.

Humboldt se referă prin aceasta la faptul că există o formă a unei limbi ca totalitate de principii în raport cu care această limbă este și va fi structurată. Acest ultim uz al conceptului de formă, în sensul de principii de structurare a unei limbi, ar corespunde cel mai bine conceptului nostru de tip lingvistic. Humboldt spune că în limbile romanice, de exemplu, formele ar fi dispărut de fapt, însă nu forma; aceasta, din contră, ar fi rămas păstrată ca principiu activ.

3.3.1. În relație cu conceptul de energeia, Humboldt afirmă, mai departe, că limbajul, în toate formele lui, este energeia, atât ca limbaj în general, cât și ca vorbire – orice act de vorbire –, precum și ca această sau acea limbă particulară. Este ușor de înțeles cum limbajul în general, ca activitate umană universală, poate deveni energeia. Iar în ceea ce privește actele de vorbire, un act de vorbire conține întotdeauna ceva nou, care nu a mai fost spus niciodată până acum, și ar fi nou și doar în măsura în care este act de vorbire al unui individ într-o situație nouă. Cum poate fi, însă, o limbă particulară energeia?

3.3.2. Potrivit conceptelor uzuale, o limbă particulară nu este altceva decât o tehnică istorică a vorbirii. Cu aceasta, afirmația ca o limbă particulară ar fi energeia pare a fi contradictorie, deoarece ar însemna că o tehnică nu ar fi tehnică. Cum trebuie să înțelegem acest fapt? Avem convingerea că Humboldt se referă prin aceasta la faptul că o limbă ar fi o tehnică deschisă care face posibilă chiar propria ei depășire. O limbă conține, astfel, posibilitatea de a trece dincolo de ceea ce ea este deja istoric. Limba trebuie înțeleasă ca ceva deja realizat și ca posibilitate de a trece dincolo de ceea ce este realizat, ea nu este doar ceea ce s-a creat în istorie, ci și ceea ce se poate crea cu ea mai departe.

3.4.1. Rezultă de aici următoarele aspecte punctuale:

1. Limbajul este formă ca structurare a altceva și, în același timp, ca principii de structurare a ei însăși;

2. Limbajul este energeia în cazul unei limbi particulare în sensul că este concomitent realizare și posibilitate deschisă;

3. Caracterul energetic al limbajului se manifestă în schimbarea lingvistică;

4. Schimbarea lingvistică are loc în folosirea limbajului; nu trebuie să trecem dincolo de limbă pentru a o schimba.

3.4.2. Utilizării limbajului îi aparține, bineînțeles, și înțelegerea, nu doar vorbirea; și înțelegerea trebuie văzută ca fiind creativă.

Aici ar trebui să amintim din nou că, după Humboldt, nu se învață de fapt o limbă, ci se învață a crea într-o limbă. Și în cazul copiilor învățarea limbajului este, în realitate, un fapt de creație. Când un copil aude, de exemplu, propoziția „plouă” [germ. „es regnet”], el o poate interpreta ca și când această construcție înseamnă prezența a ceva în cantitate mare, și apoi, când în jur se află mulți oameni sau mulți pești, poate spune „se umple de oameni” [germ. „es menscht”] sau „se umple de pești” [germ. „es fischt”]¹. Pe parcursul învățării limbii copilul renunță treptat la propriile sale creații și își adaptează limba în funcție de cea a comunității. Nu rareori, însă, astfel de creații se păstrează în cercuri mai restrânse sau mai largi.

În general, în momentul inițial al unei schimbări lingvistice se poate afla nu numai o creație a vorbitorului, ci chiar o creație a ascultătorului, atunci când acesta și urmă reinterpretează ceea ce s-a spus.

4.1. Limbajul se schimbă prin folosirea lui, ceea ce înseamnă însă că uzul limbajului trebuie sau poate să fie, în același timp, folosire și schimbare a limbajului, că, astfel, cele două tipuri de creativitate ale lui Chomsky, înțelese în sensul lui Humboldt, trebuie să coincidă. Cum este însă posibil acest lucru? Este posibil doar în sensul că aceleași fapte ale uzului lingvistic sunt, într-un sens, folosire, în alt sens, din contră, schimbare lingvistică. Prin urmare, sincronie și diacronie, din perspectiva unei limbi, nu sunt de fapt domenii diferite de fapte, ci puncte diferite de vedere vis-à-vis de aceleași fapte. Clarificarea o aduce aici un alt concept fundamental al lui Humboldt, conceptul de formă. Tehnica deschisă a vorbirii dată într-o limbă istorică poate stabili diferite niveluri ale formei limbii; după părerea mea, aceste niveluri sunt cele ale normei limbii, ale sistemului lingvistic și ale tipului lingvistic.

4.2.1. Norma limbii conține tot ceea ce este tehnică realizată deja, indiferent dacă ea este funcțională și în perspectivă obiectivă. Astfel, de exemplu, aspirarea lui /p/, /t/ și /k/ nu este funcțională în germană, însă ea aparține normei tradiționale, „normalității” în limba germană.

4.2.2. Sistemul conține, dimpotrivă, tot ceea ce este obiectiv funcțional, deci toate opozițiile care funcționează într-o limbă. Să rămânem pe terenul foneticii: diferența dintre [p] și [ph] nu aparține sistemului limbii germane, ci celui al limbii grecești vechi. Sistemului îi aparțin toate procedeele active în limbă, de exemplu, procedeele formării cuvintelor. Aici putem stabili clar o trăsătură importantă a sistemului, anume că sistemul nu este realizat în totalitate, ci că el conține și ceea ce este virtual, posibil în limbă, și care poate fi făcut cu ajutorul acelorași procedee.

4.2.3. Tipul lingvistic conține tipul de categorii și procedee ale unui sistem lingvistic, principiile funcționale ale sistemelor și, tot așa cum sistemul nu este realizat în totalitate în normă, nici tipul lingvistic nu este realizat în totalitate în sistem. El conține de fapt, la fel ca prin posibilitățile care i-au fost schițate de propriile categorii și procedee, și opoziții funcționale care nu există în sistem la un anumit moment dat, dar care ar fi posibile potrivit acelorași principii și tipuri de categorii și procedee.

4.3. Raportul dintre aceste trei niveluri poate fi reprezentat în schema următoare:

Acest lucru înseamnă posibilitatea unei mișcări a normei, i.e. înseamnă că în normă se creează ceva nou, pe când sistemul existent deja este doar aplicat. Cu alte cuvinte: avem schimbare lingvistică în normă, dar nu și în sistem, sau există diacronie a normei în cadrul sincroniei sistemului. Un raport analog există între sistemul limbii și tipul lingvistic: și aici se poate stabili o mișcare a sistemului în aplicarea tipului lingvistic: deci schimbare lingvistică în sistem, dar nu și în tipul lingvistic, sau diacronie a sistemului în cadrul sincroniei tipului lingvistic.

5.1. În acest sens, schimbarea lingvistică și uzul lingvistic sunt unul și același fenomen, respectiv tehnica vorbirii este, cum am spus, o tehnică deschisă, care include și posibilitatea ca în aceeași limbă să se treacă dincolo de ceea ce, din punct de vedere istoric, s-a realizat deja în acea limbă. Astfel, de exemplu, în Cours de linguistique générale, Saussure spune că forme precum répressionnaire, interventionnaire, firmamental aparțin sincroniei limbii franceze, deoarece ele ar putea fi formate în orice moment. În aceste cazuri nu este vorba, desigur, de sincronia normei, a ceea ce s-a realizat deja, pentru că aceste cuvinte nu există încă în franceză. Ele aparțin însă sincroniei sistemului, deoarece sunt cuvinte posibile în franceză, deci cuvinte care, folosind regulile existente în franceză, ar putea fi create. Doar când aceste cuvinte ar fi fost create într-adevăr (iar Saussure a făcut, de fapt, acest lucru), abia atunci am avea ceva nou, o mișcare a normei, deci o schimbare lingvistică la acest nivel, însă totuși nu o schimbare lingvistică în sistem, pentru că, din punctul de vedere al sistemului, este vorba doar despre aplicarea lui.

5.2.1. Astfel, în italiană există, de exemplu, un verb giocare, „a (se) juca” și un diminutiv al acestuia, giocherellare, „a (se) juca din când în când sau la modul neserios”. Nu știu dacă în italiană a fost creat deja un verb cu semnificația „a se juca din nou la modul neserios”, însă știu bine cum aș spune eu acest lucru în italiană, dacă ar trebui să o spun, respectiv rigiocherellare, iar acesta ar fi un cuvânt italian foarte bine format. Putem merge și mai departe și putem forma ceva de tipul rigiocherellamento, „faptul de a se juca din nou la modul neserios”; de la acest cuvânt am putea, iarăși, forma rigiocherellamentista, cu semnificația „cineva care este de părere că este bine să te joci din nou la modul neserios” și am putea apoi forma un adjectiv de la acesta și de la adjectiv un adverb și mereu alte fapte noi în normă, însă în interiorul sistemului italian.

Un alt exemplu: în spaniolă există un procedeu pentru exprimarea viitorului apropiat, în care ir, „a merge”, se prezintă ca verb auxiliar împreună cu a și cu infinitivul verbului principal, deci voy a decir, „voi spune imediat” sau iba a decir, „am avut intenția de a spune imediat”. În gramaticile spaniole se poate citi că acest procedeu apare doar la prezent și imperfect. În realitate însă acest procedeu apare ca posibilitate de utilizare pentru întregul sistem verbal, iar unul dintre elevii mei, Wolf Dietrich, i-a stabilit prezența în zece timpuri diferite în textele spaniole.

5.2.2. Același lucru este valabil și pentru domeniul conținutului ca atare, al „formei interne a limbii”. În limbile romanice, imperfectul exprimă conținutul „inactualitate”, i.e. orice limitare a realității acțiunii designate, când este vorba de o acțiune doar presupusă, însă nu reală, precum în franțuzescul si j’avais de l’argent, „dacă aș avea bani [însă nu am]”, sau când este vorba de un fapt care depinde de o condiție și, în acest sens, nu este actual, precum, de exemplu, în spaniolă si tuviera dinero, hacía un viaje, „dacă aș avea bani, aș face o călătorie”.

Poate fi vorba însă și de o îngrădire stilistică a realității lucrului designat: o mamă franțuzoaică îi poate spune micului ei fiu tu étais méchant, mon petit, „ai fost rău, micuțul meu”, ea însă vrea să spună „tu ești rău” și folosește imperfectul pentru a arăta că nu spune acest lucru prea serios. În ultimii ani s-a înregistrat în foarte multe părți ale lumii romanice o folosire curioasă a imperfectului, așa-numitul imperfait préludique („imperfectul jocului”), pe care îl folosesc copiii în împărțirea rolurilor pentru joacă, precum: „eu eram regele, tu erai regina” ș.a.m.d. Faptul la care se referă este, însă, următorul: când ne jucăm, eu voi prelua rolul regelui, tu pe cel al reginei. Această folosire a imperfectului a fost stabilită pentru limba franceză în Belgia, pentru variate forme regionale de spaniolă și în plus pentru dialectele catalane și pentru română. Poate fi vorba despre un fenomen vechi, pentru că în limbajul copiilor supraviețuiesc deseori fenomene foarte vechi; dacă este totuși vorba despre un fenomen recent, el trebuie să fi apărut peste tot în mod spontan, fără să fi existat contacte între, să spunem, copiii belgieni și cei catalani. El este pur și simplu o creație pe baza aceluiași sistem, căci această folosire corespunde exact semnificației generale a imperfectului romanic: este vorba despre ceva ce nu este în întregime real, ci doar un joc.

5.2.3. Încă un exemplu pentru fapte care derivă din reinterpretări. În germană spunem die Tür ist grün, „ușa este verde” și die Tür ist geschlossen, „ușa este închisă”, sau die Tür ist zu, „ușa este închisă”. Cel din urmă exemplu este corelat cu posibilitatea anumitor verbe prefixate (aici zuschließen) de a folosi în locul întregului adjectiv verbal doar prefixul. Acest prefix funcționează, însă, în acest caz, exact ca adjectivul grün sau ca adjectivul verbal geschlossen. Dacă folosim atributiv adjectivul, spunem die grüne Tür și die geschlossene Tür, iar în vremuri mai trecute se putea auzi și eine zue Tür, i.e. zu, care funcționează în poziție predicativă ca un adjectiv, a fost reinterpretat ca adjectiv și a fost folosit și în alte locuri așa.

Sau un fenomen material din gramatică: în spaniolă anumite verbe prezintă la conjunctiv, prin dezvoltare fonetică, terminația -ga, de exemplu, de la indicativul dice, „(el) spune”, conjunctivul diga, de la trae „(el) aduce”, conjunctivul tra(i)ga. -G aparține aici temei verbului, și nu terminației conjunctivului, căci terminația conjunctivului este doar -a. Aceste forme au fost însă reinterpretate, în măsura în care s-a considerat că terminația ar fi chiar -ga. Și această nouă terminație a fost folosită chiar și la alte verbe, la care -g nu a putut fi motivat etimologic, precum, de exemplu, la oír, „a auzi”, cu conjunctivul oiga și general popular chiar și la haber, înainte cu semnificația „a avea”, cu conjunctivul haiga.

5.3.1. Fenomene similare se pot observa și în raport cu sistemul și tipul lingvistic. Astfel, avem în limbile romanice următorul principiu la nivelul tipului lingvistic: determinări interne, deci determinări în însăși unitatea respectivă, apar pentru funcții interne, non-actuale, care nu sunt date prin frază; determinări externe („perifraze”) pentru funcții actuale, relaționale, date prin frază. Deci avem determinări interne pentru exprimarea numărului și genului, pentru că aceste funcții nu depind de frază, determinări externe pentru funcția cazului, comparație și alte funcții care vizează o relație; de exemplu, sp. padre, „tată”, cu pluralul „padres”, blanco, „alb”, cu femininul blanca, respectiv cu o determinare în cuvântul însuși, însă pentru genitiv, del padre, pentru că acesta vizează o relație cu un alt cuvânt, la fel pentru comparativul más blanco, pentru că, din nou, acesta vizează o comparație cu ceva. Acest principiu este valabil pentru toate limbile romanice, cu excepția francezei de azi (care a generalizat ca principiu tipologic determinarea perifrastică externă).

5.3.2. În istoria limbilor romanice observăm acum că, pe baza principiului tipologic amintit, au fost introduse noi opoziții formale pentru masculin și feminin la adjective care în mod originar nu cunoșteau aceste opoziții. În spaniola veche se spunea francés sau español atât pentru masculin cât și pentru feminin, astăzi, din contră, avem pentru feminin francesa și española. Iar la timpurile simple ale verbelor au apărut din nou distincții în forma care, prin schimbarea fonetică, a dispărut, respectiv ar fi trebuit să dispară. Conform legii fonetice a italienei ar trebui ca imperfectul lui essere, „a fi”, să fie la singular în mod unitar era, ca rezultatul care era de așteptat de la lat. eram, eras și erat, dar în realitate avem azi ero, eri, era, deci trei forme diferite, unde distincția între prima și a treia persoană a fost introdusă, ca să spunem așa, în fața ochilor noștri; în italiana veche persoana întâi era încă era.

5.3.3. Fapte asemănătoare se pot observa în toate limbile romanice cu excepția francezei actuale. În franceza actuală a avut loc dezvoltarea inversă: tot mai puține adjective disting masculinul de feminin, pluralul este exprimat progresiv în afara cuvântului numai prin articol, de exemplu la singular la maison, „casa”, cu pluralul les maisons, unde marca scrisă -s a pluralului nu se pronunță. Și în cazul verbului avem tot mai multe forme unitare pentru persoane diferite, de exemplu la je chante, tu chantes, il chante, ils chantent, unde peste tot se pronunță doar [šãt]; distincția nu mai este indicată în verbul însuși, ci în afară, prin pronume. În franceza populară, această unificare internă merge încă mai departe și se poate auzi j’è pentru je suis, „eu sunt”, sau j’a pentru j’ai, „eu am”.

5.3.4. Șirul de exemple ar putea foarte bine continua, deoarece aceluiași principiu tipologic îi corespund numeroase fapte, a căror naștere în limbile romanice poate fi stabilită într-un anumit punct temporal sau care, prin folosirea liberă a limbii, mai ales a limbii populare, iau naștere acum, respectiv sunt pe punctul de a se răspândi și de a se generaliza.

6.1. Ce înseamnă toate acestea pentru lingvistica modernă? Ele reprezintă, înainte de orice și în general, unitatea necesară a descrierii și a istoriei: dacă limba este dinamică, ea trebuie să fie prezentată dinamic. Descrierea însăși trebuie să fie o descriere care subliniază și posibilitățile limbii, care ne spune ce este posibilitate deschisă în limbă, ce se poate crea mai departe în limbă. Istoria, la rândul ei, trebuie să privească structurile lingvistice ca dinamice și să arate cum s-a dezvoltat istoric o limbă, ca realizare progresivă a posibilităților ei și, de asemenea, în ce măsură dezvoltarea ei a fost propriu-zis folosire a procedeelor de structurare și a principiilor care stau la baza procedeelor.

6.2. Istoria este însă, în acest sens, privilegiată în raport cu descrierea lingvistică din două puncte de vedere. Pe de o parte, descrierea aparține istoriei, ceea ce nu se poate susține și invers. Descrierea unei limbi într-un moment determinat al dezvoltării ei nu este, contrar unei păreri exprimate destul de des, nimic altceva decât o parte a istoriei acesteia. Pe de altă parte, însă, limba ca posibilitate poate fi stabilită mult mai bine în istorie, decât în descriere, căci dovada propriu-zisă pentru existența a ceva ca posibilitate este tocmai faptul că acest ceva se realizează chiar în istorie. Astfel, indicăm posibilitățile limbilor romanice, așa cum am văzut, în istoria lor. Chiar și tipologia lingvistică este în mod fundamental istorică, contrar unei opinii larg răspândite, pentru că realizarea unui tip lingvistic se stabilește în istorie. Faptele care corespund tipului lingvistic nu au apărut toate deodată, ci au fost mai degrabă create treptat de-a lungul timpului. Pentru limbile romanice s-a creat un nou tip lingvistic începând cu latina vulgară și faptele care corespund acestui tip se creează și astăzi.

6.3. În acest sens, fiecare limbă este, potrivit esenței sale, un obiect istoric, căci caracterul dinamic al limbajului înseamnă chiar dezvoltarea limbajului și realizarea lui în istorie. Iar în ceea ce privește știința lingvistică, putem reveni, foarte bine, împreună cu Wilhelm von Humboldt, într-un sens nou, la propoziția lui Herman Paul și putem spune: știința lingvistică este tocmai istorie a limbajului.

Articolul reprezintă traducerea de Elena Faur din germană a articolului lui Eugenio Coseriu, Wilhelm von Humboldt und die moderne Sprachwissenchaft, în Energeia und Ergon, vol. I, Schriften von Eugenio Coseriu, Tübingen, 1988, p. 3-11.

Doresc să îi mulțumesc Emmei Tămâianu-Morita pentru corecturile și sugestiile foarte valoroase care au contribuit la îmbunătățirea traducerii de față. (E.F.)

Notă:

¹ Pentru traducerea sintagmelor „es menscht” și „es fischt” din germană am încercat să reținem tocmai ideea ilustrată de Coșeriu aici, aceea de creație a unor sintagme impersonale, după modelul „es regnet” (E.F.).

Eugenio COSERIU, Wilhelm von Humboldt and the modern linguistic science

Keywords: synchrony; diachrony; history; linguistic structure; creativity; linguistic change

The article proposes an assessment of Wilhelm von Humboldt’s anthropological linguistics in relation to two major directions in the modern science of language, respectively the diachronic structuralism and the transformational grammar. Starting from a critical examination of these trends in the modern linguistics and of several fundamental concepts such as linguistic structure, linguistic change and creativity, the author shows that none of these linguistic directions strictly corresponds to Humboldtian linguistics. In contrast to these approaches, Humboldt’s linguistic conception seems to anticipate a dynamic type of structuralism, which is able to explain the dynamicity of language’s structures as part of a language history and thus to surpass the synchrony – diachrony dichotomy maintained in the modern linguistics. In the end, the potential of Humboldtian linguistics is exploited and the possibility of distinguishing, at the level of linguistic technique’s concrete manifestation, between three further successive levels of system, norm and linguistic type is presented and illustrated through various examples from Romance languages.