Jurnal epistolar jenaez 1999-2001 (II)

Jena, joi, 22 aprilie 1999. Iubiților, guguștiucilor, cum mi‑ați făcut voi mie surpriză să îmi dați telefon pe nepusă masă! Îmi imaginez cum ați complotat, cum ați polemizat și ați ticluit. Presupun că Dinu a fost cu inițiativa! Mare lucru nu am apucat să vorbim, dar m‑am bucurat foarte mult. Dacă o mai faceți vreodată, încercați mai târziu, poate este mai ieftin din România încoace, după ora, să zicem, 22. Interesați‑vă la poștă despre tarife. Dacă la poștă este închis, ați putea suna din centru, de la hotelul Traian sau de la Unirea, unde sunt cabine automate. Dar mai bine lăsați pe mine, că e mult mai comod, vă sun din cameră sau de la colțul străzii. Nu am apucat să te întreb nimic nici despre mersul concursului meu de profesorat, nici dacă ai mai luat ceva bani de la Lupescu pentru cărțile noastre. Te voi suna eu peste două‑trei zile.

Și acum, pe scurt, povestea zilei de azi: rămăsesem în scrisoarea deja expediată la plecarea din casă spre întâlnirea cu Wolfgang Dahmen. L‑am găsit tocmai traducând în computer cele două certificate (de naștere, al lui Dinu și de căsătorie, al nostru), le‑a și legalizat cumva cu propria ștampilă de serviciu. A apărut apoi Frau Siegemann, directoarea actuală a Institutului, apoi și profesorul Grimm, specialistul în literatură franceză și amic al lui Wolfgang. Am discutat îndelung, mai pe nemțește, mai pe franțuzește, despre problema școlii lui Dinu, mai mult cumva teoretic decât în plan concret. După părerea ei, a doamnei Siegemann, cum vă spuneam, titulara disciplinei de didactică a limbilor romanice, lui Dinu i‑ar trebui trei luni de frecventare a unui curs particular intensiv de limbă germană, după care nu ar mai avea nicio problemă de integrare într‑o clasă normală. Sunt mai multe licee în Jena (Gymnasien în nemțește), toate de stat și toate gratuite, cu opțiunea pentru secțiunea umană sau reală, cinci‑șase ore pe zi, deci cam cum este și pe la noi. Din clasa a noua, elevul își alege o a treia limbă sau latina. În afară de asigurări că totul va merge bine, cu altceva mai concret nu m‑am prea ales din discuția cu doamna Siegemann. Trebuie să mai sondez. Frau Sattler, secretara, se arată inimoasă, dornică să mă ajute. Până la urmă, va trebui să merg într‑o vizită la un Gymnasium anume, să vorbesc cu un director.

Wolfgang Dahmen mi‑a oferit o invitație la o întâlnire, marțea viitoare, la ora 7 seara, într‑un restaurant, o întrunire a unei societăți româno‑germane, patronată de un anume doctor Röhlinger, primarul orașului. Acolo, poate, voi afla mai multe, doar că Dahmen nu vine, așa că va trebui să mă descurc singur, cu neîndemânarea și cu germana mea. Frau Siegemann mai zicea că, din punct de vedere legal‑administrativ, nu ar fi nicio problemă, școala e universală și gratuită pentru toată lumea. Ca să nu plătim un profesor privat de germană, va trebui să o fac eu pe profesorul, voi amândoi ați putea începe intensiv cu manualul, eventual cu ajutorul fetei care a mai făcut la Iași niște lecții cu Dinu. Trebuie să vă concentrați pe chestia asta, altă cale nu există, măcar două ore de germană pe zi, apoi încercați să vorbiți între voi pe nemțește. Când ne vom reuni, acasă sau aici, vom face lecții împreună. O chestie mai îmbucurătoare: cursurile școlare încep în landul Thuringia la 6 septembrie, ceea ce înseamnă că șederea mea acasă va fi un pic mai lungă, dar, repet, apucați‑vă imediat de germană cu orice sacrificiu și efort, eventual chiar la Centrul Cultural German, se află aproape de Universitate, chiar lângă căminele Pușkin, la bulevard. Folosiți la maximum aceste luni care au mai rămas. Dragă Dinu, examenul de maturitate și limba germană să îți fie țintele prioritare! Mai renunță puțin la joaca pe computer și fă aceste eforturi! Răsplata va fi, te asigur, înzecită.

După ce am expediat a doua scrisoare, am căutat, după indicațiile lui Frau Sattler, un magazin alimentar mai ieftin, cam de nivelul lui Ed. L‑am găsit în cele din urmă, într‑un cotlon, nu departe de locul unde stau, dar nici foarte aproape. În fond, e cam aceeași distanță ca până în centru, dar e cel puțin mai ieftin, cu reducerea corespunzătoare a calității alimentelor. Mă voi duce mâine‑poimâine cu o valiză mică pe rotile, să‑mi refac aprovizionarea. De comparat prețurile: în centru, 1 kg de ceapă era 2,90 DM, aici este 1,60 DM, usturoiul pe care eu am dat 3 DM (patru căpățâni), aici costă 1,49 DM etc., etc. Problema e că, neavând congelator, carne nu pot lua decât pentru consumul imediat. Poate săptămâna viitoare, când voi coborî la camera 3, voi avea și congelator. Ca să economisesc, ar trebui să îmi gătesc o dată pentru mai multe zile, supe, ciorbe, ghiveciuri, varză, tocăniță de cartofi etc. După aceea am mers la poștă să lămuresc problema contului bancar. Amabilă, madama care a primit sarcina să se ocupe de mine spune că a scris din nou șefilor din Leipzig să‑mi deschidă contul, iar cartela magnetică o să mi‑o dea mai târziu, când voi primi permisul de ședere pe un an. Deocamdată, am doar un card provizoriu. Ar trebui să mai fac încă un drum la serviciul pentru străini, ca să duc o copie după contract, care nu era gata prima data. Toate aceste umblături și tracasări mă deprimă foarte tare, ca și la Paris, în primul an, până am priceput mecanismul. Birocrația asta e o mașinărie anume făcută parcă să îți stoarcă nervii, să îți epuizeze energiile și să facă să‑ți piară cheful de viață. În drum spre casă, am vizitat și Rosensaal, sala de lectură istorică a bibliotecii universitare, o clădire veche, învecinată cu clădirea principală a Universității. Mi s‑a părut sobră și cam sărăcuță, pe rafturile libere erau doar cărți în nemțește și un stand de presă curentă, unde am răsfoit Le Monde de ieri.

Toată această după‑amiază de alergătură și umblătură m‑a deprimat îndestul. Tocmai intrat în casă, telefonul vostru m‑a remontat enorm. Se auzea atât de bine, parcă vorbeam din camera alăturată! După alte câteva ore de lectură, alternată cu moțăială și privitul la televizor, am mâncat ultima porție de varză călită, cam în silă, fiindcă m‑am cam săturat. Unde mai pui că era și foarte acră, storsesem trei lămâi într‑însa!

Ma chère, je dois te parler de mes angoisses, parce que, en fait, j’hésite beaucoup devant la grande décision qui nous attend. Ce qui me met le plus mal à l’aise, c’est la rupture presque tragique qui vous attend, toi et notre fils. Je me demande toujours si vous serez capable de vous adapter sans trop de traumatisme à cet environnement plutôt hostile en ce qui concerne la langue. Moi‑même, bien que je n’ai pas beaucoup d’experience, je résiste au prix de grands efforts. Je veux dire qu’ici, à Jéna, il n’y a pas la vie diverse et cosmopolite de Paris, ça sera comme nous serions absolument seuls, seulement nous trois, sans amis, sans distractions, seulement avec la presence de l’autre. Et je ne peut pas m’arreter de me demander: à quoi bon? Pourquoi se rompre de notre milieu natif? Et c’est toujours moi‑même qui me reponds: ça serait d’abord pour toi, afin que tu puisse profiter du congé sabbatique que je que je t’ai promis et que tu le mérite. Ensuite, ce serait pour notre fils l’occasion de voir et d’expérimenter un autre monde. Rien ne pouvait nous empêcher d’abandonner à la fin de la première année et de rentrer chez nous, si nous trouvons que nous ne nous sentons pas bien. Et pourtant, l’inquietude persiste et me devore.

Nu mai spun că trăim vremuri atât de tulburi și de nesigure. Ca să nu uit! Te rog să procuri manualele românești pentru clasa a noua, secția umană, neapărat, pentru ca să îl medităm pe Dinu aici, ca să își dea, eventual în vacanță, și examenele de clasa a noua românească. Je t’implore que tu lisses très attentivement, toi seulment, les phrases écrites ci‑dessus en français et me rassurer pour m’encourager avec l’optimisme et la détermination qui te caractérisent.

Jena, vineri, 23 aprilie 1999. M‑am trezit la 10.30, după ce am citit din memoriile lui Pușcariu până pe la 4 dimineață. Sunt într‑o stare sufletească mai bună, mai echilibrată, după neliniștile de ieri. Am hotărât să nu mă mai îndoiesc. Vom veni toți trei și gata! Nu are cum să nu iasă bine. Porunca numărul unu ar fi să vă apucați de învățat germană intensiv, și cu și fără profesor. Cât de puțin veți crede că ați progresat, tot va fi ceva. Mi‑am făcut ordine printre hârtii și pe largul birou. Întrucât dosarele cu cele două articole de filologie românească pe care mi‑am propus să le termin (despre Miron Costin ca traducător al lui Toppeltinu și terminologia filozofică românească actuală) au rămas în bagajele de la Paris, de aceea mă voi apuca de redactarea (de fapt, de terminarea, căci este deja început) studiului introductiv la Renan, micul tratat despre originea limbajului. Înainte de a pleca spre Institut, sper să primesc scrisoarea voastră. I‑am scris o scrisoare separată lui Dinu, un supliment la fluxul epistolar principal, și o iau cu mine ca să o expediez. Mă voi întâlni și cu Dahmen. Amănunte vă voi da la întoarcere.

Iată: după trei ore, mă apuc să scriu imediat, deși sunt flămând, ca să nu îmi pierd avântul și inspirația. Pe drum m‑am gândit doar la voi. De fapt, când nu mă gândesc la mine, la voi mă gândesc. Sunt din ce în ce mai mulțumit, fiindcă blestemata de limbă germană cedează în fine asalturilor mele și își deschide, în sfârșit, porțile. De fapt, ce știu eu din cărți e una, iar păsăreasca vorbită curent este altceva, o variantă mult mai simplă. Mă amuz cu mici exerciții de pierdere în peisajul lingvistic theutonic, ticluind în gând mici dialoguri, pe care le pun apoi în practică cu trecătorii, vânzătoarele, bibliotecarele. De obicei, exercițiul nu îmi reușește perfect, după primele replici, cele ticluite se pierd pe drum, mă împotmolesc și conlocutorii își dau imediat seama că sunt străin. M‑am hotărât să iau taurul de coarne serios. Am luat de la bibliotecă o gramatică explicată și un bun manual practic, iar ceea ce vă sfătuiesc pe voi să faceți voi face și eu: două‑trei ore de studiu serios și sistematic zilnic, ca o gimnastică mentală obligatorie. Așa să faceți și voi! Unbedingt! Ich liebe sie beide. Ihr seid meine ganze Welt. Ich kenne keine weitere Alternative. Liebt ihr mich? Să traduceți neapărat ce am scris aici!

Alte înfăptuiri ale ieșirii de azi. Nu a mai găsit‑o pe Frau Sattler în secretariatul ei din Humboldtstrasse, o ștersese acasă, fiind vineri. Peste drum, în clădirea principală de pe Botzstrasse, nu o mai prind decât pe Victoria Popovici. Dahmen plecase și el spre casă, la Bamberg. Îmi spusese că, în week-end se va duce să se distreze cu cumnatu‑său, la Praga. Victoria a rămas pe loc cu consemnul să primească ea azi și mâine pe elevii de liceu care, eventual, vin să se intereseze de română, căci zilele astea este un fel de târg al ofertelor didactice pentru elevi. Iar Victoria nu știe nici ea cum să facă să plece și ea, la bărbatu‑său, la Köln. În discuția cu ea, am înțeles că ar fi mai bine să îmi închiriez un apartament cu două camere, altfel vom avea greutăți la poliție, cu acordarea vizei voastre. Trebuie totuși să mă interesez la Ausländerbehörde dacă cerința asta este gesetztlich ganz nötig! O voi ruga luni pe Frau Sattler să telefoneze ea la serviciul pentru străini ca să afle ce și cum. Victoria își va cumpăra săptămâna viitoare mobilă la mâna a doua și voi încerca să învăț câte ceva din experiența ei. Ea este de părere că, oricum, ar fi infinit mai convenabil așa, decât să‑ți iei o cameră sau un apartament gata mobilate. Voi mai vedea, voi studia toate variantele!

Între timp, am priceput mecanismul cu expedierea scrisorilor prin poșta Universității: există o casetă în Botzstrasse, unde se pun și se iau scrisorile, așa că mă voi cam lipsi de serviciile, oricum binevoitoare, ale madamei Sattler. După aceea, am coborât spre bibliotecă și am făcut safteaua cartelei electronice, care are o dublă funcțiune: pentru fotocopiatoarele, aflate peste tot în spațiul universitar, și pentru bibliotecă. La bibliotecă, sistemul de împrumut electronic nu este încă pus la punct, așa că, deși ai cartelă, tot trebuie să faci fișe. Am deja împrumutate vreo 10 cărți. Cât privește fotocopiatul, după introducerea cartelei și formarea numărului secret (al meu este 1953, ghici ce?), ai de ales între două opțiuni: 1 Dienst sau 2 Privat. La sfârșitul semestrului, primești nota de plată. Firește că eu aleg opțiunea de serviciu. Semnătura finală o dă șeful de catedră, adică Dahmen. Același lucru aș putea să îl fac și cu telefonul, care se află în fața mea, pe birou, dar nu pot abuza! Până acum nu am folosit decât linia privat, dar din când în când o voi folosi și pe cea de serviciu, deși noi vorbim chestii privatissime și povești, în fine, ne mai înfruptăm și noi, cu măsură, din banii robacelui contribuabil german. M‑am văzut azi și cu un alt coleg, profesorul Monjour, mai tânăr decât mine, cu care am schimbat câteva cuvinte pe franțuzește, este specialist în filologie franceză veche, dacă am înțeles bine. Îmi pare cald, binevoitor și simpatic, intuiesc că ne vom înțelege bine. Am urcat apoi dealurile spre casă pe căldură, numai că mi‑am pus deja mânecă scurtă și nu mai transpir. Cam atât deocamdată. Mă duc să‑mi pregătesc ceva de mâncare: niște orez Uncle Ben’s cu... slănină. Altceva nu prea mai am la îndemână.

După aceea, la lucru, intensiv Deutsch! Și ca să nu uit să menționez și lucruri mai serioase, mă mai bucur că am găsit la bibliotecă două cărți foarte importante pentru documentarea la tema „lingua adamica”, de care sunt preocupat de la o vreme: Turnul Babel al lui Arno Borst și cele două volume masive începute de la Paris, editate de Joachhim Gessinges și de Wolfert von Rahden, cu titlul Theorien vom Ursprung der Sprache. Le voi împrumuta la momentul potrivit, acuma nu prea am timp de lecturi serioase și aprofundate. Am avut o lungă discuție la telefon. Am făcut‑o pe opțiunea de serviciu. Vom vedea la sfârșit ce va ieși, cât va trebui să plătesc. În sfârșit, la rezidență, am cunoscut‑o pe vecina mea, Freulein Larciprete, după ce o săptămână ne‑am ocolit unul pe altul cu dibăcie. Cred că ea a făcut primul pas către ritualul prezentărilor. Tocmai mâncam (orez cu câteva fâșii de slănină, delicios, dar, din păcate, fără o bericică alături, cum mă obișnuisem. Am tăiat berea din meniu din rațiuni de siguranță financiară – finanzielle Sichercheit!), când vecina a intrat în bucătărie, chipurile să bea apă. O cheamă Larciprete, are vreo 25‑27 de ani, e înăltuță, frumușică, doctorandă în matematică. În afară de ceva engleză, nu știe altă limbă în afară de italiana nativă. M‑am prezentat, i‑am cerut scuze dacă o deranjez noaptea umblând să fumez la bucătărie și că, fără să îmi dau seama, i‑am băut din frigider o cutiuță cu suc, confundând‑o cu ale mele. A șters‑o repede în camera ei. Vorbește mereu la telefon pe italienește. Cam la atât s‑a rezumat dialogul nostru de întâmpinare, purtat în englezește. În harababura de limbi din capul meu, amestecam frecvent cuvinte nemțești în engleza mea mulțumitoare, învățată în liceu. I‑am spus că, dacă îi vine mai ușor, poate să îmi vorbească în italiană, limbă pe care o înțeleg, iar eu să îi răspund în engleză. S‑a mirat de câte limbi știu: română, franceză, germană, engleză, italiană! Nu i‑am mai spus de latină, greacă, rusă…

Acum mă apuc de studiu. Voi citi manualul împrumutat. Urmăresc însă mai întâi știrile, ca să văd ce s‑a întâmplat cu propunerea din timpul nopții a lui Miloșevici că ar accepta trupe ONU în Kosovo. Azi‑noapte, pe la 3, emisiunea TV Belgrad s‑a întrerupt sub bombardamente, chiar pe transmiterea unui interviu cu Miloșevici. Este un canal, Vox, care transmite în direct sau în reluare dezbateri politice importante. Deunăzi, am asistat la marea sesiune a Bundestagului, în noua clădire renovată a Reichstag‑ului din Berlin. Acum urmăresc în reluare ședința festivă de la Washington, celebrând aniversarea celor 50 de ani de NATO. Toată lumea bună e acolo: prim‑miniștrii vorbesc pe rând, dau asigurări de pace și democrație. Dușmanii definiți: naționalismul, intoleranța, totalitarismele de tot felul, fundamentalismul religios. Valorile impuse și propuse: democrația, drepturile omului, toleranța, cooperarea, federalismul. O idee câștigă teren impresionant: unitatea globală implică federalism, care presupune că națiunile existente trebuie să se îmbine cu regiunile autonome și cu minoritățile. USA și Germania, state federale, sunt susținători înfocați ai ideii. Franța, centralistă prin definiție, e mai puțin entuziastă. Acum stai și socotește unde ne aflăm noi cu: 1. ortodoxismul nostru destul de bățos; 2. naționalismul nostru răspândit și visceral; 3. teama noastră de deschidere și descentralizare; 4. obsesia primejdiei maghiare; 5. ca să nu mai vorbesc de sărăcie și de nivelul de educație din ce în ce mai scăzut al maselor!

Toporașii culeși pentru tine răspândesc mireasmă. Mă duc să le schimb apa. După somnul de amiază, programul a fost: două ore Deutsch intensiv, alternat cu practica auditivă la TV. Cina de la miezul nopții: trei‑patru feliuțe de slănină cu usturoi, Blaukäse, un fel de Bleu d’ Auvergne. Patru feliuțe de pâine prăjită este mult? Nu cred. Acum, până la culcare, citesc ultimele capitole din memoriile lui Pușcariu, parcurse rapid, pe sărite.

Jena, sâmbătă, 24 aprilie 1999. Deși culcat foarte târziu, pe la 4.30 dimineața, după ce am urmărit un lung documentar cu imagini de arhivă privind devenirea postbelică a Europei, de la sărăcia și foamea anilor imediat postbelici, cu planul Marshall, cu boomul economic din anii ’60‑’70, m‑am trezit speriat pe la 10, la hodorogitul prin baie al domnișoarei Larciprete și am întrebat‑o pe franțuzește: Oui, oui, il y’a quelqun? După o oră de germană pe manual, plec voios cu valijoara cu rotile la cumpărături. Magazinul Norma, un fel de Aldi din vest, mai ponosit, nu așa strălucitor ca cel din centru, nici oferta așa de variată, la vreun kilometru de mine, dar peste dealuri și vâlcele, în acest cartier accidentat și patriarhal, cu vilișoare cățărate pe pinteni și grădinițe înverzite, cu flori, mai ales lalele și violete presărate fără geometrie, nu la modul franțuzesc, artistic. Imprudent, mi‑am încărcat peste poate valiza și m‑am cam spetit, împingând și trăgând‑o la deal. Precaut pentru spinare, am făcut drumul lent, în aproape o oră. Cele două etaje ale casei le‑am parcurs de patru ori, câte puțin. Demoazela Larciprete trebăluiește prin bucătărie, fierbe niște legume, două ouă și paste făinoase. Dacă mă uit prin frigider, aș putea spune că nu prea mănâncă seara, doar un iaurt. Scurtă conversație despre vreme, coabitare etc. O las să‑și termine treaba și mă apuc eu apoi de sortat și așezat marfa și să‑mi pregătesc niște cartofi. Toată târguiala m‑a costat 40,39 DM. Îți trimit, ca să vă informați și amuzați, chitanța, mai primitive, căci nu scrie și articolul. Pe dos am scris eu lista articolelor. Transformă în lei și scrie‑mi dacă la Iași ai fi plătit mai mult sau mai puțin. Nu am mai avut răbdare să‑mi fac cartofi prăjiți, așa că am mâncat niște piure făcut repede, mai fad decât cel de la Paris, cu o pulpă de pui, gata friptă și încălzită la cuptor, apoi am preparat o oală de varză pentru zilele următoare. Am acrit‑o cu zeamă de lămâie cam prea tare. Afară s‑a întunecat, este ora 16, plouă și tună. Am terminat treaba, mă pun să urmăresc în direct ședința de lucru NATO de la Washington, care mă interesează mult. Îmi reprim dorința de a pune mâna pe telefon să văd ce faceți. Stau lungit în pat, că efortul cu aprovizionarea dă semne îngrijitoare, spatele îmi este cam amorțit și mă cam înțeapă.

Citesc Memoriile lui Pușcariu, anii ’20, când era membru în delegația română condusă de Titulescu, la Societatea Națiunilor de la Geneva, ani fructuoși pentru diplomația românească și cam ultimii în care România a mai contat în istorie din acest punct de vedere. Povestea curge din scrisorile aproape zilnice scrise soției în țară, numită puiuțul, negruța și alte asemenea drăgălășenii. Recunosc clar aici modelul clujean practicat și de raposatul Papahagi: activism, gesticulație în stânga și în dreapta, relații, tenacitate, într‑un cuvânt a ști să îți vinzi marfa, atât cea personală, cât și cea națională, notorietatea publică reflectată asupra operei științifice și prestigiul operei asupra staturii publice, cu câștig îndoit și reciproc, un meșteșug pe care, recunosc, nu îl cunosc, recepții, ședințe diplomatice, întâlniri, mese la restaurant, călătorii, totul pe picior diplomatic. Un profesor universitar era plătit cât un senator de stat, adică foarte mult, așa că își permitea să plătească din buzunar un dineu pentru 50 de persoane, căci banii delegației se epuizaseră și obrazul trebuia ținut.

Permanentele fricțiuni cu ungurii și perspicacitatea națională, care atunci era la modă, acum e însă profund contraproductivă. Apoi, permanenta alergătură pentru Dicționar și Muzeul Limbii Române, cerșitul de bani la Academie, la rege, la minister, pe la bănci, să își vândă revista „Dacoromania”, cu bucata sau cu duzina. Umblături încurcate și încununate cu succes, de vreme ce dubla salariul colaboratorilor la Dicționar. Una peste alta, un om energetic și activ, care își știa prea bine interesele personale, pricepându‑le să și le promoveze, să le îmbine cu cele publice.

De vreo două‑trei ori pe zi îmi vine impulsul să pun mâna pe telefon și să te sun. Blestemata asta idee cu economiile care ne‑a intrat în cap! Vreau să‑ți aud mereu glasul, deși data trecută ai fost cam dascălicioasă. Simt că sentimentalismul ce mă copleșește mă face să îți scriu ca un băietan amorezat. Dar nu îmi e rușine de scrisoarea mea, căci sunt conștient de toată frumusețea dragostei noastre curate, absolute, pe care 20 de ani am păstrat-o fără nicio pată, fără să o micșoreze, fără să o degenereze într‑o banală conviețuire din obișnuință. Când mă uit în jur și văd cum înțeleg cei mai mulți oameni căsătoria, mi se par niște băieți zăpăciți care trec pe lângă singură adevărata fericire în viață, alergând după fericiri închipuite pe care nu le găsesc. Câteodată și noi, Pisa mea dragă, suntem urâți unul cu altul, căci suntem și noi sclavii nevoilor și ai instinctelor bătăioase moștenite (…). Să ne făgăduim că ne‑om da silința să tulburăm cât mai rar armonia pe care ne‑o dă adevărata dragoste. Din partea mea, când voi fi vreodată urâcios cu tine, ia‑mă de urechi și adu‑mi aminte de această scrisoare, căci am să îmi amintesc. Așa scria Pușcariu, în 10. 09.1924, soției. Anume nu am pus ghilimelele. Sfârșitul scrisorii. Continuarea, în următoarea. Strânse îmbrățișări și pupături, Eugen.

Jena – epistolary diary 1999-2001 (II)

Keywords: Jena; Schiller; University; German Romanticism; Romanian studies

The author goes on to recount his human and professional experiences from 1999-2001, during which time he worked at Jena Friedrich Schiller University as a lecturer in Romanian language and a visiting research scientist. In the present episode the focus is on the mainly bureaucratic adaptation difficulties encountered.